Andrei Șaguna, în rapoartele secrete ale Ministerului de Interne de la Viena

Despre personalitatea mitropolitului Andrei Șaguna s-a scris foarte mult în istoriografia română, dar și în cea de limbă germană, engleză și maghiară. Între istoricii și teologii, din țară și din străinătate, preocupați de diferite aspecte ale activității marelui arhiereu se numără mai ales numele consacrate ale lui Nicolae Popea, Ioan Lupaș, Silviu Dragomir, Keith Hitchins, Johann Schneider, Nicolae Bocșan, Mircea Păcurariu, Vasile Oltean ș.a. Preocupat la rându-mi de relațiile dezvoltate de Șaguna cu elita politică, culturală și bisericească a sașilor ardeleni, respectiv de raporturile sale cu autoritățile de la Viena, am făcut recurs la bogatele fonduri ale Arhivelor Naționale ale Austriei, unde episcopul, apoi mitropolitul Andrei baron de Șaguna a lăsat foarte multe urme. Pe baza documentelor inedite identificate în arhiva Ministerului de Interne voi ilustra în cele ce urmează personalitatea ierarhului român de la Sibiu într-o lumină nouă, necunoscută istoriografiei românești, prin prisma rapoartelor secrete întocmite de diferiți agenți austrieci de la Sibiu și Brașov despre activitatea baronului de Șaguna în perioada deceniului neoabsolutist (1851-1860). O simplă radiografie a acestor documente descoperă interesul și atenția pe care Curtea și guvernul de la Viena le manifestau față de ierarhul român, numărul rapoartelor depistate despre Șaguna fiind incomparabil mai mare decât al oricărei alte personalități politice, culturale sau ecleziastice din Transilvania epocii noului absolutism.

Deceniul noului absolutism, cunoscut în istoriografie și ca „epoca Bach” sau „era Bach”, după numele atotputernicului ministru de interne austriac Alexander von Bach, reținut de istorici drept cel mai puternic om politic din Monarhia Danubiană în deceniul neoabsolutist, se întinde între patenta imperială din 31 decembrie 1851, prin care se abroga constituția liberală din 4 martie 1849 și manifestul imperial din 15 iulie 1859, care anunța înnoiri legislative și administrative. După tulburările profunde și cu urmări adânci în mentalul colectiv, generate de revoluția pașoptistă și, mai ales, de războiul civil din Ungaria și Transilvania, Cabinetul de la Viena a impus un regim politic a cărui natură intrinsecă a fost caracterizată de centralism, germanizare, cenzură și un control puternic al autorităților asupra întregii societăți. Starea de asediu prelungită după înfrângerea revoluționarilor maghiari și pacificarea imperiului a impus supravegherea îndeaproape a tuturor provinciilor pentru preîntâmpinarea și lichidarea din fașă a oricăror turbulențe, mai ales politice, îndreptate contra regimului. Acest control exercitat asupra societății a fost asigurat pe mai multe niveluri de competență, având o organizare ierarhică foarte clară la nivel local, regional și central. Astfel, autoritățile civile, militare, jandarmeria, poliția și poliția secretă aveau misiunea de a întocmi rapoarte periodice sau ocazionale care erau centralizate la nivel provincial și central în cadrul Ministerului de Interne și a Biroului de Informații de la Viena. Fiind responsabil pentru tot ceea ce însemna siguranța internă și liniștea publică, Ministerul de Interne, unde ajungeau marea majoritate a rapoartelor din teritoriu, a fost pe tot parcursul deceniului neoabsolutist cel mai important resort guvernamental, ceea ce explică rolul politic covârșitor jucat de Alexander Bach în afacerile cabinetului de la Viena. Bach a avut sub autoritatea sa poliția, mai exact „agenția aulică de poliție” (Polizeihofstelle), creată ca organism de Iosif al II-lea în 1782 și perfectată de Franz I și de Metternich, care-și întindea rețeaua de agenții și agenți în întreaga monarhie, transformată în vara anului 1852 în „Autoritatea Superioară a Poliției” (Oberste Polizeibehörde), sub conducerea lui Johann Kempen von Fichtenstamm, și apoi jandarmeria, înființată în 1850. Dacă în sarcina jandarmeriei cădea de factomenținerea ordinii publice, autorității superioare a poliției îi reveneau atribuțiile polițienești ale regimului și, mai ales, cele legate de poliția politică. Pe lângă acestea funcționa un serviciu separat al poliției secrete ai cărui agenți întocmeau rapoarte ce ajungeau, prin intermediul așa-numitului „Birou de informații” (Informationsbureau), pe masa președintelui consiliului de miniștri și a ministrului de externe, ceea ce explică situarea lăsământului său arhivistic în fondul Ministerului de Externe, depozitat în arhiva Casei, Curții și Statului imperial (Haus-, Hof- und Staatsarchiv). Ceea ce supun acum discuției nu sunt rapoartele „Biroului de informații”, ci cele ale „Agenției aulice de poliție”, transformată în 1852 în „Autoritatea Superioară a Poliției”. Subordonată Ministerului de Interne, arhiva acesteia se păstrează în cadrul direcției Arhivei Administrative Generale (Allgemeines Verwaltungsarchiv), în secțiunea Internelor (Inneres), fondul poliției (Polizei). Unită cu arhiva Ministerului Justiției în anul 1921 sub genericul „Arhiva de stat a internelor și justiției” (Staatsarchiv des Innern und der Justiz) și depozitată în Palatul Justiției din Piața Schmerling, arhiva poliției și a ministerului de interne a suferit pagube enorme în timpul incendiului catastrofal al Palatului Justiției din 15 iulie 1927, care a generat distrugerea a aproximativ 75% din fondurile arhivistice păstrate în acel palat, ceea ce s-a salvat fiind astăzi cunoscut sub denumirea de „Acte incendiate” (Brandakten), urmele flăcărilor putându-se recunoaște în mai mică sau mai mare măsură pe toate documentele direcției arhivistice a Internelor.

Cu toate că mare parte a fondului documentar al Internelor a fost nimicit, arhiva Ministerului Poliției, cum s-a numit o vreme, a început să fie fișată în 1897, fiind structurată pe anumite domenii și ramuri secționate pe diferite perioade istorice. Astfel, perioada 1852-1867, când a funcționat „Autoritatea Superioară a Poliției”, a fost structurată în două mari ramuri: seria prezidială I, cuprinzând anii 1852-1867 și seria prezidială 2, cuprinzând anii 1857-1867, ambele grupate într-un fond documentar propriu-zis și un indice alfabetic anual care nu numai că trimite la cotele documentelor, ci realizează o descriere sumară a acestora. Din fericire, aceste inventare ale fondurilor poliției nu au fost distruse de flăcările incendiului devastator din 1927. Răsfoind aceste fișe ale indicilor, am descoperit 13 rapoarte, cu mai multe documente venite de la agențiile de poliție din Sibiu și Brașov, care apar în dreptul numelui lui „Andrei baron de Șaguna, episcop neunit în Transilvania”, alte trei materiale semnalând numele său în chestiuni privitoare la situația confesiunilor Transilvaniei. Șapte sunt din anul 1856, unul din 1858, trei din 1859, unul din 1860 și unul din 1862. Rezumând aria geografică la Transilvania, în comparație cu Andrei Șaguna, pe numele lui George Barițiu există două rapoarte și pe cel al contelui Imre Mikó un singur raport, în timp ce alte personalități românești sau săsești, precum mitropolitul unit Alexandru Șuluțiu de la Blaj sau superintendentul evanghelic Georg Paul Binder de la Biertan, nici măcar nu apar în indicele poliției. La fel stau lucrurile dacă realizăm o comparație între Andrei Șaguna și ceilalți ierarhi ortodocși din Monarhia Habsburgică, între care există câte un raport polițienesc doar pe numele lui Eugen Hacmann de la Cernăuți și a mitropolitului Josif Raiacici, alte trei rapoarte făcând referire la situația eparhiilor ortodoxe din Dalmația, Timișoara și Oradea.

Cel mai spectaculos raport care pune în relief anvergura personalității episcopului Andrei Șaguna este cel expediat în 28 aprilie 1856 de colonelul Iancovsky din Sibiu către autoritățile polițienești superioare de la Viena. Adresat ministrului poliției Kempen von Fichtenstamm, documentul discută influența pe care episcopul român o exercită asupra guvernatorului Karl Schwarzenberg, a adjutantului acestuia, căpitanul baron Kleinmayer, și a diferiților reprezentanți ai autorităților regionale din Transilvania printr-un ascuțit simț diplomatic, atenții și organizarea unor mese festive la episcopie. Prin această atitudine, sublinia colonelul, Șaguna nu numai că izbutise până atunci să câștige anumite avantaje pentru sine, pentru națiunea română și biserica neunită, ci era interesat în continuare să exercite o influență asupra diferitelor instituții ale statului prin intermediul unor bărbați fideli pe care reușise să-i ajute să acceadă în posturi administrative importante din cadrul Locumtenenței și a Cancelariei aulice a Transilvaniei, ultima sa reușită fiind angajarea juristului sas Jakob Rannicher, asupra căruia „episcopul Șaguna exercita o influență foarte mare”, pe postul de secretar al Locumtenenței Transilvaniei. În 6 mai 1856 un oarecare ofițer de la centrala vieneză a Autorității Superioare a Poliției lua la cunoștință informația primită răspunzându-i colonelului Iancovsky să-i țină în continuare sub observație pe Rannicher și pe Șaguna, urmând a raporta la Viena despre lucrurile cele mai însemnate.

Din același an datează cel mai stufos dosar de rapoarte, expediat către Kempen și Autoritatea Superioară a Poliției de la agenții din Sibiu și Brașov, precum și de la guvernatorul Karl Schwarzenberg. Înregistrate sub cinci cote și date diferite, rapoartele înregistrează de fapt mai multe materiale polițienești referitoare la circulara episcopului Andrei Șaguna din 5 decembrie 1855, prin care ierarhul afurisea foile barițiene – Gazeta de Transilvania și Foaie pentru minte, inimă și literatură – oprindu-și sub amenințarea interdictului bisericesc și a dojanei arhierești protopopii, preoții și cei aproximativ 650.000 de păstoriți de a se mai prenumera și a citi foile editate la Brașov de către George Barițiu. Controversa lui Șaguna cu foile barițiene e cunoscută în istoriografie și a fost percepută ca punct culminant al tensiunii dintre ierarhul ortodox și mediul ecleziastic greco-catolic, căruia îi aparținea și George Barițiu. Noutatea pe care o aduc asupra acestui episod rapoartele poliției constă în trei aspecte. Mai întâi că George Barițiu însuși îl reclamase pe Șaguna la poliția din Brașov și la guvernatorul Schwarzenberg acuzându-l de „cameleonism politic și de absolutism ierarhic”. În al doilea rând, ne descoperă că guvernatorul îi luase apărarea ierarhului, considerând că nu a acționat împotriva legii și nici a regimului, ci chestiunea viza o problemă de natură pur confesională românească, ierarhul trecând după o perioadă defensivă în ofensivă, pentru că biserica sa fusese ofensată, Barițiu fiind cel ce tulburase spiritele și jignise comunitatea ortodoxă printr-o serie de afirmații și articole ale foilor sale. Iar în al treilea rând, arată că Șaguna era nu numai în vizorul agenților poliției de la Sibiu, ci uneori fusese contactat de către aceștia prin persoane terțe pentru a fi influențat într-o anumită direcție. Desigur, maculatura însemnată generată de evenimentul expedierii circularei șaguniene către protopopi, preoțime și enoriași documentează faptul că glasul ferm al lui Șaguna nu numai că fusese în măsură să genereze o agitație signifiantă a spiritelor din întreaga societate transilvăneană, agenții poliției fiind alertați din cauza tensiunii create și pregătiți pentru a interveni cu discreția necesară în scopul detensionării situației, ci era unul ascultat de români și urmărit atent de autoritățile poliției.

Un alt raport polițienesc din toamna lui 1856 vorbește despre anumite mișcări pe terenul religios, sesizând Vienei o serie de treceri confesionale de la uniți la neuniți în sudul Transilvaniei, conversii de care Andrei Șaguna nu numai că nu era deloc străini, ci, precum ținea agentul de la Sibiu să remarce, „fuseseră de-a dreptul încurajate tacit de ierarh”.

Următorul raport datează din vara anului 1858 și tematizează călătoria planificată de Andrei Șaguna prin întreaga monarhie în vederea strângerii unei colecte pentru construirea catedralei eparhiale pe care o gândea încă din 1850. Anvergura călătoriei episcopului a atras atenția maiorului Iancovsky din Sibiu care raporta, la 7 iunie 1858, inspectorului general al poliției austriece, Johann baron von Kempen, că „episcopul grec neunit Andrei Baron de Șaguna a primit aprobarea preaînaltă în vederea construirii unui dom și a efectuării unei colecte în monarhia austrică, astfel că în ducerea la îndeplinire a acestui scop a plecat astăzi, la ora 5 de aici. Acesta intenționează să treacă pe la Carloviț, Viena, Veneția și de acolo în granița militară, ceea ce i se aduce preasupus la preaînalta cunoștință a excelenței voastre”. Energia investită de episcopul Șaguna în proiectul catedralei generase, așadar, o veritabilă agitație prin Sibiu, ceea ce motivează urmărirea evoluției lucrurilor referitoare la această chestiune chiar de către agenții serviciului superior al poliției austriece, vigilenți în a depista și controla orice lucru care ar fi putut tulbura apele în societatea atât de atent supravegheată de către organele regimului neoabsolutist.

Din anul 1859 datează două raporate. Primul din 17 mai face referire la o adresă de loialitate semnată de Episcopul Andrei Șaguna alături de protopopii săi și depusă la sediul guvernatorului și al poliției de la Sibiu. Maiorul Iancovsky îl informa pe inspectorul Kempen că guvernatorul o va trimite în ziua următoare Majestății Sale, subliniind, totodată, că adresa e cu atât mai importantă cu cât poate fi percepută în numele tuturor românilor ardeleni, din moment ce „o adresă asemănătoare nu a fost încă remisă nici din partea clerului greco-catolic, căruia îi aparțin cei mai mulți clerici valahi de aici, nici din partea aristocrației maghiare a țării”. Adresa emisă de Șaguna în toiul conflictului militar al Imperiului austriac cu Regatul Sardiniei și Piemontului, aliat al Franței lui Napolean al III-lea, surprinde încă o dată una din constantele gândirii politice șaguniene: loialismul de nezdruncinat față de Casa și familia imperială de Habsburg. Din 11 decembrie același an datează raportul zilnic al direcției poliției din Sibiu către „Autoritatea Superioară a Poliției”, în care se tematizează serenada cu torțe întreprinsă de elevii și studenții români din Sibiu la reședința episcopală ortodoxă cu ocazia onomasticii lui Andrei Șaguna, relevând în acest fel respectul și popularitatea de care se bucura ierarhul în ochii tineretului studios.

Un lung raport de 10 file datează din 22 mai 1859, tematizând divergențele episcopului Șaguna cu ministrul Leo Thun al Cultelor și Învățământului, pe care Șaguna îl acuza de ultramontanism și atitudini dușmănoase față de Biserica Ortodoxă, în general, și Eparhia Ardealului, în special.

Din anul 1860 datează un raport trimis directorului poliției Philipp von Weber, în 13 iulie 1860, și ministrului internelor în 22 iunie 1860, de către agenția de poliție sibiană, în care se enumerau adresele de mulțumiri și felicitare primite de Andrei Șaguna din partea românilor din Transilvania în urma atitudinii și, mai ales, a intervențiilor episcopului în cadrul ședințelor Senatului imperial de la Viena. Agenția sibiană menționa în ultima frază a documentului că organele de presă locale și regionale fuseseră deja atenționate să nu facă publice aceste adrese care ar fi putut exalta peste măsură spiritele și așa destul de exacerbate ale naționalităților ardelene.

Ultimele două rapoarte provin de la agențiile din Brașov și Sibiu și au fost expediate Vienei pe 1 și 2 august 1862. Ambele prezintă eforturile episcopului Șaguna de a înființa Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, asociație culturală, pentru a cărei înființare primise avizul guvernatorului.

Dincolo de informațiile, de altfel doar succint redate, pe care le cuprind rapoartele poliției austriece din deceniul neoabsolutist despre episcopul Andrei Baron de Șaguna, sesizăm că agențiile polițienești transilvănene și centrala vieneză l-au perceput pe acesta prin prisma celor patru roluri principale – ierarh al bisericii, om al cetății, lider al națiunii și reprezentant al poporului înaintea Curții imperiale –, pe care le-a deținut în perioada cât s-a aflat la cârma Eparhiei Ardealului și care a fost reținută în mod justificat de istoriografie drept epoca lui Andrei Șaguna.

Dr. Mircea-Gheorghe Abrudan

[Un fragment al unei comunicări susținute în cadrul Congresului Național al Istoricilor Români, desfășurat la Cluj-Napoca între 25 și 28 august 2016, via Telegraful Român]