Alexandru Mihail Niţă. Hristosfera – învelișul poetic fără limite

Lansare de carte

Când părintele Ciprian Bâlbă, m-a invitat să spun câteva cuvinte despre liniștitoarele volume de poezie ale monahului Alexandru Mihail Niță, am avut o oarecare temere, deoarece pentru mine, un mirean ortodox în simțire, deficitar poate în ceea ce privește tipicul nevoinței creștine, nu-mi este chiar la îndemână să vorbesc despre poezia creștină, chiar dacă îmi sunt aproape poeziile charismatice ale unor poeți creștini ca: Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr,  Costache Ioanid, Vasile Militaru, Tudor Arghezi sau Traian Dorz. Dar când am văzut că ne asemenăm însă, în multe privințe, că am practicat și unul și altul muzica simfonică, că ne exprimăm ideile folosind ca instrument de comunicare limbajul poetic, inovând pe anumite teme existențiale, am prins curaj. Iar titlul unuia dintre volume , Hristosfera – versuri cu icoane, chiar m-a incitat în a rosti câteva umile cuvinte.

        Stimat auditoriu, există o întrebare de bun simț căreia trebuie să-i dăm un răspuns, la începutul acestui demers – Ce este Hristosfera, ce înseamnă acest termen care nu figurează în DEX ? ne lămurește autorul chiar din prima poezie a volumului intitulată provocator cu aceeași denumire: …Peste Univers și Terra/ Unde-i Raiul de cleștar/ Și străluce/ Hristosfera. Practic, material Hristosfera este atotcuprinzătoare, este acel înveliș Unic, care însumează ne atenționează poetul, Terra cu deja ale sale clasice geosfere,  menționate în poezie (atmosfera, hidrosfera, biosfera, litosfera), dar și Universul. După cum știm, Universul este infinit în timp și spațiu, astfel că aceste caracteristici pot fi atribuite conform principiului analogic și Hristosferei. Dacă ne-am limita doar la atât, ar însemna însă să avem o simplă abordare pozitivist-deterministă, și am sărăci Hristosfera de ceea ce îi este specific, ceea ce constituie un ethos sinergic inconfundabil, și anume componenta spirituală, o spiritualitate profundă, creștin arhetipală,  ce derivă din existența lui Hristos, fiul lui Dumnezeu, omniprezent întru (termen drag lui C. Noica) ființă. În accepțiunea poetului Hristosfera are un înțeles integrator, spiritual, religios, necomparabil și inimitabil, mult mai profund decât cel conferit de isihastul Vasile Andru în Amintiri din Hristosferă sau  de iezuitul Pierre  Theilard de Chardin care a încercat  să reconcilieze religia cu știința, militând pentru un sistem filozofic de tip struțo-cămilă cantemiristă. Și pentru a ne ajuta să înțelegem pe deplin sensurile vizibile și mai puțin vizibile ale Hristosferei,  autorul, iubitor de muzică și poezie recurge la versuri cu icoane, versuri sfinte, versuri sacre,  deoarece icoana este o reprezentare plastică a divinității sau după cum afirmă poetul în poezia Prodromița din volumul Versuri cu icoane, Icoana, glas al iubirii depline sau Icoana, fereastră deschisă la  cer.

             Michel Houellbeque, autorul francez al mult comentatului roman Serotonine, care a anticipat protestele ,,vestelor galbene,, din Franța, în dialog cu filozoful B. H. Levy, în volumul Inamici publici, apreciază ascendentul poeziei asupra celorlalte genuri literare. Poetul Alexandru Mihail Niță știe deja acest lucru, din moment ce a ales să-și exprime ideile cu ajutorul mesajului poetic, un mesaj cu sonorități isihaste, cu o prozodie liturgică specifică, cu nuanțe ludico – empatice și o mare abundență de idei religioase, idei care la rândul lor pot constitui subiecte incitante existențial ca demers poetic sau eseistic, idei de sine stătătoare. Exemple:  Unde ne găsim ? (Eclipsa totală), o întrebare de o simplitate covârșitoare, dar necesară pentru vremurile pe care le trăim, și nuanța prinde contur într-o altă neliniște interogativă de aceeași factură, Dar unde este lumea, unde a ajuns ? (Unde?), iar dorința de cunoaștere persistă și se regăsește în modul persuasiv de a continua jocul cunoașterii euristice prin intermediul altor întrebări: Unde este Taina care ne-a pătruns?/ Și unde-i e sfârșitul, unde s-a stins? De unde e Lumina care ne-a cuprins? (Unde ?). Unele versuri sunt axiome ce nu pot fi contestate la nivelul demersului profan: Fericiți cei prigoniți pentru dreptate/ Judecați, bătuți și-ntemnițați/ Lanțuri vor purta cu demnitate (Fericirile prigoanei) sau Fericiți cei sărăciți din poezia cu același nume, sau Fericiți cei săraci cu duhul mândriei (nota bene), Împărații sunt toți goi (Stăpânii lumii, bufonii minciunii), o afirmație care ne taie pofta de a ne mai dori tronul și huzurul material al oricărui asupritor.

      Eul liric este prezent în volumele de față prin propriile neliniști și judecăți de valoare ale poetului, ce găsește puterea de a recurge la pilde sau soluții salvatoare, pentru a veni în sprijinul pământenilor tentați de  marasmul sărăcăciosului hedonism senzorial: Biserica este salvarea,/ Slujbele și ascultarea, Iertarea și împăcarea/ Cu toți cei din jurul tău/ Și cu bunul DUMNEZEU (Dies Irae – Ziua mâniei lui Dumnezeu) sau Ia aminte, vremea-i scurtă,/ rugăciunile te-așteaptă (ibidem).

      Poetul stăpânește tehnica versificației și remarcăm utilizarea figurilor de stil, predominant a repetițiilor, metaforelor și comparațiilor foarte sugestive: Moartea e o minciună bună sau Moartea e doar plecare (Minciuna morții), Timpul/ Ore răsucite (Tremur), Ascunde-mă, Doamne, de negura din mine/ În Lumina Slavei Tale. (Ascunde-mă, Doamne…) – de reținut această idee cu iz freudian, practic suntem amenințați de negura subconștientului, iar salvarea nu o putem găsi decât în interiorul hristosferei, în lumina slavei Mântuitorului și nicidecum într-un orgasm libidinal după cum a teoretizat Sigmund Freud; Torente de scântei/ Gânduri și idei (Ploaie).

      Există o temă recurentă, în poezia lui Alexandru Mihail Niță,  care apare obsesiv, tema timpului, care nu-i dă pace autorului, și pe care o interpretează diferit în funcție de situație. Este de înțeles această preocupare deoarece raportul ființă – timp este un subiect omniprezent în filozofie. În 1927, filozoful german Martin Heideger a încercat să elucidize misterul, într-o lucrare neterminată, intitulată chiar Ființă-Timp, nereușind în fond, decât să ofere o interpretare subiectivă a dasein –ului german și să justifice existența unor noi curente neconformiste și ireligioase ca existențialismul sau deconstructivismul. Într-o viziune  mult mai umană, neconflictuală, directă și cu o atitudine omniscientă, poetul se miră sau surprinde timpul, nemăsurabil ca și concept universal, atemporal, măsurabil și învingător în raport cu perisabila ființă umană: CLIPA, fărâmă de timp,/ Coboară vremea din cer (Spațiu virtu real), Peste bolta anilor/ Sub povara vremilor (Ogorul arat), Vremea se sparge în țăndări de clipe (Neant, Beznă și…Lumină) – un vers superb cu un substrat filozofic profund, exprimat liric printr-un limbaj poetic fără cusur, Clepsidra se răstoarnă,/ Nisipul s-a topit,/ Timpul nu se toarnă,/ De-acum, spre infinit. (ibidem), Anii se-adună/ În veacuri și ere. (Devi-Ieri), Aripa timpului peste lume se-apleacă (Aripa timpului) – un vers profund, ce ar putea fi folosit ca un corolar al explicării  raportului existențial al ființei cu Hristosfera, Timpul din ani măsoară gigante distanțe (Eshaton) – distanțe ce duc spre mântuirea finală în Împărăția lui Dumnezeu, Când vom ieși din timp și vreme (Dies Irae-Ziua mâniei lui Dumnezeu) – un vers edificator care certifică perisabilitatea materială a ființei, Culoarea timpului aprinsă/……………../ Topește viața în veșnicie (Culoarea timpului).

      Poezia cu iz creștin a lui Alexandru  Mihail Niță este o elegie liturgică senină și luminoasă, este o interogație necesară raportată la destinul ființei, este un tratament spiritual ortodoxist, panaceu al  vindecării sufletești, de angoasele și incertitudinile prezentului sau ale viitorului. Este o certitudine, o treaptă din scara Sfântului Ioan Scăraru, care crește într-un singur sens, spre miezul hristosferei, în scopul mântuirii și al continuării spirituale, într-un alt plan de realitate spre Cerurile deschise/ Cu făclii aprinse/ gata să primească/ Jertfa omenească…(Cerurile deschise).

      Se apropie Sfânta Duminică a Floriilor, în care așa după cum se menționează în cele patru evanghelii (ale lui Marcu, Matei, Luca și Ioan), Mântuitorul și-a făcut intrarea triumfală în Ierusalim, înaintea Săptămânii patimilor. Spiritul speranței, exprimat prin lumina solară a hristosferei ne copleșește. La poetul Vasile Alecsandri,  Vin Floriile cu soare/ și soarele cu Florii (Floriile),  într-o poezie asemănătoare ca titlu, poetul pe care îl cinstim astăzi, reafirmă rolul luminii, în sens multiplu, pentru tot ceea ce înseamnă dinamica vieții, la firul ierbii: Florile, iată, din nou s-au deschis/ Petale sărută lumina/ Stropii de Soare din Paradis/ Cheamă la lucru albina. (Floriile).

       În volumul Ereticii, G. K. Chesterton afirmă că cele trei virtuți mistice, pe care  Biserica le numește virtuți ale harului sunt credința, nădejdea și dragostea. Le regăsim cu prisosință în poeziile din volumele prezentate azi, care de altfel, sunt  imnuri închinate credinței prin cinstirea dreaptei măsuri a Dumnezeirii hristosferice, dragostea față de aproape, față de noi, cei care: Suntem aici, pe scoarța Terrei/ Furnici mărunte, dar fecunde (Născociri – Nenorociri), nădejdea că în ciuda tuturor vicisitudinilor (războaie, hazarduri naturale sau tehnologice), …Omul Nou, Creștinul, nu a fost învins. (Vremea primenită). Și iată o concluzie optimistă, care ne dă curaj, speranță, ne fortifică, această speranță este Omul Nou Creștin (să nu-l confundăm cu omul nou al ideologiilor totalitare din sec. XX), omul nou actual, care așa după cum intuia Andre Malraux, va fi religios în sexolul XXI sau nu va mai fi de loc, iar părintele Mihail nu numai că întărește această supoziție, dar prin versurile sale, chiar o confirmă.

       Recomand aceste poeme ale ortodoxiei, pline de har și de spiritul divinității, cu sinceritate și recunoștință față de cel care s-a nevoit pentru ele, cu încrederea că va mai avea puterea și tăria, să ne mai ofere și alte gânduri, într-o exprimare armonică, lirico-liturgică, din preplinul credinței sale, pentru noi păcătoșii, supuși greșelii, dar dornici de izbăvire.