Sindromul cardio-renal, tratat de Sfânta Scriptură

 

"Eu, Domnul, pătrund inima și încerc rărunchii, ca să răsplătesc fiecăruia după căile lui si după roada faptelor lui" (Ieremia 17, 10).

"Eu sunt Cel care cercetez rărunchii și inimile și voi da vouă, fiecăruia, după faptele voastre" (Apocalipsa 2, 23).

„Omul se uită la ce izbeşte ochii, dar Dumnezeu se uită la inimă" (1 Samuel 16:7); „Fiule, dă-mi inima ta..." (Proverbe 23:26);

„Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii" (Proverbe 4:23).
„Şi acum, Doamne, Dumnezeul oştirilor, care încerci pe cel neprihănit, care pătrunzi rinichii şi inimile, fă-mă să văd răzbunarea Ta împotriva lor! Căci Ţie îmi încredinţez pricina. " (Ieremia 20:12)

"Săgeţile Lui mă înconjură de toate părţile; îmi străpunge rinichii fără milă, îmi varsă fierea pe pământ" (Iov 16:13)

Prorocul David zice:

"Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne. Cercetează-mă, Doamne, și cunoaște inima mea. Încearcă-mă și cunoaște cărările mele. Și, vezi, de este calea fărădelegii în mine, îndreptează-mă pe calea cea veșnică" (Psalmi 138, 13-24);

"Cercetează-mă, Doamne, și mă cearcă; aprinde rărunchii și inima mea" (Psalmi 25, 2). 

"Pus-ai fărădelegile noastre înaintea Ta, greșelile noastre ascunse, la lumina feței Tale" (Psalmi 89, 8);

"Greșelile cine le va pricepe? De cele ascunse ale mele curățește-mă!" (Psalmi 18, 13

În spatele oricărei boli se află o durere a sufletului – Maica Gavrilia Papaiannis, Grecia

Articolul de față are în titlu o metaforă și se vrea o meditație pentru creștinul contemporan, preocupat de planul duhovnicesc, dar mult mai bine documentat în domeniul medical decât creșninul de odinioară. Se pot face astăzi analogii și conexiuni care pot ajuta la buna conlucrare a mediciinii alopate cu Sfintele Taine ale Bisericii în scopul vindecării consonante a trupului și a sufletului. Inima trupească și rărunchii/rinichii, ca organe interne cu o funcționalitate vitală în organismul uman, au corespondent și în perspectiva duhovnicească asupra binomului suflet-trup, reacționând adeseori imediat la stimulii pozitivi sau negativi percepuți de creier și de minte. După cum vom vedea în rândurile de mai jos, plecând de la premisa că niciun fir de păr nu cade fără știrea lui Dumnezeu, vom descoperi cum starea noastră interioară îi este atât de clară lui Dumnezeu, în ciuda pâclei pe care o aduce păcatul asupra capacității noastre de autoevaluare. De asemenea, vom vedea că răspunsul firesc la aceste probleme ni-l dă întotdeauna în modul cel mai adecvat, rugăciunea, ca panaceu sufletesc răsfrânt și în trup.

Sfântul Simeon Metafrast, rugăciune după primirea Sfintei Împărtășanii: "Cel ce de bunăvoie mi-ai dat mie spre hrană Trupul Tău, foc fiind, care îi arde pe cei nevrednici, să nu mă arzi pe mine, Făcătorul meu, ci mai vârtos intră în alcătuirea mădularelor mele și întru toate încheieturile, în rărunchi și în inimă, și arde spinii tuturor păcatelor mele, curățește-mi sufletul, sfințește-mi gândurile și oasele, numărul deplin al celor cinci simțuri îl luminează, peste tot mă acoperă cu frica Ta, pururea mă acoperă și mă apără și mă păzește de tot lucrul și cuvântul pierzător de suflet."

Dumnezeu, cercetând inimile și rărunchii, Își arată dreptatea Sa

"Dumnezeu, cercetând inimile și rărunchii, Își arată dreptatea Sa. A fost cercetată inima lui Avraam, dacă iubește pe Dumnezeu din tot sufletul lui și din toată inima sa, când i-a poruncit lui să aducă jertfă pe Isaac, ca să arate că nu iubește pe fiul său mai mult decât pe Dumnezeu. Cercetat a fost și Iacov, împotriva căruia a uneltit fratele său Isav, pentru ca, în mijlocul atâtor păcate ale lui Isav, lacov să strălucească neîntunecându-i-se iubirea de frate. Inimile acestora au fost cercetate. Au fost cercetați rărunchii lui Iosif, când, în fața dragostei nebune a desfrânatei lui stăpâne, Iosif a preferat curăția castității în locul plăcerii rușinoase. losif a fost cercetat pentru ca cei care privesc la judecata lui Dumnezeu să înțeleagă că cinstea care s-a dat lui Iosif i s-a dat pe bună dreptate, deoarece castitatea lui a strălucit în acele mari încercări." (Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, Tâlcuiri la Psalmi, Editura Sophia, București, 2004)

Rărunchii

Ce sunt rărunchii? Într-un editorial pentru crestinortodox.ro, Teodor Dănălache ne face cunoscut: În dreptul cuvântului "rărunchi", dicționarul așază următoarele expresii de uz comun: "a ofta din rărunchi", "a suspina din rărunchi", "a se cutremura până-n rărunchi", "cu rărunchii zdrobiți de mâhnire" etc. Toate aceste expresii prezintă rinichii drept sediu al sensibilității sufletești. Aflându-se în adâncul trupului omenesc, în gândirea populară, rinichii sunt identificați adesea cu "adâncul sufletului". "Rărunchi" este și denumirea populară a rinichilor. În medicină, pe înțelesul tuturor, despre rinichi se cunoaște că sunt o pereche de organe care îndeplinesc rolul de filtrare a sângelui, scoțând din organism, prin urină, substanțele dăunătoare, produse de propriul organism sau primite din exterior. Ei sunt apreciați ca o oglindă a bunei funcționări a întregului organism. Pe lângă sediu al sensibilității, rinichii sunt văzuți și ca sediu al forței, ca izvor al puterii. Se găsește în popor expresia "a încerca din rărunchi", adică "din toate puterile". Prin aceasta se indică intensitatea unei anumite stări sau forța unei anumite fapte fizice. Această expresie determină verbe precum "a se bucura", "a se opinti", "a geme", "a suspina", "a se cutremura" etc.

Rinichii în medicina orientală - a baza medicinei orientale se află credința că există legături directe și complexe între organele interne (ale trupului), emoții, decizii și elementele naturii. În medicina chineză se vorbește despre cinci organe pline. Acestea sunt: rinichii, ficatul, inima, splina și plămânii. Inima este în strânsă legătură cu creierul. Din inimă pornesc deciziile. Se crede astfel: "Dintre cele cinci organe (...), inima este suveranul, plămânii sunt primul ministru, ficatul este strategul, splina este apărătorul, iar rinichii sunt susținătorii." Dintre aceste organe, precum spuneam și mai sus, rinichii susțin energetic întregul organism. Rinichii sunt văzuți ca "centri energetici" foarte importanți, iar ca emoție negativă, rinichii sunt asociați cu frica, iar ca emoție pozitivă, ei sunt asociați cu liniștea și înțelepciunea. Rinichii sunt văzuți ca sediu al înțelepciunii. Se crede că "a înțelege un lucru cu adevărat presupune a-l integra la nivelul de cunoaștere tăcută, subtilă, iar acest lucru are legătură cu rinichii, nu cu mintea".

Ce înseamnă că "Dumnezeu cercetează rinichii"?

În vechime, rinichii simbolizau adâncimile necunoscute ale sentimentelor și emoțiilor cuiva. Astfel, împreună cu inima, rinichii erau văzuți ca părțile cele mai intime ale omului, pe care numai Dumnezeu le putea cunoaște. Trebuie știut faptul că "Eu Cunosc Adâncurile" și "Cel care Cercetează Inimile și Cearcă Rărunchii" erau două nume egiptene vechi, prin care se făcea referire doar la ființele divine. Prin ele se exprima credința că numai divinitatea poate trece dincolo de aparențele superficiale, intrând în intimitatea cea mai adâncă a omului. Faptul că Dumnezeu cunoaște viața reală (de taină, secretă) a omului alcătuiește fundamentul pentru o Judecată dreaptă și imparțială. Spre exemplu, când vedem un om făcând milostenie, noi nu vom putea ști dacă acela o face cu toată inima, ori cu scârbă, ori din mândrie, ori spre slavă deșartă. Mai mult, se poate întâmpla ca nici cel în cauză să nu știe cu adevărat de ce face un anumit lucru, pentru că mintea omului se poate mișca în mod viclean, prin gânduri de tot felul, ascunzând adevăratele motive ale unei fapte.

De asemenea, trebuie să cunoaştem faptul că diferite popoare atribuie unelor organe din corpul omenesc funcţia de simţire şi de gândire. Aşa, de exemplu, la greci, sentimentele se produc în intestine. La ei, mila este o mişcare a intestinelor. La evrei, secretele se păstrează în rinichi (rărunchi); de aceea se spune că Dumnezeu „cercetează rărunchii". La noi, la români, ca şi la alte popoare europene, sentimentele, şi mai ales iubirea, sunt produse în inimă. Cu toate că noi astăzi ştim că inima este doar o pompă care produce circulaţia sângelui şi nu are nimic de a face cu sentimentele, totuşi, în gândirea noastră, plasăm iubirea în inimă. Ei bine, exact în felul acesta, evreii plasau gândirea în inimă. Putem spune că evreii gândeau cu inima, aşa cum noi iubim cu inima. Evreii nici nu aveau un cuvânt pentru minte. Aveau cuvinte pentru gândire, cugetare, pricepere, înţelepciune, dar toate acestea se petreceau şi se păstrau în inimă. Sursa

Inima

Adresându-se iudeilor, Mântuitorul spune: „Căci dinlăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, adulterurile, curviile, uciderile, furturile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele ruşinoase, ochiul rău, hula, nebunia. Toate aceste lucruri ies din lăuntru şi îl spurcă pe om" (Marcu 7:21-22). Dar, și: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată mintea ta". Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă." (Matei 22: 35-38).

Dumnezeu cunoaște inimile noastre

Să nu mai fim fățarnici. Fățărnicia este urâtă înaintea lui Dumnezeu. Rugăciunile noastre comune, procesiunile, pelerinajele, privegherile, sărbătorile, acestea toate nu spun nimic lui Dumnezeu dacă participarea noastră se reduce la aspectul exterior, dacă nu participăm la acestea cu inima noastră. Cum de participă la Liturghie, la procesiuni sau sărbători și ateii? Și nu pierd nimic. Dimpotrivă, pot chiar câștiga uneori economic și politic. Să nu uităm că de la praznicele mari nu lipsesc niciodată politicienii atei care se filmează în mijlocul bisericilor spre a impresiona alegătorii. Lui Dumnezeu nu-i spun nimic toate aceste slujbe, cântări sau rugăciuni pe care le facem dacă nu-L iubim din toată inima și dacă nu le facem pe acestea spre a-I arăta dragostea noastră iubitului nostru Dumnezeu. Cu o participare prefăcută ne batem joc de noi înșine, cât și de cei care ne zic "uite, om cuvios e acesta!" Însă pe Dumnezeu nu-l păcălim, căci El cunoașe adâncul inimii noastre. El este cunoscătorul inimilor. Zice despre Sine: "Eu sunt Cel Care cercetez rărunchii și inimile" (Apocalipsa 2, 23).

Scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul: "Dumnezeu caută și cercetează ca să afle cu ce scop urmărim în adânc pentru fiecare dintre lucurile noastre. Caută să afle dacă pentru El facem ceea ce facem sau pentru altă pricină". Și află. Cercetând inima noastră, o află seacă. Și atunci toate cele pe care le facem – fapte bune, daruri, rugăciuni, slujbe, privegheri – îl dezgustă și îl mânie deoarece sunt din fățărnicie. Iată ce spune același Dumnezeu în Sfânta Scriptură israeliților care îi aduceau daruri, celebrau ceremonii religioase și săvârșeau jertfe, fără a-I dărui însă inima. Și acestea spuse israeliților ne privesc pe noi toți credincioșii Săi: "Ce-Mi trebuie Mie mulțimea jertfelor voastre, zice Domnul. Sunt sătul de arderile de tot ale berbecilor și de grăsimea vițeilor; nu-Mi place sângele taurilor, oilor și țapilor. Când veniți să vă înfățișati înaintea Mea, cine vă cere astfel de lucruri, ca să-Mi spurcați curțile? Nu mai aduceți daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie! Nu vreau luni noi, Sabate și adunări de sărbătoare, nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea! Urăsc lunile voastre cele noi și praznicele voastre; Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi. Când vă întindeți mâinile, Îmi întorc ochii de la voi; și oricât de mult v-ați ruga, n-ascult, căci mâinile vă sunt pline de sânge! Spălați-vă deci și curățați-vă! Luați dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-ați făcut! Încetați să mai faceți răul! Învățați-vă să faceți binele, căutați dreptatea, ocrotiți pe cel asuprit, faceți dreptate orfanului, apărați pe văduvă! Veniți totuși să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e carmazul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna. "  (Isaia1, 11-18)

Se vede clar din acest pasaj al Scripturii cum Dumnezeu este interesat de inima noastră și în mod special de curăția inimii noastre mai mult decât de orice dar sau jertfă. Drept urmare, nu încape îndoială că un credincios ortodox trebuie să se îngrijească de curăția inimii lui mai mult decât de orice altceva. Sursa: Inima în scrierile sfinților părinți, Arhimandritul Spiridonos Logothetis, Ed. Sofia

Așadar, ne-am îmbolnăvit trupește fiindcă ne-am rupt de Dumnezeu, am crezut că suntem autosuficienți, am dat crezare minții noastre, iar Dumnezeu care ne-a dat liberul arbitru, nu s-a împotrivit. Astfel, am ajuns sub adânca influență a diavolului, care ne-a convins că a ne pocăi înseamnă înapoiere și incultură. Tinerilor le-a insuflat că viața trebuie trăită la maxim, și experiată în toate planurile morale și imorale, ca și când ajungerea la bătrănețe ar fi o certitudine și ca și când timpul pentru întoarcerea la dumnezeu ar fi la discreție, ca și când nu ar exista nicio urmare negativă a păcatului, dimpotrivă, am avea experiență și înțelepciune din pregustarea neîngăduită a necuviințelor.

Sindromul cardio-renal, termen recent apărut în medicină

Și din punct de vedere medical organismul trebuie privit precum un întreg în care funcţionarea necorespunzătoare a unui organ duce la apariţia problemelor de sănătate şi la alte părţi ale corpului. Pe acest principiu specialiştii explică și Sindromul cardio-renal, termen apărut relativ recent în medicină. „Termenul a început să fie utilizat în ultimii cinci ani şi desemnează co-existenţa bolilor care afectează cordul şi rinichii. Fie agravarea insuficienţei cardiace duce la apariţia insuficienţei renale, fie invers, insuficienţa cardiacă apare în urma bolii rinichilor”, a explicat dr. Liliana Tuţă, medic nefrolog, director medical al Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa. Specialistul a subliniat că toţi pacienţii diagnosticaţi cu afecţiuni cardiovasculare (precum hiper-tensiune arterială, cardiopatie ischemică sau anevrism aortic), suferinzi de 10 - 15 ani, au şi un grad de afectare renală. În cazul lor se constată, pe măsură ce boala cardiacă se agravează, apariţia insuficienţei renale: creşterea nivelului de creatinină în sânge (produs de transformare metabolică a creatinei, substanţă proteică din componenţa muşchilor, care se găseşte în sânge şi urină) şi scăderea diurezei (volum al urinei secretată într-o anumită perioadă de timp, rinichii având rolul de a realiza diureza şi de a menţine cantitatea optimă de apă în organism şi concentraţia necesară de minerale). Sursa 

„Ştiinţa fără religie este oarbă, iar religia fără ştiinţă este schiloadă”  - Albert Einstein

Prof. dr. Nicolae Constantinescu, membru al Academiei de Ştiinţe Medicale din România: Apostolul şi Evanghelistul Luca, care a fost medic, declara: „Şi puterea Domnului se arăta în tămăduiri” (Luca 5, 17), iar la primul simpozion „Medicii şi Biserica”, vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania a spus o frază memorabilă: „Noi credem în minuni, dar aşa cum credem în ungerea cu untdelemn sfinţit, credem şi în medicamente”. Miracolul dumnezeiesc nu este prezent doar în vindecările minunate, ci se vădeşte în orice act de vindecare, constatat prin evoluţia spontană a bolii sau prin efortul conjugat al corpului medical. Fără îndoială, credinţa bolnavului în ajutorul pe care-l va primi de la Dumnezeu pentru a se însănătoşi şi apoi încrederea lui în medic reprezintă primii paşi decisivi spre vindecare. Unicitatea fiinţei umane, faptul că nu există doi indivizi identici, lucru dovedit genetic, biochimic, morfologic, fiziologic, comportamental şi patologic, face ca şi căile de menţinere a sănătăţii trupeşti şi sufleteşti să fie specifice fiecărui om.

Când urmăreşti intimitatea proceselor, care se declanşează fără ştirea, controlul și voinţa noastră într-un organism atacat de agenţi patogeni fizici, chimici sau biologici, rămâi uimit de precizia, rapiditatea, conlucrarea prin care celulele, ţesuturile, organele se refac. În noi există o forţă dată de Dumnezeu Creatorul, care devine lucrătoare în lupta ce se dă pentru autorefacere, pentru autovindecare. Această forţă capătă dimensiuni neobişnuite atunci când omul bolnav, la care capacităţile de autovindecare au fost depăşite de virulenţa factorului patogen, îl cheamă în ajutor pe Dumnezeu, îl invocă pe Domnul nostru Iisus Hristos. Sunt bine cunoscute performanţele biologice incredibile pe care le-au dovedit creştinii în ultimii 2.000 de ani în lupta cu durerea și în preajma morții, după ce fuseseră agresați de forţe anticreştine, atee sau păgâne

Care este primul pas în vindecare? Încrederea în Dumnezeu și solicitarea ajutorului divin apar ca fiind primul pas spre vindecare, fiindcă pun în mișcare resorturi nebănuite și în mare parte neștiute. Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei, privat pe nedrept de un Premiu Nobel, a fost ferm în a declara că energia biologică din om este de esenţă divină. El spune textual: „Ideea de Dumnezeu este o idee fundamentală, fără de care ştiinţa cade în absurd”. El a arătat clar că, în ştiinţă, consecvenţa justificată pentru cauzalitate ne duce la întrebările fundamentale: cine suntem, de unde purcedem, încotro ne îndreptăm - iar răspunsurile aparţin eminamente religiei. Însuşi marele Einstein conchidea spre sfârşitul vieții: „Nu am întâlnit niciodată în ştiinţa mea ceva care să se opună religiei. Adevărata ştiinţă este smerită; ea ştie că fiecare nouă explicaţie nu face altceva decât să mute mai departe zidul necunoaşterii, să îndepărteze dificultatea, dar nu să o suprime”. Din păcate, mulţi oameni îl acceptă pe Dumnezeu doar în cazul minunilor şi nu în viaţa de fiecare zi. Pe bună dreptate, Evdochimov atrage atenţia că „pătrunzând secretele naturii, omul nu probează deloc că Dumnezeu nu există, dar el încetează pur şi simplu de a-L mai considera necesar”.

În actul vindecării, poate fi separat sufletul de trup? Trăirea conform cu preceptele Sfintei Scripturi reprezintă calea prin care omul poate dobândi un echilibru, care să implice întreaga sa structură, începând cu componenta biologică şi terminând cu cea duhovnicească. Fiindcă niciodată sufletul nu suferă fără trup, nici trupul fără suflet, chiar dacă bolnavul sau cei din jur nu văd sau nu simt decât o parte din suferinţă. De bolile trupului se ocupă în principal medicul, în timp ce bolile sufletului pot beneficia de intervenția preotului, dar numai după actul spovedaniei, în care patima este mărturisită de cel care a săvârșit-o și iertată prin puterea harului cu care este învestit preotul. Astfel, în actul de vindecare al creștinului regăsim atât lucrarea medicului, cât și cea a preotului, între care nu poate exista competiție, ci numai cooperare.

Viaţa în rugăciune nu reprezintă decât metoda ortodoxă de vindecare, adică o educaţie cu efect terapeutic, o rânduială ce vindecă mântuind sufletul, neavând ca efect imediat şi neapărat însănătoşirea trupească. Rugăciunea contribuie la menținerea stării de sănătate și nu trebuie abandonată după ce bolnavul s-a vindecat, adică legătura cu Dumnezeu trebuie păstrată toată viața. Toată pledoaria mea pentru a justifica rolul şi locul credinţei în actul de vindecare se poate regăsi în afirmaţia lui Albert Einstein: „Ştiinţa fără religie este oarbă, iar religia fără ştiinţă este schiloadă”. Oricum, omul îşi poate redobândi starea de sănătate prin credinţa fermă că Domnul îl va ajuta direct sau prin intervenţia medicului. În concluzie, baza credinței ortodoxe este convingerea că Dumnezeu lucrează prin noi, că în permanență trebuie să protejăm energia divină existentă în fiecare dintre noi. Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să poată deveni dumnezeu - după cum afirmă Sfântul Atanasie cel Mare. Sursa: Ziarul Lumina

Rugăciunea curăță sufletul

Jean Claude Larchet, în Terapeutica bolilor spirituale, afirmă: Rugăciunea este un "leac care curăță sufletul" până în tainițele sale cele mai întunecate. Rugăciunea are puterea de a stinge păcatele și patimile cele mai ascunse și neștiute pentru că ea cere ajutorul Celui "care vede în ascuns" (Mt. 6, 18), Care "cearcă inimile și rărunchii" (Ps. 7, 9), "Care luminează cele ascunse ale întunericului și vădește sfaturile inimilor" (l Cor. 4, 5) și Care are puterea de a nimici păcatul și de a pierde cu totul patimile. De aceea, creștinul, pe care păcatul îl împiedică să-și vadă "adâncurile cele ascunse", unde s-au cuibărit patimi de care nici nu știe, trebuie să se căiască și de aceste patimi neștiute și să-L roage pe Dumnezeu să-1 izbăvească de ele.

Sfântul Varsanufie scrie astfel: "Mă rog ziua și noaptea să fiu curățit de patimile mele, arătate și ascunse". Odată cu patimile, rugăciunea pune pe fugă pe cei care sunt pricinuitorii lor, cei care tulbură sufletul și-l rănesc de moarte: pe diavol și duhurile cele rele, risipind nenorocitele urmări ale lucrării lor. Iar în această privință, "rugăciunea lui lisus" are o mare putere. Roadele tămăduitoare ale rugăciunii sunt numeroase; în primul rând ele sunt simțite de minte (nous). Prin rugăciune, mintea, pe care păcatul a făcut-o greoaie și ca și moartă, se trezește, redevine sprintenă și revine la viață, căci "în rugăciune stă viața ei".

Statornicia minții este un rod al sinergiei realizate în rugăciune între strădania omului și harul dumnezeiesc, singurul care-l poate face pe om in stare să-și domine neastâmpărul minții. Că este așa, vedem din cele ce învață Sfântul loan Scărarul: "E proprie minții nestatornicia, dar e propriu lui Dumnezeu s-o poată statornici. De ai dobândit nevoința neîntrerupta, va veni in tine Cel ce, închizând între țărmuri marea minții, îi spune în rugăciune: Vino până aici, și să nu treci de aici (Iov 38, 11). Nu poate fi legat duhul. Dar unde e Ziditorul duhului, toate se supun Lui".

Eliberată de tot acest zbucium, mintea omului ajunge să cunoască liniștea și pacea și, atunci când se unește cu inima, dăruiește această pace întregului suflet și chiar trupului. Nu este vorba nicidecum de liniștea cea după trup, însoțită de slava deșartă și trufie, care se ivește atunci când, în chip viclean, diavolii încetează de a mai lupta nenorocitul suflet care le împlinește toate voile, ci de pacea ca dar al Sfântului Duh, însoțită de smerenie și căință deplină. Rugăciunea duce la pacea și liniștea sufletului prin puterea pe care o are, pe de o parte, de a risipi frica, și îndeosebi forma ei cea mai perfidă, neliniștea - angoasa -, care, din pricina caracterului ei nemotivat, nu poate fi combătută direct, la modul antiretic, adică opunându-i argumente logice. Legată cel mai adesea de lucrarea diavolilor, aceasta poate fi biruită numai prin rugăciune. "Și Mă cheamă pe Mine în ziua necazului și te voi izbăvi și Mă vei preaslăvi" (Ps. 49, 16). Numai puterea lui Dumnezeu chemat în rugăciune îl poate tămădui pe om de această boală înfricoșătoare, care pătrunde în toate ungherele sufletului și-i atacă chiar si trupul, lăsându-l pe om pradă propriului chin și cu totul neputincios, neliniștea (angoasa) fiind pricina celei mai mari neputințe și slăbiciuni.

De aceea, Sfântul Ioan Scărarul, urmând Psalmistului, spune: "Lovește-i pe vrăjmași cu Numele lui lisus, căci nu e în cer și pe pământ armă mai tare. Izbăvit de boală, preamărește pe Cel ce te-a izbăvit". Rugăciunea nu numai ca oprește viforul gândurilor, ci și mulțimea lor o stinge, căci prin luarea-aminte ea strânge toate cugetele într-unul singur, cugetarea la Dumnezeu, care ajunge singurul țel al tuturor puterilor sufletului. Duhul omului nu mai este fărâmițat în nenumăratele și feluritele gânduri pe care le naște rătăcirea sa în lumea sensibilă; iar sufletul nu mai este târât în toate părțile de puterile sale, care lucrează fiecare pe temeiuri deosebite unele de altele și în scopuri lipsite de înțeles și rânduială.

Prin rugăciune, se ajunge la unificarea în întregime a minții și a sufletului. După cum spune Sfântul Macarie Egipteanul, sufletul, pe care păcatul îl făcuse asemenea unei case ruinate, revine la frumusețea, rânduiala și bunăcuviința sa dintâi. Atunci când mintea s-a unit cu inima, puterile sufletului, luând parte cu toatele la rugăciune, nu mai rătăcesc în lumea sensibilă și nu mai lucrează contrar firii, ci se întorc și se îndreaptă spre Dumnezeu, și astfel își regăsesc și ele lucrarea proprie, pentru care i-au și fost date omului de Creatorul său în această folosire a lor potrivit firii și menirii lor, ele își redobândesc sănătatea pierdută. Astfel, cum arata Evagrie, rugăciunea "vindecă partea pătimașă a sufletului", adică, pe de o parte, puterea poftitoare, care încetează de a mai râvni lucrurile din lume, pentru a-L dori numai pe Dumnezeu, și pe cea agresivă, care nu se mai iuțește împotriva aproapelui și pentru a dobândi lucrurile lumii pe care le poftește, ci se pornește contra diavolilor și gândurilor, fie ele cugete ale răutății, fie gânduri simple, dar care caută să fure mintea de la rugăciune și să-l întoarcă pe om de la Dumnezeu. Rugăciunea, care, pentru a fi curată, alungă orice reprezentare, de orice natură ar fi ea și mai întâi de toate orice imagine, îl scoate pe om, de sub stăpânirea tiranică a imaginației, tămăduindu-l de toate manifestările ei patologice.

Rugăciunea, de asemenea, tămăduiește memoria, în starea decăzută a omului, ea este aducere-aminte de lume și, prin aceasta, uitare a lui Dumnezeu, și de aceea cu totul bolnavă și molipsind și celelalte puteri ale sufletului pe care le abate de la calea duhovnicească. Or, cum spune Sfântul Isihie Sinaitul, "răul uitării și cele ce izvorăsc din ea le vindecă sigur paza minții și chemarea neîncetată a Domnului nostru lisus Hristos". Așa ajunge memoria să se schimbe cu totul și să devina, în rugăciune, uitare a lumii și încetare a risipirii cugetelor și " cere-aminte de Dumnezeu ", regăsindu-și, în această firească folosire a ei, sănătatea. Căci memoria din fire este simplă și numai păcatul, așa cum am văzut, a împrăștiat-o și a sfârtecat-o în multe i felurite amintiri; in smerenia rugăciunii ea își regaseste firească unitate dintâi. Sfântul Grigorie Sinaitul scrie așa: "Tămăduirea amintirii este întoarcerea de la amintirea rea, născătoare de gânduri stricătoare, la starea ei simplă de la început (...) Amintirea o tămăduiește... pomenirea stăruitoare a lui Dumnezeu, întărită prin rugăciune".

Prin aceasta lucrare, care este întru totul potrivită naturii sale, memoria contribuie la tămăduirea întregului suflet, prin ea toate celelalte puteri ale sufletului aflându-se în prezența lui Dumnezeu. "E propriu bărbatului iubitor de virtute să țină pururea pământul inimii în focul pomenirii lui Dumnezeu, că așa, curățindi-se răul puțin câte puțin sub dogoarea bunei pomeniri, sufletul să se întoarcă cu desăvârșire la strălucirea sa firească, spre și mai multă slavă".

La capătul acestui drum, afirmația lui Evagrie că rugăciunea curată îl unește pe om cu Dumnezeu se întâlnește cu cea a Sfântului Isaac Sirul, care spune că "unirea duhovnicească este amintirea nepecetluită care arde în inima cu un dor înfocat". Nici trupul nu rămâne lipsit de efectul tămăduitor al rugăciunii, căci și el participă la ea, armonizându-se cu sufletul, dându-i din puterile sale, păstrând o atitudine cuvenită, folosindu-și facultățile proprii ca să înlesnească rugăciunea și chiar rugându-se el însuși după măsura și potrivit naturii sale specifice, îndeosebi prin metanii.

"Când ne rugăm, ridicăm capul, întindem mâinile la cer și ne sculăm în picioare, trupul însoțind râvna duhului nostru", scrie Clement Alexandrinul. Rugăciunea ajută în acest fel la împlinirea sfatului Apostolului: "Vă îndemn deci fraților, pentru indurările lui Dumnezeu, să înfățișați trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească" (Rom. 12, 1). Ea este astfel una dintre "lucrările comune ale sufletului și trupului care nu țintuiesc duhul de trup, ci ridică trupul aproape de vrednicia duhului și-l înduplecă și pe el să tindă în sus", îndeosebi în "rugăciunea lui lisus", în care trupul și în special centrul sau, inima, joacă un rol fundamental. Dorirea fierbinte a lui Dumnezeu, vădită deplin în această rugăciune, "curățește toate puterile sufletului și ale trupului".

Prin curățirea sufletului și îndeosebi a laturii sale pătimitoare, se curăță și trupul, care nu mai este mișcat "de patimile trupești și materiale", căci partea pătimitoare, astfel curățită, "întorcând spre sine trupul, îl atrage de la plăcerea pentru cele rele"; "când înlăuntrul sufletului, prin rugăciune..., este nimicit asaltul răului, atunci ia parte și trupul la sfințenie, dobândind puterea de a pune capăt pornirilor păcătoase". Prin aceasta, omul poate primi în întreaga lui făptură harul dumnezeiesc. "Harul Duhului, trecând prin mijlocirea sufletului la trup, îi dă și acestuia să pătimească (să experieze) cele dumnezeiești... în chip fericit împreună cu sufletul". Astfel, trupul se împărtășește nemijlocit de rânduiala, unificarea și pacea pe care rugăciunea le aduce în suflet. Rugăciunea face ca diferitele facultăți ale trupului să lucreze în vederea atingerii unui unic și același țel: Dumnezeu.

Ea unifică astfel trupul, dar îl și reunește cu sufletul; datorită ei, omul își regăsește unitatea armonioasă a constituției sale psiho-somatice firești, abolindu-se starea de separare dintre suflet și trup, caracteristica firii căzute, în rugăciune, trupul încetează de a mai fi robit de lumea sensibilă. "Se reîntoarce către sine", cum spune Sfântul Grigorie Palama; altfel spus, nu mai este înstrăinat și bolnav, nu mai lucrează împotriva firii, și-și regăsește adevărata fire și sănătatea spirituală, folosindu-și puterile și facultățile pentru a-I plăcea lui Dumnezeu, potrivit adevăratei lor meniri firești, într-adevăr, rugăciunea implică, prin concentrarea care se cere în timpul ei, "paza simțurilor", prin care ele sunt abătute de la lucrarea lor după pofta trupului. De asemenea, toate celelalte mădulare ale trupului sunt vindecate prin rugăciune, trecând de la o activitate care nu ține seama de Dumnezeu la o lucrare potrivit voinței Lui. Ea face ca limba să rostească cuvinte adresate lui Dumnezeu, să vorbească despre El și întru El, cu pace, blândețe, curaj și înțelepciune; urechile le face să asculte "învățăturile dumnezeiești nu numai ca să le audă pe ele, ci, după cuvântul lui David, ca să-și amintească de poruncile lui Dumnezeu, spre a le împlini pe ele" (Ps. 102, 18). Datorită ei, "mâinile și picioarele noastre slujesc voii dumnezeiești". Din toate acestea vedem că rugăciunea îl face pe om liber cu adevărat. ÎI scoate din mărginirea înrobitoare a eului său pătimaș pentru a-l deschide infinitului dumnezeiesc. Tămăduindu-l pe om de păcat și de patimi, rugăciunea îl scoate din robia lor și-l izbăvește de nenorocitele lor urmări. După cuvântul Apostolului, omul este izbăvit "din robia stricăciunii" (Rom. 8, 21). Rugăciunea îl scoate pe om din înstrăinarea păcatului; nu mai este mânat de puteri rele și străine, nu mai este supus legii păcatului care locuiește în el. Sursa