Cookies de navigare nu pot fi dezactivate, iar cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
CĂRŢI NOI / Produse noiNr. vizualizari: 126

Timp şi Veşnicie în poezia lui Alexandru Mihail

Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă
Tags: timp; Alexandru Mihail Nita; poezii;
Lansare de carte
„Timpul este intervalul dintre chemarea lui Dumnezeu
şi răspunsul nostru” (Pr. Dumitru Stăniloae)
 
            Inspirată şi interesantă este concepţia poetului Alexandru Mihail care uneşte cuvântul cu icoana. Se spune că o imagine este cât o mie de cuvinte şi, pe bună dreptate, deoarece întotdeauna ochii au fost mai de crezut decât urechile. Ceea ce văd, deşi poate că este denaturat de propria-mi viziune asupra lucrurilor, reprezintă o dovadă mai sigură decât spusele unuia sau altuia despre ce a văzut altcineva. Oricum, pentru a convinge pe cineva în lipsa probelor oculare, ai nevoie de mai multe cuvinte şi de un anumit mod mai persuasiv de a le pune în argumentaţie. „Versuri cu icoane” este subtitlul comun celor două plachete de poezii pe care le „ţintim” în eseul de faţă. „Hristosfera” şi „Cerurile deschise” se rostesc praznical întru îndemn, avertisment şi rugăciune pentru omul de azi debusolat sub impresiile create de diverse industrii.
            Poezia nu este „argumentativă” în sensul clasic al cuvântului înlănţuit logic şi apodictic. Ea se adresează primordial „simţirii” prin credinţă. Cunoscătorilor într-ale credinţei ea le poate părea transparentă pentru intangibil, meta-fizic şi meta-istoric. Şi, pentru a nu fi cuvânt dez-întrupat, poezia monahului Alexandru Mihail se însoţeşte de icoane în calitate de temeiuri întrupate ale Veşniciei.
 
            Prezentul de calitate este trăit în afara fricii în faţa viitorului (Tolle, 2012, p. 81). Când simţi că destinul tău e în mâna Providenţei deşi îţi asumi responsabilitatea pentru viaţa ta ştii că „izvorul vieţii” e Sfânta Treime. Totul e sinergie prin care persoana se construieşte pe sine întru ceea ce deja este.
 
            „Din înalt pogoară Duhul
            Peste firea-ngenunchiată
            Sub icoana nepictată” (Vecernie atonită)
 
            Timpul este aici şi acum plin de veşnicie. Veşnicia nu urmează liniar succesiunii momentelor temporale. Ea este prezentă în clipa de faţă pentru cei care pot vedea şi simţi icoana şi mireasma ei. Icoana nepictată se pictează exact în clipa de acum. Duhul Sfânt, Artizanul mântuirii cosmice a omului, lucrează haric la icoana nefăcută de mână omenească. Simultan, lumina din vârful penelului Duhului Sfânt se revarsă recreator şi peste chipul slavei lui Dumnezeu  - „chipul slavei Tale sunt, măcar deşi port ranele păcatelor” – adică peste „icoana nepictată” a chipului lui Dumnezeu pe care şi eu şi tu îl avem de la început. Şi, odată cu mântuirea omului se reface şi icoana cosmică a armoniei lucrurilor. Pământul îmbujorat se lasă stropit de valul mării mişcate de vântul care „Suflă colbul jos la mal”. Crinii – simboluri biblice ale prezentului şi ale negrijii pentru viitor – devin cădelniţe ale cerului:
 
„Crinii din căţui măiestre
Tămâiază lin văzduhul
Toaca bate la ferestre” (Vecernie atonită).
 
Mireasma mântuirii pluteşte în văzduh pe aripi de Duh. Totul se petrece acum, sub ochii noştri trupeşti şi sufleteşti. Acum este timpul mântuirii noastre:
„De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei” (Matei 6, 25 – 34).
A căuta mai întâi Împărăţia este a o căuta chiar acum şi în locul în care suntem. Clipă de clipă Providenţa se îngrijeşte de fiecare făptură din univers şi cu atât mai mult se îngrijeşte de chipul Său din noi. Culoarea timpului se preschimbă în belşug de lumină aurită când viaţa se topeşte în veşnicie. Tu eşti templu al Duhului Sfânt (cf. II Corinteni 6, 16). „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (I Corinteni 3, 16). Viaţa noastră este plină de Treime (Stăniloae, 1978, p. 288) şi în cămara vieţii noastre locuieşte Dumnezeu:
 
„Culoarea timpului aprinsă
În tainice chilii pătrunse
De cântul şoaptelor ascunse
În clipe dulci din lumea stinsă
………………………………
Ce inima adânc apasă
Belşug de Aur în văzduh
Treime Sfântă văz în Duh” (Culoarea timpului).
 
Chronos devine kairos. Dacă Chronos îşi consumă proprii copii, kairos-ul devine timp sfinţit, ocazia în care istoria ruptă la turnul Babel se reînoadă pnevmatic la Rusalii:
 
„Se răscoleşte lumea
Istoria se-noadă,
Se-aprinde Cincizecimea
Şi flacăra dă roadă” (Rusalii)
 
Timpul orizontal se vindecă prin timpul vertical. Prin Pogorârea Duhului de Foc la Rusalii, prea multa vorbărie se vindecă de dezunire, bârfă şi discordie, cuvântul fiind restaurat în esenţa lui comunicativă şi comunională. Cuvântul devine hristocentric prin raportarea la Logosul divin şi, în acest fel, vindecă misionar şi liturgic creaţia. Roadele Flăcării Cincizecimii se adeveresc în vindecarea sensului istoriei. Cuvântul îşi redobândeşte sensul lui originar de Început şi Sens al istoriei.Sau, cum ar zice Lucian Blaga: „Limbile, câte s-au ivit după risipirea oamenilor pe tot pământul, sunt deci din pedeapsă pentru semeţia şi păcatele pământenilor. Acest blestem a apăsat asupra limbilor până în clipa când Sfântul Duh, coborând în chipul limbilor de foc, a trimis pe toţi apostolii să vorbească noroadelor. Prin aceasta, limbile, ridicate de sub blestem, s-au sfinţit din nou. Ele au devenit veşmânt cu adevărat vrednic de a îmbrăca vestea cea bună despre întruparea lui Dumnezeu pe pământ” (Blaga, 2013, p. 549).
Cuvântul îşi reia funcţia de mesager al mântuirii prin Hristos. Cuvântul este Hristos Însuşi. „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 1 – 5).
Lucrarea lui Hristos de mântuire a lumii este deplină în ea însăşi şi se complineşte prin lucrarea harică a Duhului Sfânt care deschide inimii omeneşti veşnicia. Astfel este posibil ca veşnicia să irumpă în Istorie ca un fulger în miez de noapte ce umple văzduhul de scântei:
 
„Răscrucea de Ere în văpaie
Deschide Istoria în noi
Inima în rugă înconvoaie
Egoul spre Lumea de Apoi” (Schimbarea la faţă spre o altă viaţă).
 
Nu e vorba de Lumea de Apoi ca eveniment final ce succede erelor istorice la sfârşitul lumii, ci de Veşnicia din clipa de faţă. Noi nu aşteptăm sfârşitul lumii ca să ne unim cu Hristos în lumină. Uniţi cu El prin Tainele Botezului şi Euharistiei, Veşnicia este cea care aşteaptă în noi mântuirea noastră încă înainte ca noi să părăsim lumea aceasta:
 
„Iubirea îndoaie Lumina
La ruga aprinsă de dor
Pacea inundă inima
Cu razele de pe Tabor
DOAMNE
MAI AM TIMP CA SĂ MOR?...” (Graba timpului)
 
Eshatonul se trăieşte aici şi acum. Pentru că este veşnic. Iar istoria nu-l împiedică să fie. „Căci, iată, Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 21); „Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia” (Ioan 5, 25); „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Galateni 2, 20).
Veşniciei din clipa prezentă i se opune prezentul gol de perspectiva sensului:
 
„Nu e Soare, nici Pământ,
Nici arşiţă şi nici vânt,
Ci doar clipa care-ţi cere
S-o petreci numai-n plăcere” (Orbitorii).
 
Manipulările onctuoase şi proteice ale celor care „văd” şi vor doar să-i orbească pe alţii înlocuiesc icoana diversă a Creaţiei a cărei realitate este substituită de imaginea plastifiată a pseudo-realităţii: „Şi, ce este şi mai grav, obişnuindu-ne ochiul sufletului cu o realitate „de plastic”, mincinoasă, orbim pentru adevărata realitate a vieţii, ce este icoană a Dumnezeirii, descoperită nouă, oamenilor, pentru mântuirea noastră” (Grăjdian, 2010, p. 175).
Consumatorul clipei neagă Soarele şi Luna, simbolurile Creaţiei,darurile făcute de Creator pentru hrana şi supravieţuirea noastră, pentru frumuseţe şi laudă adusă lui Dumnezeu. Nimicnicia şi nihilismul îşi face tot mai mult loc în omul dezbrăcat de „haina de nuntă” a Împărăţiei:
 
„Strâns,
Ascuns în plâns,
În sine,
Nihil sine,
Nihil sine DEO
Nihil, nihilism,
Te-ai întins
Şi-ai cuprins
Vieţi şi ţări
Până-n zări” (Nimicnicie şi Veşnicie).
 
Sinele nu mai e sediul chipului divin din om, Dumnezeu fiind exilat undeva la periferia preferinţelor private şi ciudate ale unei existenţe îmbâcsite de tehnologia plăcerii. I s-a retezat, astfel, clipei posibilitatea de sărut înfocat şi curăţitor al Veşniciei. Odată cu declaraţia nietzsche-niană din 1882 că „Dumnezeu a murit”, urmată firesc de proliferarea gonflată a „supra-omului”, secolul XX s-a adeverit ca „adevărată apoteoză negativă a inumanului…a decesului sau uciderii filozofice a ideii europene de om” (Ică jr. în Prefaţa la Nellas, 2002, p. 5).
 
„Am învăţat minciuna” de la tatăl minciunii:
„Am învăţat minciuna
Din limba despicată a şarpelui din Rai…
Hai, gustă, gustă, ce mai stai?
Din fructe nici una să-ţi lipsească,
Pofta să n-o tai.
Am învăţat minciuna
Din darul otrăvit.
Închină-te mie, stăpân vei fi-nvestit” (Am învăţat minciuna).
 
Minciuna este o otravă picurată în ureche de orbitorii de profesie ca în cunoscuta tragedie a lui Hamlet. Şi cum “repetitio mater studiorum est”, ne apare evident “…idea că un mesaj fals, repetat de câteva persoane, va face ca minciuna să fie crezută în cele din urmă de cei cărora le este adresată, din motive profitabile calomniatorilor spre paguba credulilor lipsiţi de discernământ” (Niţă, 2015, p. 131).
Vortexul ameţitor şi degringolada propagandistică atacă insidios firea umană căzută şi degradată. Nevoile şi dorinţele omului sunt aţâţate amplu de industria agresivă a publicităţii plăcerii şi consumismului. Timpul present conceput astfel se transformă în tornadă nimicitoare. Omul se întoarce împotriva omului prin discordia semănată pe toate liniile mediatice:
 
“Discordia planetară
Demult ne împresoară
Cu veşti ce înfioară
Lumea toată
Lumea toată
Ca-ntr-o roată
Rostogol
Într-o groapă de nămol
Mlaştină ce-nghite
Cetăţile nesfinţite” (Discordie).
 
            * * * 
“Orbii orbitori,
Ai lumii profesori,
La academii ascunse,
Unde roţile sunt unse
Cu dreptatea răsturnată
Şi minciuna-ncoronată
În falsa corectitudine,
A cărei altitudine
Se vrea un nou Turn Babel,
Îngâmfat, gol şi rebel” (Orbitorii)
 
“Academicienii” răului şi perversiunii tot mai şcoliţi de psihologia plăcerilor mângâietoare pentru simţuri, nevoi şi instincte, ies în întâmpinarea omului recent cu ambalaje policrome dotate olfactiv şi tactil cu cele mai savuroase şi languroase senzaţii. Creierul reptilian al omului este vânat aici şi acum cu cele mai ispititoare resurse de “supravieţuire” fizică. De aici şi până la resuscitarea latenţelor primare din omul modern avid după resursele de hrană şi confort conferite de un pământ tot mai aglomerat pe metru pătrat, nu e mai desparte decât un buton. Butonul crimei ridicat la rang de genocid:
 
“Bine aţi venit la noi,
Despărţiţi de acel puhoi,
Din lumescul tărăboi
Gata, gata de război!...
 
Iar bombe, răni şi moarte?
Oare ce ne mai desparte?”(Născociri – Nenorociri)
 
            * * * 
“În pârjolul cel de jos.
Acolo iadul bombele şi-a scos.
Prima, Hiroşima, ruinele şi-a întins,
Pământul tot pârjolul l-a cuprins
Dar Omul Nou, Creştinul, nu a fost învins” (Vremea primenită)
 
Schimbarea tehnologică s-a produs şi chiar dacă această schimbare a sporit considerabil şi dimensiunea omuciderii, omul îşi poate găsi justificarea în hrănirea amorului propriu cu auto-amăgirea inteligenţei. Specialiştii se întreabă: este oare vreun avantaj că oamenii au ajuns să dividă atomul? Este oare vreun avantaj că în loc să omoare 10 sau 20 de persoane cu o bâtă, o persoană poate azi să omoare un milion de indivizi printr-o simplă apăsare de buton? (Tolle, 2012, p. 72). “În paranteză fie spus, dacă o armă “inteligentă” reuşeşte să ucidă unul sau mai mulţi oameni, asta ar putea fi o “demonstraţie” că respective armă (sau cei din spatele ei) ar fi “mai inteligentă” (respectiv, “mai inteligenţi”) decât cei ucişi – de undear putea rezulta o punere în discuţie sau chiar încă o “victorie” asupra bazelor raţiona(menta)le ale omului…” (Grăjdian, 2010, p. 179 – 180).
 
Demersul poetic al monahului Alexandru Mihail este unul vindecător. Timpul PREZENT se vindecă de succesiunea de non-sens al unor clipe al căror orizont este strâmtat de preocupările materiale ale averilor, plăcerilor şi agresiunilor ideologice şi consumiste de tot felul. Cuvântul lui poetic se inspiră din harul luminos al Cuvântului întrupat Care ne vorbeşte întru înnoirea limbii şi a sufletului. Cuvântul poetic vindecă bârfa şi vorbăria din jur şi reclădeşte liniştea din jur (Necula, 2018, p. 7).
Marea luptă se dă pe terenul spiritului şi limba este vehicol al acestui spirit, la fel cum Cuvântul Îl trimite în lume pe Duhul Sfânt ca să lucreze şi să o sfinţească. Rima fratelui Niţăeliberează limba de propagandism şi redă cuvântului omenesc duhul osârduitor al inimii încălzitede credinţă şi mărturisire creştină autentică. Poezia creştină din aceste două plachete de versuri prezentate acum confirmă bogăţia limbii şi duhul ei înnoitor şi înfloritor.
Versurile cu Icoane sunt chemări la Rugăciune:
 
“Veniţi la miezul nopţii
Pe Muntele Tabor
Să ascultăm cu toţii
Al Îngerilor Cor!” (Schimbarea la faţă spre o altă viaţă)
           
Sau chemare la unirea cu LUMINA lumii:
            “Veniţi de luaţi LUMINĂ
            Din Fulgerul din Cer,
            De care se anină
            Speranţe ce nu pier”. (Rusalii)
 
Versurile cu Icoane devin acum Rugăciuni înaintea Icoanelor:
“Doamne să ne numeri
Printre ale Tale oi
În al Raiului zăvoi”. (Nimicnicie şi Veşnicie)
 
            * * * 
“Să ne-ajute Dumnezeu
Să rămânem în credinţă
Într-a Duhului Fiinţă,
Toată firea românească
ÎN HRISTOS să se unească!” (Veşnica unire)
 
            * * *   
“Doamne suie-mă pe nor
ÎnLUMINA DIN TABOR!” (Discordie)
 
            * * * 
“Doamne ai milă de mine
Şi de noi, de noi cei goi
La Judecata de Apoi!” (Priveghere)
 
            * * * 
“Doamne, cu mila Ta
Miluieşte toată lumea
Din Sinai până-n Tabor
HRISTOASE
PANTOCRATOR
Al nostru ocrotitor” (Sus, acolo la Iisus)
 
* * * 
“Ale Tale dintru ale Tale
Îţi aducem mulţumire,
În Iubire şi Unire
Pe Munte de Fericire!” (Naşterile Domnului)
 
În Sfânta Liturghie cuvântul se uneşte cu Taina. Părintele Alexander Schmemann vorbeşte despre Taina Cuvântului. Aici cuvântul liturgic nu mai poartă în el nimic ideologic sau lumesc. Dimpotrivă, în Taina Euharistiei cuvintele de rugăciune se întrunesc în Cuvântul Întrupat şi aflat în stare de jertfă înaintea Prestolului lui Dumnezeu. În Cuvântul  Taineieste evitată atât ideologia cuvântului singur, cât şi magia unei taine neinteligibile (Schmemann, 2003, p. 86).
Conceptul poetului Alexandru Mihail, „Versuri cu icoane”, vine cu dovada directă şi imbatabilă a celui care într-un fel sau altul s-a împărtăşit de „Cerurile deschise” ale Revelaţiei dumnezeieşti şi s-a hrănit din aerul bogat ozonat al altitudinii spirituale din „Hristosferă”. Avem, aşadar, o poezie hristocentrică, iconică, al cărui logos se hrăneşte din revărsările de har ale Cuvântului întrupat, temei al cuvântului misionar şi al icoanei, fereastră deschisă spre Cer.
 
Bibliografie:
  1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ
  2. BLAGA, Lucian, (2013). Luntrea lui Caron, Bucureşti: Editura Humanitas.
  3. GRĂJDIAN, Vasile, (2010). Mici scrieribisericeşti şi culturale, Sibiu: Editura Andreiana.
  4. NELLAS, Panayotis, (2002). Omul – animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, Sibiu: Editura Deisis.
  5. NIŢĂ, Alexandru Mihail, (2018). Cerurile deschise. Versuri cu icoane, Făgăraş: Editura Agaton.
  6. NIŢĂ, Alexandru Mihail, (2018). Hristosfera. Versuri cu icoane, Sâmbăta de Sus.
  7. NIŢĂ, Alexandru Mihail, (2015). Treptele Raiului, Sibiu: Editura Anastasis.
  8. TOLLE, Eckhart, (2012). Puterea prezentului, traducere de Alexandra Borş, Bucureşti: Editura Curtea Veche.
  9. SCHMEMANN, Alexander, (2003). Euharistia, Taina Împărăţiei, traducere de pr. Boris Răduleanu, Bucureşti: Editura Bonifaciu.
  10. STĂNILOAE, Dumitru, (1978). Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Bucureşti: E.I.B.M.B.O.R.
21-05-2019
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu