Satul românesc între istorie şi eternitate

Sigur că nu întâmplător Patriarhia Română s-a gândit ca anul 2019 să fie închinat satului românesc. Universul satului ne este mai mult sau mai puţin cunoscut şi apropiat fiecăruia dintre noi. Nimeni nu poate spune că în vreun fel sau altul nu cunoaşte ceva din experienţa satului.

Ceea ce ridică semne de întrebare este tocmai realitatea de astăzi în care satul românesc se scaldă. Provocările sunt multiple şi, de multe ori, sub elementele de modernizare care facilitează viaţa la ţară se ascund şi insidioase sugestii de renunţare la esenţe tradiţionale.

Probabil că dacă ar fi să exemplificăm cumva această modernizare a satului, ne-am gândi prima dată la mecanizarea agriculturii. Într-adevăr, tot mai des astăzi relaţia omului cu pământul şi cu natura este intermediată în diferite moduri. Ţăranul şi ţărâna devin tot mai mult existenţe paralele. Omul nu mai atinge pământul cu mâna. Şi parcă a devenit tot mai alergic la parfumurile văratice ale florilor câmpului. Râurile, câmpiile, dealurile şi munţii nu mai reprezintă aşa cum a fost o dată un cadru de întâlnire a omului cu spiritualitatea. Când eram copil şi vedeam la bunici  un vârtej de aer care amesteca praf şi frunze spuneam imediat: „volbură frumoasă, du-te sănătoasă!” Volbura, erau curenţii de aer pe care ielele mitologiei populare îi amestecau în văzduh. E ca un fel de îmblânzire a naturii.  La răscrucile de drumuri erau înălţate cruci. Spaţiul era sfinţit. Locurile în care erau puse cruci, ca şi grădinile, bisericile şi mormintele, erau considerate „locuri bune” (Bernea, 1997, p. 24). Dumnezeu te ocrotea în aceste locuri sau în preajma lor. Definitorie pentru înţelegerea atitudinii tradiţionale a ţăranului român faţă de natura înconjurătoare este şi legenda râului Buzău. În această legendă un tânăr cu plete de aur porneşte să întâlnească o prinţesă ţinută captivă de către Dunărea-balaur. Flăcăul nostru ajunge la râul Siret şi de acolo urma lui se pierde. Dar, pletele lui de aur se prefac într-un râu care se varsă în Siret. Chiar dacă el nu ajunge să o întâlnească pe tânăra domniţă, atâta timp cât râurile vor curge nici căutarea nu încetează vreodată (Noica, 2008, p. 167. Aceasta este aspiraţia spre împlinire şi întâlnire care poate defini sensul existenţial al românului de la ţară.

Sufletul neamului românesc s-a plămădit şi a dospit în activităţile pastorale. De aceea apele curg şi vor curge mereu odată cu aspiraţiile spre desăvârşire ale neamului. Ciobanul a plecat din Ardeal înspre Dobrogea cu oile şi apoi s-a întors într-o transhumanţă atât economică, cât şi cosmică şi culturală. Munţii au format catapeteasma ce a unit altarul şi poporul în patria străbună. Munţii nu doar că au unit susul cu josul, menţinând ca un veritabil axis mundi direcţia şi sensul existenţei româneşti, ci au adăpostit adevărate trecători care au unit în duh întreg spaţiul locuit de români. Cultural vorbind, am da doar exemplu badei Cârţan din Cârţişoara Făgăraşului, cioban care ori de câte ori a parcurs trecătorile Carpaţilor a purtat cu el şi numeroase cărţi, reviste şi altfel de documente istorice, literare şi culturale (Gârlea şi Eşan, 2018, p. 64).

Spre deosebire de felul în care natura este percepută de occidentul mercantilist şi utilitarist, munţii noştri poartă nu numai aur şi alte bogăţii, reprezentând şi un templu care adăposteşte cultura noastră încă de pe vremea geto-dacilor, păzindu-i pe români şi oferindu-le de multe ori prin vremuirea istoriei locuri strâmte în care şi-au putut încleşta, birui şi pune pe fugă vrăjmaşii. Doar cu titlu de recunoştinţă şi amintire consemnăm şi că în perioada dictaturii comuniste munţii s-au constituit în cazemate ale eroismului şi românismului.

Dimensiunea pastorală a vieţii româneşti a presupus ca identitatea spiritualităţii noastre să includă sine qua non şi nostalgia dorului. Dorul e despărţire unită cu nădejdea că reunirea va avea loc din nou. Dorul este cununia durerii cu bucuria întru speranţa reconstituirii armoniei dintre lucruri şi dintre oameni.

„Când îmi vine dor de mers,/ Mă duc pe deal ca pe şes./ Când îmi vine dor de ducă,/ Mă duc pe deal ca pe luncă”. Sau: „Cui a lăsat oftatul,/ Ierte-i Domnul păcatul,/ Că omul de n-ar ofta,/ Cu totul s-ar venina,/ Că omul cu cât oftează,/ Cu atât se seninează”.

Dealul valea şi cu dorul, „ducăuşul, călătorul”  se întâlnesc vindecător în jocul şi hora românească.

„Cine-a început horele,/ Aibă ochi ca zorile,/ Şi faţa ca florile,/ Căci horele-s stâmpărare,/ La omul cu supărare,/ Căci şi eu când mă supăr,/ Cu horele mă stâmpăr” (Tudor, 2005, p. 133, 134, 136)

Hora îi uneşte pe oamenii buni ca pita lui Dumnezeu, şi care dospesc împreună într-o împletitură de prescură. Braţele lor se împreună ca verigile de oţel ale unui lanţ care-i păstrează împreună într-o aspiraţii, jale, iubire, dor şi vindecare.

            Un alt semn care evidenţiază modernitatea la sat este depersonalizarea procesului de producere a hranei. Mai devreme am observat depersonalizarea agriculturii. Acum luăm în considerarea pâinea noastră cea de toate zilele. În ziua de azi maşinile cu pâine gata făcute circulă pe la sate. Locuitorii satelor nu-şi mai fac ei pâinea spre hrană. A-şi pregăti pâinea este aproape o asceză. Nu degeaba se frământa şi se cocea şi încă se mai procedează pe alocuri şi astăzi, exact în perioadele de post. Bunica mea se scula cu noaptea în cap în astfel de situaţii şi frământa până „cădea apă din tavan”. Adică până îi asuda fruntea. La fel ca şi în cazul lucrărilor agricole când sudoarea frunţii se amesteca spre rodire bogată cu pământul însămânţat. Bunicile noastre frământau pâinea cu mâinile lor, cu simţămintele lor, cu inima şi cu mintea lor care, în paralel, frământa grâul grijii zilei de mâine şi, poate, grâul grijii zilei de apoi.  Cu adevărat aceasta era o pâine personalizată. Familia nu doar mânca, ci se hrănea cu această pâine cea de toate zilele spre fiinţă. Această pâine era însemnată cruciş cu cuţitul înainte de a fi împărţită membrilor familiei. Pentru că jertfa nesângeroasă de la altarul bisericii din sat, când copia preotului pătrunde cu tăişul Agneţul, se prelungeşte în biserica de acasă pe masa în jurul căreia se aşează toţi spre hrană trupească şi părtăşie spirituală a unuia cu altul. Pâinea se mânca întotdeauna după ce capul familiei rostea Rugăciunea Domnească cu celebrele-i cuvinte „şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Cumva, deodată cu pâinea, oamenii se hrăneau şi cu obiceiul acesta păstrat cu sfinţenie din străbuni.

            Un alt semn de modernizare a percepţiei omului de la ţară (căci dacă l-am numi ţăran s-ar putea să se simtă tratat cu superioritate) este tot mai deasa încălcare a preceptului după care „casa părintească nu se vinde”. Casa era aproape un loc sfânt aşa cum ţăranii duceau ştergarele lor şi împodobeau cu ele icoanele din biserica satului şi icoana al cărui loc specific era în biserică era adusă spre împodobirea şi păzirea casei de duhurile rele (Stăniloae, 2004, p. 187 ş.u.). Chiar dacă era în intenţia copiilor să construiască o nouă casă niciodată cea veche nu era dărâmată (Bernea, 1997, p. 35). Era un lucru cât se poate de firesc să rămână casele moştenire. Era o comuniune transgeneraţională a familiei care o dată cu locuinţa moştenea, păstra şi transmitea mai departe obiceiurile şi rânduielile casei. Casa respectivă reprezenta o reflexie individualizată a universalului popular ţărănesc al comunităţii respective.

            Familia în spaţiul magic al lumii româneşti şi de odinioară era un lucru de mare cinste. E adevărat că ritualurile nupţiale nu prea lăsau loc opţiunii libere şi exprimării libere a sentimentului iubirii. Însă, până la urmă pofta vine mâncând. După înţelesul mai nou al fenomenologiei de familie, sentimentul iubirii trebuie să se manifeste liber între viitori soţi. Familia a devenit astăzi „open family”. Adepţii noii concepţii familiale argumentează cu vârf şi îndesat că în familia tradiţională românească iubirea era îngrădită de aranjamentul familial făcut în prealabil de părinţii mirilor după ritualuri străvechi. Fără să intrăm acum în amănunte de gen, doar ne întrebăm: de ce astăzi divorţurile se produc într-un număr mult mai mare decât se produceau odinioară? Nu cumva tinerii care astăzi se aleg după consimţământul iubirii liber exprimate şi nu după voia părinţilor ajung astăzi în dificultăţi de familie? De ce? Oare nu s-au ales din iubire? Repet: nu intrăm acum în psihologia familiei.

Ceea ce dorim să subliniem acum este că instituţia familiei era mult mai trainică, însoţită fiind de ritualurile nupţiale de care am amintit. Legăturile familiale erau mult mai trainice. Dacă ne referim doar la relaţia naşilor cu finii putem înţelege acest lucru. La un an după ce nunta avea loc, naşii făceau o vizită mirilor şi, cu această ocazie, naşul dădea viţeaua mirelui. Erau şi nişte cuvinte care însoţeau acest ritual: „pe lumea asta să fie al dumneavoastră, iar pe lumea ailaltă să fie al nostru”.  Când venea momentul plecării din această lume, la înmormântare, familia naşilor ca din partea familiei mirelui acum înmormântat, primeşte creanga de măr în trei ramuri pline de dulciuri şi podoabe care simbolizează viaţa frumoasă a celui ce acum  se odihneşte. Cuvintele pe care sunt rostite acum de reprezentantul mirelui sunt: „pe lumea aceasta să fie al dumneavoastră iar pe ailaltă să fie al mortului” (Drăguş, 2014, p. 121-122). Exact aceleaşi cuvinte care au fost rostite naş la un an după cununia mirilor. Deşi lucrurile pot părea acum desuete, nu este fără semnificaţie să ştim cum se petreceau lucrurile odinioară şi cum oamenii înţelegeau să-şi întemeieze legăturile de familie.

            Sigur că elementele pe care le evidenţiem în materialul de faţă reprezintă punctele cardinale ale satului românesc de odinioară şi, pe alocuri încă, de azi. Folosindu-ne de paradigma de interpretare a filozofului Constantin Noica şi a istoricului Vasile Pârvan am putea spune că satul românesc se constituie în constanta eternă a fiinţei neamului românesc. O identitate ontologică, imuabilă şi care n-ar prea vrea să devină. Preferă statornicia şi „vremuirea vremii” în locul ceasului care bate la porţile istoriei şi civilizaţiei aflate în permanentă schimbare, adaptare şi integrare în actualitate (Noica, 2012, p. 8).

            Deşi sunt destule voci care susţin mai mult sau mai puţin critic împrospătarea şi renovarea satului românesc, temelia veşniciei româneşti născute la sat este esenţială. Oricât de înalt şi falnic ar putea părea pentru moment un stejar, fără rădăcini ar fi cu uşurinţă culcat la pământ chiar şi în absenţa furtunii. Pentru aceasta apelul nostru se înscrie pe linia recuperării de profunzime a semnificaţiei şi spiritualităţii satului românesc. Reflexia acestei spiritualităţi se adevereşte în cumpăna gândirii româneşti. Un exemplu din veacul al XVI-lea ne confirmă adâncimea de înţelegere a cumpănirii româneşti prin „întâia mare carte a culturii româneşti” (Constantin Noica) , adică Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie (1520):

            „Că, mai întâi de toate, este tăcerea, iar tăcerea face oprire, oprirea face umilinţă şi plângere, iar plângerea face frică, şi frica face smerenie, smerenia face socoteală de cele ce vor să fie, iar acea socoteală face dragoste, şi dragostea face sufletele să vorbească cu îngerii. Atunci va pricepe omul că nu este departe de Dumnezeu”.

            Deşi mesajul acestui text e menit contemplaţiei şi nonacţiunii, totuşi introspecţia echivalează cu un altfel de activitate, interiorizată, întoarsă întru sine asemenea venirii în sine a fiului risipitor din Evanghelie. Fibra satului românesc s-a întâlnit dintotdeauna cu creştinismul şi ortodoxia, indiferent de ceea ce afirmă sus şi tare prin intermediul diferitelor portavoci ideologice şi propagandistice, „apărători” ai modernităţii şi integrării europene şi euro-atlantice a românilor. Nimeni nu este împotriva „devenirii” satului şi neamului românesc. Numai că pentru ca să poţi deveni e neapărată nevoie să pleci de undeva. De unde?

Bibliografie:

1. BERNEA, Ernest, (1997). Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, Bucureşti: Editura Humanitas.
2. DRĂGUŞ, Aurel, (2014). BOHOLŢ – Sat ardelean al tradiţiei, statorniciei şi speranţei, Ediţia a II-a adăugită, Galaţi: Editura Axis Libri.      
3. GÂRLEA, Mihaela Georgeta şi EŞAN, Ioan, (2018). Chipuri din hronicul Ţării Făgăraşului, Sibiu: Editura Asociaţiunii „ASTRA”.
4. NOICA, Constantin, (2012), Pagini despre sufletul românesc, Bucureşti: Editura Humanitas.
5. NOICA, Constantin, (2008). Şase maladii ale spiritului contemporan, Bucureşti: Editura Humanitas.
6. STĂNILOAE, Dumitru, (2004). Naţiune şi Creştinism, Bucureşti: Editura Elion.
7. TUDOR, Ioan, (2005). TODERIŢA, vatră a sufletului românesc, Braşov: Editura Sigma.