Folosim cookies de navigare (ce nu pot fi dezactivate) și de analiza a traficului (inactive, dar pot fi activate prin click pe butonul Accept) | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat prin click pe butonul Refuz)

Porunca Iubirii
Viaţa duhovnicească. MilosteniaNr. vizualizari: 11

Filantropia înseamnă milă, altruism, bunătate, iubire dezinteresată și fapte bune

Tags: filantropia; darurile; milostenie;
 

Sfintii Părinți au subliniat ideea că filantropia este unul dintre cele mai importante atribute divine, prin care se exprimă relația lui Dumnezeu cu oamenii. Ca atare, și oamenii ar trebui să aibă această calitate și să o aplice în relația cu semenii lor. În scrierile Sfântului Atanasie cel Mare, filantropia este considerată principalul motiv care a stat la baza Întrupării Logosului. Neascultarea primului om a făcut necesară manifestarea bunătății Creatorului, Care a venit astfel să-l salveze. Dumnezeu S-a făcut Om, pentru ca omul să devină dumnezeu. Căderea omului l-a înstrăinat pe acesta de Dumnezeu, iar relația cu El s-a rupt. Restaurarea omului nu se putea face fără iubirea părintească a lui Dumnezeu-Creatorul, Care i-a devenit tată adoptiv. Această iubire părintească este ilustrată de faptul că Dumnezeu nu L-a cruțat pe Unul Născut Fiul Său, Cuvântul, Care S-a făcut Om pentru ca frații Lui să devină părtași ai dumnezeirii.

Astfel, atributul bunătății divine presupune ca omul să și-l însușească și să-l manifeste în relațiile cu aproapele său. Omenia, precum și bunătatea arătate săracilor, văduvelor, străinilor, orfanilor și, în general, tuturor celor aflați în dificultate trebuiau să fie practicate din porunca Domnului. În scrierile Părinților capadocieni, termenul filantropie apare cu aceeași conotație, dar se pune un accent mai mare pe aspectul lui practic. Filantropia înseamnă milă, altruism, bunătate, iubire dezinteresată și fapte bune.

Noțiunea de filantropie ca atribut al lui Dumnezeu este folosită frecvent. În cadrul Liturghiei Sfântul Vasile, de la Proscomidie și până la Jertfa euharistică, conceptul de filantropie a lui Dumnezeu este invocat de cincisprezece ori. Iubirea Domnului pentru oameni este inefabilă. Dumnezeu este prezentat adesea ca „bun și iubitor de oameni (philanthropos)”, „milostiv și iubitor de oameni”. Iubirea Lui pentru om este „negrăită și nemăsurată”. Dumnezeu este un Părinte iubitor fiind invocat să aibă grijă de văduve, să-i ajute pe orfani, să-i elibereze pe prizonierii de război, să-i vindece pe bolnavi, să-i ocrotească pe cei care călătoresc și să le ofere asistență tuturor celor care au nevoie de sprijin și protecție. Sfântul Vasile arată că filantropia este un atribut divin, chiar în Liturghia sa, unde termenul este folosit de zece ori. Cuvântul este menționat de doisprezece ori în Liturghia Sfântul Ioan Gură de Aur și de zece ori în cea a Darurilor mai Înainte Sfințite. - (Demetrios J. Constantelos, Filantropia bizantină și asistența socială, Editura Doxologia, Iași, 2014, pp. 70-71)

Ce reprezintă filantropia creștină? Datorie față de Dumnezeu sau dragoste pentru aproapele?

Maica Siluana Vlad: Mai degrabă invers! Față de Dumnezeu nu simțim nici o datorie. Dacă am simți asta, am muri sau am fi sfinți în două săptămâni. Dumnezeu ne-a dat darul vieții și darul mântuirii fără să înscrie în noi un simț al datoriei. Din această cauză ne și permitem să fim atât de nesimțitori! Dumnezeu a pus în noi doar simțul Bucuriei, simțirea desfătării de a fi cu El, de a fi iubiți de El! De aceea suntem însetați de iubire! Și, după ce ne-am întors fața de la El și am rămas numai cu setea, cu acest dor nestins în noi, a pus acolo, în hainele noastre de piele, durerea! Durerea e strigătul Lui dinlăuntru nostru: „Adame, unde ești?“, „Unde ești, Siluana?“, „Unde ești, Bogdan?“. Față de acest strigăt suntem datori, omul lui Dumnezeu! Datoria o simțim față de noi înșine și față de cel de lângă noi. Când zicem noi: „Vai, nu se mai poate așa, mă bate Dumnezeu!“, e conștiința noastră, pârâșul nostru dinlăuntru care ne ceartă. Eu pot simți doar durerea și plăcerea. Eu simt durerea mea. Eu am datoria față de mine să ies din această durere. Să aflu Calea. Pentru că eu știu în adâncul meu că Dumnezeu mă iubește și că nu m-a creat pentru suferință. Față de mine simt că am datoria să mă re-leg de Izvorul Bucuriei de Care m-am rupt. Și, cum nu pot trăi nici o bucurie fără aproapele meu, voi simți și față de ei o datorie. O voi simți, pentru că de el mă rup sensibil, simțind asta, pentru că el se rupe de mine rănindu-mă. Și simt durerea și simt că sunt dator să fac ceva ca să nu mai sufăr! Ruperea de Dumnezeu n-o simt, n-o mai simt, și atunci eu nu mai simt această datorie. Dar știu, am aflat și aflu la momentul oportun că Dumnezeu mă iubește și bate la ușa inimii mele. Abia atunci am datoria să ascult acest Cuvânt și să-L urmez ca să fac ce-mi va cere pentru a ajunge la Bucuria după care tânjesc. și să văd ce-mi cere să fac mai departe. Și, mai departe, voi învăța de la El cum să mă iubesc pe mine și cum să-l iubesc pe aproapele. Filantropia e iubirea lui Dumnezeu față de om și iubirea omului față de om cu această iubire a lui Dumnezeu.

Filantropia în vechime şi în perioada modernă

Cuvântul „filantropie” a cunoscut diferite înțele­suri, fiecare cu specificul ei, în funcție de epocă și mentalitate. Potrivit autorilor păgâni din perioada Anti­chi­tății, el desemna cu precădere „dragostea lui Dumnezeu pentru oameni” - vorbim despre sensul etimologic reținut de Platon și regăsit, de altfel, și de autorii cărților ce alcătuiesc Sfânta Scriptură. În afară de acest sens, anticii au iden­tificat filantropia și ca manifestare a iubirii oamenilor pentru semenii lor prin ceea ce numim în prezent „operă de binefacere”.

Îngrijirea văduvelor și a orfanilor - categorii adeseori amintite și considerate fragile - a fost recomandată și practicată atât în templele religiilor păgâne, cât și treptat de către politicile de stat. Este cunoscut faptul că, în perioada elenistică, filantropia a fost considerată o virtute esențială a puterii lumești - a „cezarului”, „învestit de Dumnezeu pentru conducerea poporului”; bizantinii, peste secole, au păstrat această idee și au făcut din această activitate un aport al împăraților.

Creștinismul a dat filantropiei împlinirea sensului ei, amintind că însăși Întruparea Domnului este un act de filantropie din partea Sfintei Treimi pentru creatura mâinilor Sale. De aceea, învăță­tura hristică a subliniat că ajutorul pentru cei în situații nefericite din punct de vedere material este un precept divin (a se citi doar Pilda samarineanului milostiv sau criteriile judecății veșnice din finalul Evangheliei după Matei pentru a vedea că orice om are chipul lui Dumnezeu în el) și că reprezintă caracterul adecvat pe care el, creștinul, trebuie să-l manifeste. În plan concret, Mântuitorul nu doar că a îndemnat la oferirea ajutorului celor săraci, ci Biserica însăși, în perioada apostolică, a dat propriul său exemplu prin colecta pentru săracii din Ierusalim (scrisorile către comunitatea din Corint ale Sfântului Apostol Pavel). Ulterior, în primele trei secole nu au lipsit îndemnurile și faptele creștinilor la filantropie: „Fă binele; și din câștigul pe care ți l-a dat Dumnezeu de pe urma muncii tale, dă tuturor celor lipsiți, fără deosebire; nu te întreba cui să dai și cui să nu dai. Dă tuturor, că Dumnezeu vrea să se dea tuturor din darurile Sale” (Păstorul lui Herma).

În Bizanț, Imperiul sprijinea fără rezervă opera filantropică a Bisericii

Revenind la întâlnirea dintre Biserică și Stat în domeniul filantropiei, trebuie să avem în vedere semnificația pe care lumea bizantină a dat-o cuvântului „filantropie”. În primul rând, vorbim despre aplicarea ei de către Biserică - predicile și faptele concrete ale Părinților Capadocieni (Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Grigorie de Nazianz) și ale Sfântului Ioan Hrisostom sunt repere în acest caz -, de către instituții monahale, de către instituțiile de stat (mai ales puterea imperială care nu a ratat ocazii importante - urcarea pe tron, câștigarea unor bătălii importante, diverse evenimente din cursul anului, prin care și-a manifestat milostivirea - chiar și sub forma monedelor special gravate pentru a reliefa generozitatea lor) și de către alte organizații de caritate private, care, în unele momente, sunt neglijate sau puțin amintite atunci când sunt numeroase. Cucerirea arabă din secolul al șaptelea a ruinat sau cel puțin a diminuat multe dintre cele din Siria și Egipt.

Egiptul a jucat mereu un rol important în istoria Imperiului Roman (atât în sensul inițial, cât și în cel de factură bizantină), dar și în viața Bisericii. După marile crize economice din secolul al III-lea și ca urmare a taxelor impuse micilor proprietari de pământ, marile proprietăți s-au dezvoltat în Egipt ca și în restul Imperiului Roman. Din secolul al IV-lea până la cucerirea arabă, această mișcare s-a accentuat din cauza lipsei forței de muncă, în timp ce domeniul împăratului și cel al statului au dispărut puțin câte puțin, iar micile proprietăți s-au redus încă. Însă, indiferent de perioadă, Egiptul, din punct de vedere economic, a servit ca grânar pentru Constantinopol, așa cum a procedat pentru Roma. Vorbim de o economie agrară în mare parte, acest domeniu fiind singurul care era în măsură ca prin activitatea sa să susțină și opera de caritate. Pe de altă parte, Egiptul este provincia în care viața monahală a dat naștere Patericului, pentru a-i exprima într-o manieră plastică și în același timp reală năzuința spre desăvârșire.

„Mai fericit este a da decât a lua!”

Cu aceste cuvinte și-a încheiat Sfântul Apostol Pavel cuvântarea prin care și-a luat rămas-bun de la comunitatea din Milet. La o primă vedere se poate formula o întrebare: poate Biserica propune politici de stat? Asistența socială din partea statului nu este altceva decât preluarea ideii de filantropie, pe care învățătura hristică a dus-o la desăvârșire. Paradigma din decursul istoriei și-a spus cuvântul. Biserica, conform învăță­turii Mântuitorului, se ocupa de asistența socială - sunt cunoscute spitalele construite în Occident de către ordinul monahal al Sfântului Antonie cel Mare, de oamenii aflați în nevoi, de educarea lor. Turnura petrecută la 1789, odată cu Re­voluția Franceză a adus dincolo de o altă relație Biserică - Stat (marcată de cuvântul excluziune) și o încercare de asumare din partea statului a activității ce o făcea Biserica. În inima Codului Civil francez este „spiritul frater­nității” exprimat în textul Decla­rației drepturilor omului și a cetă­țeanului (1793) și în Consti­tuția din 5 fructidor (vorbim despre prima Constituție a Statului Francez după schimbarea de regim din 1789, adoptată în ultima lună a calendarului republican folosit în acea perioadă tulbure, perioadă ce ar corespunde în prezent pentru 18 august - 16 septembrie 1795). Biserica Catolică nu mai era - în urma Concordatului din 1801 - religia oficială a noului stat francez, ci religia majoritară, iar statul înlocuiește datoria de caritate (filantropie) prin așa-numita „fraternitate civilă”. Napoleon, primul consul (iar nu peste multă vreme primul imperator), a adăugat o clauză în Codul civil care stipula că părinții trebuie să asigure nevoile copiilor lor adulți, atunci când aceștia nu pot (și invers). Principiul solida­rității sociale este, după cum am amintit, stipulat în Declarația drepturilor omului din 1793. Însă, din păcate, va fi aplicat doar începând cu un secol mai târziu, în Germania, cu primul cancelar, Otto von Bismarck, în anii 1880.

Răspunsul la întrebare este că Biserica prin ceea ce face își asumă învățătura pe care o propovă­duiește. A limita dreptul Bisericii de a se preocupa de viața credin­cioșilor și a societății în care trăim înseamnă nu doar o excludere sau o marginalizare, ci și întoarcerea la perioada de teroare din primii ani ce au urmat Revoluției Franceze. Nu în cele din urmă, faptul că Statul modern și-a asumat asistența socială ține de specificul societății construite pe matricea europeană de la începutul secolului al XIX-lea. Sursa: Ziarul Lumina, Alexandru Ojică

Filantropia și educația – aspecte concrete în lucrarea pastorală

Comuniunea înseamnă dragoste împărtășită și comunicare. Transferată în parohie, comuniunea înseamnă familie creștină mărturisitoare a credinței în Hristos. Dintru început, Biserica s-a preocupat atât de activitățile filantropice, cât și de cele educaționale. După Sfânta Liturghie, urma transpunerea în fapte a învățăturii Evangheliei, pentru că iubirea față de oameni înseamnă dragoste arătată lui Hristos. „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul său să și-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 5, 13)

,,Dați-le voi să mănânce” (Luca 9, 13)

Filantropia sau dragostea prin fapte față de semeni a fost, pe drept cuvânt, considerată ca fiind una dintre caracteristicile fundamentale ale credinței creștine. Biserica Ortodoxă, prin parohiile ei, a practicat mereu filantropia, cu precizarea că intensitatea acestei activități a stat totdeauna în directă dependență cu posibilitățile de manifestare ale Bisericii însăși. Filantropia Bisericii este la fel de necesară în zilele noastre, precum a fost și în epoca apostolică – fiindcă întotdeauna vor exista în preajma noastră săraci, văduve, bolnavi, întemnițați sau călători față de care noi nu trebuie să fim nepăsători.

Când Mântuitorul Hristos a spus apostolilor: „...pe săraci pururea îi aveți cu voi!” (Ioan 12,8), implicit le-a dat și porunca de a avea grijă de ei. Dacă  Dumnezeu îngăduie sărăcia, face acest lucru pentru a da posibilitatea și celor bogați să se mântuiască. Faptul că Dumnezeu îngăduie sărăcia și suferința nu înseamnă că Îi este și plăcută ca stare socială permanentă, ci că voiește ca prin ea să se arate iubirea de oameni, prin care se menține comuniunea cu El.

Biserica niciodată nu a predicat suferința fizică, ci vindecarea, și nici sărăcia materială, ci bunăstarea – care trebuie să fie dublate întotdeauna de vindecarea sufletească și de bogăția spirituală. Esența credinței creștine este iubirea de Dumnezeu, manifestată prin iubirea față de aproapele. Această iubire cere creștinului trăiri și fapte veritabile, zămislite în adâncul sufletului, care nu rămân ascunse, ci sunt îndreptate în mod concret spre semeni. Filantropia creștină nu se oprește doar la a dărui săracilor și bolnavilor cele de trebuință după trup. Ea este mereu însoțită de actul de catehizare, este purtătoarea mesajului lui Hristos, are ca finalitate nu trupul, ci mântuirea sufletului celui pe care îl ajutăm în sărăcia sau în boala sa.

În parohie, preotul este chemat să fie principalul filantrop, modelul iubirii față de aproapele, întâiul slujitor al săracilor și ostenitor al celor bolnavi, cel care, dăruind o pâine sau un medicament, dăruiește simultan și un cuvânt de învățătură, așa cum a făcut Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cât a fost în lume. În Ortodoxie, filantropia este strâns legată de Sfânta Liturghie. Liturghia fără filantropie devine un ritual închistat, după cum filantropia fără Liturghie devine propagandă pentru imagine, preamărire de sine și nu laudă adusă lui Dumnezeu. Biserica, ca organism viu, rămâne responsabilă nu numai față de progresul spiritual al fiilor ei, ci și față de nevoile și suferințele lor pământești pe care trebuie să le aline. Este spital în care oamenii primesc alinare și vindecare în suferințele lor. Este o scăldătoare Vitezda, actualizată prin jertfa permanentă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Există deja o tradiție filantropică a Bisericii din care fiecare parohie se poate inspira, continuând grija și acțiunile de alinare a suferințelor sufletești și trupești ale oamenilor. În fiecare parohie sunt bătrâni, bolnavi, săraci, orfani și persoane defavorizate. De aceea, porunca iubirii de aproapele înseamnă, de fapt, slujirea lui Hristos într-o lume din ce în ce mai egoistă, indiferentă și insensibilă la suferințele umane. Multe lacrimi curg pe obrajii creștinilor aflați în suferință, iar preotul este chemat să le șteargă și să aducă lumina și speranța comuniunii de dragoste concretizată prin faptele milosteniei. Implicarea enoriașilor în opera filantropică este de mare folos. Atât consiliul, cât și comitetul parohial pot contribui la misiunea parohiei, devenind „mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu”. Preotul știe că opera socială din parohie este destinată tuturor oamenilor, pentru că Hristos „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Timotei 2, 4).

„Tot poporul venea la El și șezând îi învăța” (Ioan 8, 2)

Educația începe în familie și se continuă în Biserică, în școală și în societate. Un rol major în educația copiilor și a tinerilor îl are Biserica. Lipsa catehezei și a educației religioase din parohii și din școli are rezultate imediate în societatea contemporană. „Mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei 28, 19), i-a îndemnat Mântuitorul Hristos pe ucenicii Săi. De atunci și până astăzi, Biserica nu a încetat să propovăduiască Evanghelia și să-i învețe pe oameni „Adevărul, Calea și Viața” (Ioan 4, 13), pentru a dobândi Împărăția lui Dumnezeu. Biserica este chemată și se străduiește să conlucreze cu școala și cu familia în misiunea ei educativă. Lipsa educației religioase poate afecta parohia, comunitatea locală și societatea, în ansamblul ei. Preotul învățător poate transforma parohia într-o comunitate cu viață creștină autentică. Prezența Bisericii în spațiul public prin cler poate constitui o modalitate de educație creștină, care derivă din eveniment și din cuvântul de învățătură. Programele educaționale creează premizele unei bune educații în Biserică. Implicarea copiilor și a tinerilor în aceste activități îi ajută să simtă că sunt parte integrantă a vieții parohiale și că nu sunt simpli spectatori la un ritual bisericesc golit de profunzime și eficiență harică.

Cuvântul lui Dumnezeu rostit de către preot transformă inimile copiilor, iar cei care-și deschid sufletele devin receptivi la adevăr, la dragoste și la viață. Prin slujirea preotului, biserica parohială este chemată să aducă lumină, dragoste și speranță pentru a da sens vieții pământești.

,,Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40) Activitatea practică a Bisericii a fost mereu bogată din punctul de vedere al asistenței sociale. Filantropia Bisericii este izvorâtă din dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele. Putem spune că Biserica creștină a fost angajată, de-a lungul timpului, într-un efort de transformare materială și spirituală a lumii, acordând o atenție deosebită celor defavorizați și marginalizați. Ortodoxia este expresia filantropiei, a iubirii lui Dumnezeu față de noi, oamenii, și a iubirii oamenilor între ei. În concepția ortodoxă, misiunea socială a Bisericii este foarte importantă, însă ea nu poate și nu trebuie despărțită de misiunea sacramentală, cea din urmă fiind specifică Bisericii. Biserica a investit multă energie în eforturile filantropice și educaționale. În raport cu necesitățile reale, aceste eforturi par insuficiente, dar ele dovedesc totuși angajarea preoților de pretutindeni în slujirea celor săraci și nevoiași, pentru a se arăta prin aceasta slava lui Dumnezeu. Ortodoxia a îmbinat mereu elementul spiritual cu cel social. Coordonatele esențiale pentru filantropia creștină sunt vizibile în lucrarea Bisericii și îi confirmă vocația de a fi plină de „Sfântă Treime” și de a-i uni pe oameni cu Dumnezeu, în veșnicie. Sursa: Doxologia

01-12-2018
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu