Sfantul Ierarh Nectarie de Eghina - marele taumaturg al zilelor noastre

Sfântul Nectarie s-a născut la 1 octombrie 1946, în localitatea Silivria din Tracia, nu departe de Constantinopol (Istanbulul de astăzi), într-o familie săracă și foarte evlavioasă. Bunica i-a insuflat din pruncie dragostea de Dumnezeu. Părinții săi, Dimos și Vasilichi, au avut șapte copii, iar Sfântul Nectarie a fost al treilea, primind la Botez numele Anastasie. Dăruit de Dumnezeu cu minte luminată și mare dorință de învățătură, Anastasie a primit primele învățături despre Dumnezeu, despre creație și despre legea morală de la bunica sa, iar apoi a mers la școala din sat. De copil însemna pe bucăți de hârtie cuvinte înțelepte, maxime sau citate din Sfânta Scriptură, din scrierile Sfinții Părinți sau fragmente din predicile pe care le reținea de la biserică. Apoi le dăruia celor din jur, arătând de mic copil o mare vocație de dascăl, părinte și păstor.

Din pricina sărăciei, pentru a-și putea continua studiile, a fost nevoit să lucreze în Constantinopol. S-a angajat la un negustor de tutun, doar pentru hrană și loc de odihnă. Continua să se roage, să muncească cu hărnicie, să citească Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți, să împartă fâșii de hârtie, pe care scria cuvinte de folos. Purta haine ponosite și umbla desculț, iar într-o zi i-a scris o scrisoare Mântuitorului Iisus Hristos, în care zicea: „Hristoase al meu, a început iarna și sunt desculț. Te rog, Părinte al luminilor, trimite-mi câteva hăinuțe și o pereche de ghete. Tu știi că Te iubesc. Anastasie”. L-a rugat pe negustorul vecin să-i dea un timbru, spre a pune scrisoarea la poștă. Neavând momentan, negustorul a luat plicul, spunându-i că va pune timbru a doua zi. Din curiozitate a citit scrisoarea, ­rămânând profund impresionat de nevinovăția și curăția sufletească a viitorului Sfânt Nectarie. A cumpărat ce-și dorea Anastasie, a scris o scrisoare ca răspuns din partea lui Dumnezeu, pe care împreună cu hăinuțele și încălță­mintea le-a înmânat copilului. Bucuria lui Anastasie este greu de descris, o bucurie care mulțumea neîncetat lui Dumnezeu.

Dragostea sa pentru sfintele slujbe, evlavia și caracterul său studios au atras atenția conducătorilor Școlii Metocului Sfântului Mormânt, care l-au angajat ca pedagog pentru clasele mai mici. Astfel, din puținul său câștig se întreținea la școală, o parte din bani trimițându-i părinților și fraților săi mai mici. La vârsta de 20 de ani, terminând studiile, a plecat ca tânăr învățător în satul Lipi din insula Hios. Credința, curăția, dragostea de muncă și corectitudinea l-au făcut cunoscut în toată insula. Participa cu drag la slujbele bisericii, cânta la strană, iar în duminici și sărbători, era trimis să predice în satele din jur, impresionând prin pregătirea sa teologică. În cei șaptea ani, cât a predat, a pus mult suflet în educația creștină și patriotică a elevilor săi, știind că prin trăirea ortodoxă autentică va veni și vremea eliberării țării din robia turcească. În duminici și sărbători, urca la Mănăstirea Nea Moni (Mănăstirea Nouă), unde a devenit ucenicul Cuviosului Pahomie, un mare stareț trăitor, iar mai apoi se va călugări. Și-a adus întreaga familie în insulă, pe frații mai mici i-a trimis la școli, unul dintrei ei devenind dascăl în locul său. În 1873, având 27 de ani, o maturitate duhovnicească rar întâlnită la asemenea vârstă, a intrat ca frate în Mănăstirea Nea Moni, unde după trei ani, la 7 noiembrie 1876, va fi călugărit cu numele Lazăr.

Datorită pregătirii sale intelectuale, între alte ascultări, va fi și secretarul mănăstirii, iar la 15 ianuarie 1877 va fi hirotonit ierodiacon, schimbându-i-se numele în Nectarie. A trăit în această mănăstire cu multă iubire și respect față de frați. Unul dintre oamenii înstăriți ai insulei, Ioan Hiotis, auzind de tânărul ierodiacon Nectarie, a venit într-o duminică la mănăstire, unde auzindu-l predicând a rămas profund impresionat. S-au împrietenit repede, iar acesta, auzind de dorința sfântului de a studia la Athena, s-a oferit să-l sprijine financiar. Cu binecuvântarea sta­rețului și a mitropolitului, a studiat trei ani studii postliceale, cu rezultate excepționale. Iar apoi printr-o recomandare făcută de domnul Ioan Hiotis, Patriarhul Sofronie al Alexandriei, fost Mitropolit de Hios, i-a acordat o bursă și binecuvântarea de a studia la Facultatea de Teologie din Athena.

Ajuns în Alexandria Egiptului, va fi primit cu dragoste în obștea Patriarhiei, iar prin slujirea sa evla­vioasă și prin predicile sale deosebite, a devenit apreciat și ­iubit. În 1882 a început studiile la Athena, unde datorită pregătirii sale teologice a trecut ușor examenele. În duminici predica prin parohiile atheniene și scria articole în periodicele bisericești, pe care mai târziu le va aduna într-o carte. După patru ani de studii cu rezultate excepționale în cetatea athe­niană, se va întoarce în Alexandria, licențiat. Va fi numit predicatorul catedralei alexandrine, aducând la credință și trezind spre trăirea duhovnicească multe suflete. A publicat cărțile „Cuvântări bisericești” și „Cinci cuvântări duhovnicești despre Postul Mare”. Credincioșii îl iubeau ca pe un mare povățuitor duhovnicesc, între timp fiind hirotonit ieromonah și devenind un iscusit duhovnic. Ridicat la rangul de arhimandrit și făcând parte din Consiliul patriarhal, timp de trei ani, împreună cu credincioșii pe care-i păstorea, a mărit și pictat biserica Parohiei „Sfântul Nicolae” din Alexandria.

Lucrarea duhovnicească și misiunea pastorală ale viitorului Sfânt Nectarie nu puteau fi trecute neobservate. Apreciat, iubit, ascultat, invidiat de unii, la 15 ianuarie 1889 va fi hirotonit episcop, cu titlul de Mitropolit de Pentapolis, o veche eparhie din Libia. Fără a-și dori aceste înălțări, a primit ascultarea administrativă de responsabil cu problemele Patriarhiei din Cair, duhovnicește rămânând parohul Parohiei „Sfântul Ierarh Nicolae”.

De acum, pentru Sfântul Nectarie, care primea toate ca din mâna lui Dumnezeu, a venit o mare încercare. După doar un an de slujire arhierească, clerici răuvoitori și invidioși l-au acuzat în fața Patriarhului Sofronie, care din pricina vârstei pierduse darul discernământului, că Mitropolitul Nectarie dorește cu orice preț să-i ia locul. Patriarhul a crezut și astfel, la 3 mai 1890, a dat o ordo­nanță prin care tânărul Mitropolit Nectarie era eliberat din toate funcțiile, rămânând simplu preot slujitor la biserica Parohiei „Sfântul Nicolae”. Sfântul a primit toate acestea cu bucurie, dar după câteva luni, la 11 iunie 1890, la insistențele răuvoitorilor, a fost îndepărtat de tot din Patriarhia Alexandriei, dându-i cartea canonică spre a se întoarce în Grecia, pe motivul neacomodării cu clima africană. La începutul lunii august, ajungea din nou în Athena, iar credincioșii din Egipt l-au plâns multă vreme pe părintele lor, Sfântul Nectarie.

Sfântul a plecat cu durere în suflet. Ajuns la Athena, o jumătate de an s-a descurcat greu, nefiind primit nicăieri să slujească, scrisorile defăimătorilor din Egipt ajunseseră aici pentru a-i crea o stare ostilă. Până la urmă, a fost primit ca predicator la Mitropolia de Evvia, însă datorită faptului că mitropolitul nu era acasă, a fost primit cu ostilitate. În prima duminică în care a slujit și predicat la catedrală, a fost huiduit, iar oamenii părăseau biserica. S-a întâmplat așa două, trei duminici la rând. Cei care-l ascultau cu atenție, însă, au remarcat harul, pregătirea sa teologică și trăirea sa duhovnicească. Unii credincioși din Egipt au venit și au mărturisit nevi­novăția sa, iar după câteva duminici toți și-au cerut iertare, iubindu-l și aplaudându-l cu entuziasm la sfârșitul Sfintei Liturghii și al predicilor sale minunate.

Apreciat pentru slujirea sa plină de evlavie, trăirea sa duhovnicească înaltă și temeinicele sale cunoștințe teologice, Sfântul Nectarie va fi numit directorul Seminarului Teologic Rizarion din ­Athena. Când doi elevi s-au certat, iar pedagogul i-a adus în fața directorului, pentru a fi pedepsiți, Sfântul Nectarie a surprins prin pedagogia sa: Nu vă pedepsesc pe nici unul! Mă pedepsesc pe mine! Trei zile nu mănânc, postesc și măr rog, ca dragostea să revină între voi!...

Încă din timpul directoratului athenian de la Seminarul Rizarios, Sfântul Nectarie a început ctitorirea unei mănăstiri în Insula Eghina. A construit o măreață biserică închinată Sfintei Treimi, a adunat o frumoasă obște de maici și surori, iar după 14 ani, la sfâr­șitul anului școlar 1908, s-a pensionat. Avea doar 62 de ani. Și-a luat rămas bun de la elevii și profesorii seminarului și, ajungând la mănăstire, unde erau încă multe de făcut, sfântul muncea cot la cot cu muncitorii. A organizat obștea monahală după rânduială, a organizat o școală monahală, unde preda scrisul, cititul, învă­țături teologice și muzică psaltică maicilor și surorilor. S-a împrietenit cu toți locuitorii insulei, care-l iubeau și-l pofteau în casele lor pentru rugăciuni și ­binecuvântări.

În insula Eghina, sfântul trăia ritmul vieții monahale, cu cele șapte laude, cu neîncetata rugă­ciune și cu Sfânta Liturghie. Sufletul său era plin de pace și roade duhovnicești, iar sfârșitul era aproape. La 20 august 1920, a cerut să fie dus la icoana Maicii Domnului Hrisoleontisas, unde a rămas câteva zile. A vorbit cu Maica Domnului, cu îngerii și cu sfinții, iar la întoarcere a spus: Binecuvântez ultima oară mănăs­tirea și această insulă!... Plec la cer! Plec la cer… Maicile l-au dus la spital la Athena, unde a mai trăit câteva luni. Avea cancer la prostată, iar spitalul s-a sfințit prin prezența sa. Un om paralizat, vecin de pat cu sfântul, s-a vindecat prin atingere de hainele sale. La mormântul său au început să izvorască minunile și tămăduirile, un cult popular de mare amploare s-a născut și crescut în Eghina și Grecia, iar la 20 aprilie 1960, Patriarhia Ecume­nică l-a canonizat oficial pe Sfântul Nectarie, cu data de prăznuire 9 noiembrie.

Vindecarea lui Stavros Kalkandi este una dintre cele mai impresionante vindecări sufletești și trupești pe care le-a făcut Dumnezeu, prin Sfântul Nectarie. ­Stavros s-a născut în 1922, a rămas orfan de tată și a ajuns pilot în aviația militară, luptând în Al Doilea Război Mondial. După un prim accident, s-a refăcut în ­spitalul din Athena, iar apoi a luptat în Orientul Mijlociu. După mai multe misiuni a fost rănit la coloana vertebrală și a rămas para­lizat. În 1947 ajunge în spital la New York, primit de celebrul medic Howard Rusk, medicul personal al președintelui Roosevelt. După un an de neiz­bândă, revine în Grecia, cu mari sufe­rințe. Medicul Howard îl iubea, după câțiva ani rechemându-l în America. Cu tot concursul specia­liștilor vremii, nu a putut fi vindecat, dar doctorul i-a dat un ultim sfat: Roagă-te lui Dumnezeu…

Într-o dimineață, la spital a intrat un călugăr îndemnat de Dumnezeu. Era ucenicul Sfântului Nectarie, Cuviosul Filotei Zervakos. A intrat luminat de Duhul Sfânt, special pentru Stavros. Au avut o bună discuție duhovni­cească, iar mai apoi l-a spovedit prima oară în viață. A început să se roage, să cânte cântări: Doamne al Pu­terilor, Cine este Dumnezeu Mare… Încet, încet, a început să pășească în viața duhovnicească, iar sufletul său a renăscut. ­Pă­rintele Filotei, cu un grup de ucenici, l-a dus la Eghina, unde a slujit Paraclisul Sfântului Nectarie, iar o doamnă l-a văzut pe ­sfânt slujind. Cuviosul Filotei a avut descoperire despre vindecarea lui, care se va petrece la vremea cuvenită. Dar Stavros s-a schimbat. A început să cânte la strană, a organizat un paraclis al spitalului, a cerut un preot-iero­monah care să slujească permanent sfintele slujbe. A înființat Asociația „Prietenii Invalizilor”, a făcut mult bine, cu o energie de neoprit… După mulți ani, în 1971, i s-a făcut dor de Eghina. Sfinte, de data aceasta n-am venit să-ți cer nimic !... zicea… Sunt mulțu­mit și împăcat pentru toate! Ajută-mă doar să fiu un bun ostaș al lui Hristos, oriunde aș fi… Astfel, la câteva zile, la praznicul Sfinților Doctori Cosma și Damian, s-a vindecat de para­lizie. A slăvit pe Dumnezeu și a mulțumit Sfântului Nectarie. Vindecarea a produs un entuziasm puternic, credință și o mare dorință de vindecare printre ceilalți paralizați. Toți au început să se roage cu căldură lui Dumnezeu, Preacuratei și sfinților. În 1974, doctorul Rusk l-a invitat la un congres în America, unde a dat mărturie despre Dumnezeu, care ne iubește atât de mult și ne ajută, despre pute­rea rugăciunii și a credinței, despre mijlocirea Sfântului Nectarie. După o viață de dă­ruire și jertfă, Stavros a plecat fericit la Hristos, la 2 ianuarie 1992, în ziua Sfântului Serafim de Sarov, lăsând amintirea unei vieți trăite în focul credinței.

Ziarul Lumina