Siteul folosește cookies pentru navigare (ce nu pot fi dezactivate) și pentru analiza traficului (ce pot fi refuzate) | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica şi Neamul.Politica.LumeaNr. vizualizari: 68

Biserica și rolul ei în societatea contemporană - Studiu

Dr. Stelian Gomboş
Tags: Biserica; Biserica si stat; rolul Bisericii; activitatea sociala;
 Biserica și rolul ei în societatea contemporană - Studiu
 

INTRODUCERE

Sfânta Biserică este instituţia divino-umană care a luat fiinţă în mod nevăzut sau tainic pe cruce, prin patima Fiului lui Dumnezeu, iar în mod văzut, prin pogorârea Duhului Sfânt peste Sfinţii Apostoli în forma unor limbi ca de foc, în ziua Cincizecimii (Faptele Apostolilor cap.2,). Sfânta Biserica este divină pentru că a fost întemeiată de însuşi Fiul lui Dumnezeu, iar umană este pentru că a luat fiinţă pentru mântuirea omului căci, aşa cum spune Sf. Ciprian, episcopul Cartaginei: ,,În afara Bisericii nu există mântuire”.

Biserica este ,,Hristos extins în trupul Lui îndumnezeit în umanitate, sau umanitatea aceasta unită cu Hristos şi având imprimat în ea pe Hristos cu trupul Lui îndumnezeit… Cei doi factori, Hristos şi umanitatea, sunt atât de uniţi în Biserică, încât în Biserică nu poate fi văzut unul fără altul şi nu se poate vorbi despre unul fără de celălalt”.

În Sfânta Scriptură ni se spune că Hristos este capul Bisericii, iar Biserica este trupul Lui. Hristos are în Biserică poziţia de cap, de temelie, de izvor de viaţă infinită. Având în vedere faptul că Hristos a îndumnezeit trupul nostru prin întruparea Sa, iar Biserica este trupul lui Hristos pe care El a întemeiat-o pentru mântuirea omului, rolul Bisericii este acela de a îndumnezei în continuare pe om, până la sfârşitul veacurilor. Aşadar, Biserica este ,, terenul sau mediul de lucrare a harului divin care coboară cu putere din Hristos, prin Duhul Sfânt, sălăşluit în omenitatea îndumnezeită a lui Hristos şi se comunică membrilor ei, credincioşii, a căror viaţă spirituală constă din împărtăşirea cu Hristos”.

ROLUL BISERICII ÎN ROMÂNIA

La 6 martie 1945, în Romania a fost instaurat regimul comunist. Odată cu instaurarea acestui regim, pe scena politică, socială şi economică au avut loc schimbări profunde. Dar ceea ce a fost mai dureros a constat în faptul că aceste schimbări au survenit şi în cadrul vieţii Bisericii Ortodoxe din România. Acest regim, sub tot felul de presiuni a făcut ca Biserica din Romania să fie înlăturată aproape întru totul din viaţa statului român, devenind astfel o instituţie marginalizată.

În această perioadă, Biserica nu a mai putut să-şi continue lucrarea ei caritativ-filantropică, fiind desfiinţate toate aşezămintele bisericeşti de acest gen. De asemenea, învăţământul religios şi asistenţa religioasă din şcoli, spitale, azile şi unităţi militare au fost interzise.

Cu alte cuvinte Biserica îşi putea desfăşura misiunea doar între zidurile lăcaşului de cult. Această situaţie a durat însă până în decembrie 1989 când regimul comunist a căzut. La Revoluţia din decembrie 1989 românii au devenit din nou liberi cu adevărat. La fel şi Biserica Ortodoxă din Romania. Ea şi-a recăpătat rolul în societatea românească, astfel încât îi este din nou cu putinţă să-L mărturisească pe Fiul lui Dumnezeu nu doar din faţa Sfântului Altar, ci şi dincolo de uşile lăcaşului de cult.

După aproape 45 de ani de ateism, Biserica Ortodoxă din România şi-a reluat cu o şi mai mare intensitate misiunea ei de a semăna cuvântul Evangheliei lui Hristos în sufletele oamenilor. Aşadar, ea şi-a reluat misiunea ei în şcoli, spitale, azile, penitenciare, unităţi militare, etc.

Biserica îşi derulează misiunea în cadrul societăţii româneşti prin sfintele slujbe în cadrul cărora cei care participă sunt în comuniune cu Hristos, Maica Domnului şi Sfinţii, prin răspândirea învăţăturii dumnezeieşti şi prin diferitele acţiuni de caritate.

Trăim astăzi într-o societate în care omul acestui început de mileniu este nu doar o fiinţă modernă, ci şi una singură, egoistă şi lipsită de cele mai frumoase sentimente care înnobilează sufletul. O astfel de fiinţă nici măcar nu mai are capacitatea de a conştientiza faptul că trăieşte doar absenţa prezenţei lui Dumnezeu, astfel încât nu se mai poate defini şi cunoaşte pe sine însuşi ca fiind chip al lui Dumnezeu. Aceasta tocmai datorită faptului că s-a depărtat de Creatorul său şi pentru că a coborât din corabia care ne duce pe toţi la ţărmul mântuirii – Biserica. Pentru astfel de oameni pe care i-am putea numi sugestiv ,,oiţele rătăcite” Biserica trebuie să depună un efort deosebit pentru a-i readuce în staulul de unde au plecat. Lăsându-i să umble pe alte căi, cu siguranţă că astfel de oameni vor ajunge mai devreme sau mai târziu acele ,,elemente negative” ale societăţii. Aşadar, rolul Bisericii în societate este unul deosebit, căci ei îi revine misiunea de a-i aduna pe ,,fiii risipitori” şi de a le arăta adevărata cale pe care aceştia trebuie să o urmeze.

Misiunea Bisericii este aceea de a nu-l lăsa pe omul acestei societăţi să rămână acolo unde se află, pe treapta inferioară a degradării sale morale; ci îi dă puterea şi curajul de a înainta spre desăvârşire. Pentru ca societatea românească să fie una sănătoasă este nevoie ca membrii ei să aibă o moralitate sănătoasă, o verticalitate în tot ceea ce fac, iar pe toate acestea fiecare dintre noi le dobândeşte în şi prin Biserică. Rolul Bisericii în societate este acela de a-l ajuta pe fiecare să respire aerul dumnezeirii, să iasă de sub jugul păcatului şi astfel să nu mai fie rob al acestuia.

Misiunea bisericii în societate poate fi urmărită mai uşor dacă vom analiza în parte cele 3 activităţi ale ei pe care le derulează şi rolul pe care fiecare activitate îl are. Aşadar, cele 3 activităţi ale Bisericii în misiunea ei sunt: activitatea învăţătorească, sfinţitoare şi socială.

ACTIVITATEA ÎNVĂŢĂTOREASCĂ

Activitatea învăţătorească a Bisericii îşi are temeiul în cuvintele Mântuitorului Hristos: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28,19-20). Prin aceste cuvinte Mântuitorul i-a încredinţat Bisericii misiunea de a-i învăţa pe oameni cuvântul lui Dumnezeu pentru ca ei să ştie care este voia Sa cea sfântă şi care este drumul pe care trebuie să-l urmeze pentru a ajunge în Împărăţia Cerurilor.

Biserica Ortodoxă din România a dat chemare îndemnului Mântuitorului de a-i învăţa pe credincioşii ei cuvântul Evangheliei, astfel că, în decursul timpului a semănat în sufletele celor pe care i-a păstorit învăţătura dumnezeiască. Acest lucru a întâmpinat uneori greutăţi mai ales în timpul perioadei comuniste când i-a fost îngrădit dreptul de a-L propovădui pe Hristos şi în afara zidurilor lăcaşului de cult. Dar, după Revoluţia din decembrie 1989 educaţia religioasă a devenit una dintre problemele de substanţă ale societăţii în general şi ale politicii educaţionale, în special.       Astfel Religia şi-a recăpătat dreptul bine-meritat între celelalte discipline şcolare.

Dacă idealul unei societăţi secularizate „este numai pregătirea tineretului pentru o profesiune în viaţă, pentru Biserică, un tânăr devenit prin Taina Sfântului Botez membru al ei, se bucură de toate prerogativele conferite de această calitate. Ca atare, un astfel de tânăr are dreptul şi obligaţia morală de a tinde spre realizarea idealului propus de Biserică, urmând învăţătura acesteia, prezentate de profesorul de religie care este chematul şi trimisul Bisericii pentru a lucra la restaurarea chipului lui Dumnezeu în om”.

La început, pe buzele unora flutura întrebarea: „De ce a mai fost nevoie să se mai introducă o nouă disciplină”? Răspunsul la această întrebare este atât de simplu: pentru că, în cadrul acestor ore copiii învaţă să fie nu doar cetăţeni model, ci şi creştini autentici. Dacă la Română învaţă despre Eminescu că este „luceafărul poeziei româneşti”, dacă la Matematică învaţă cum să rezolve diferite fracţii şi ecuaţii, dacă la Istorie învaţă despre bravii domnitori ai poporului nostru sau la Chimie, despre tot felul de reacţii chimice; la Religie învaţă că omul a fost adus la existenţă de Dumnezeu pentru a se putea împărtăşi din cupa iubirii divine, că lumea şi tot ceea ce există sunt opera Creatorului, etc.

Prin ora de Religie, Biserica este activă în viaţa tinerelor vlăstare şi ca atare, a societăţii în care trăim. Prin intermediul orelor de Religie Biserica îşi extinde câmpul de lucru. Aşadar ogorul în care ea trebuie să sădească sămânţa cuvântului Evangheliei este unul aparte pentru că sufletele lor sunt curate şi dornice de a învăţa despre Părintele Ceresc, Maica Domului, Sfinţi, etc.

În şcoală rolul Bisericii este acela de a-i educa religios pe copii prin intermediul orei de Religie. Dacă şcoala îi educă pe copii prin intermediul disciplinelor care se predau aici deoarece procesul educativ a fost mereu o necesitate existenţială, spre perpetuarea celor mai nobile avuţii umane; Biserica îi educă religios pe copii prin intermediul orelor de Religie, căci „educaţia religioasă este activitatea pe care educatorul o desfăşoară pentru dezvoltarea religiozităţii copilului, ştiut fiind faptul că omul se naşte cu predispoziţie spre religiozitate”.

 În şcoală, rolul Bisericii este acela de a-i educa religios pe copii deoarece o astfel de educaţie este importantă pentru că ea conduce pe om la scopul ultim al existenţei: trăirea comuniunii cu Dumnezeu. Prin aceasta, viaţa omului se înalţă şi se edifică pe temelia de nezdruncinat care este Iisus Hristos. În clipa în care omul ajunge la credinţa în Dumnezeu, acesta renaşte la o viaţă nouă care poartă pecetea sfinţeniei.

Activitatea învăţătorească a Bisericii nu se rezumă doar la orele de religie care se predau în şcoli sau la predica preotului de la sfârşitul fiecărei Sfinte Liturghii. Această activitate trebuie să continue şi după terminarea acestei dumnezeieşti slujbe. Acest lucru se face prin catehizarea permanentă a credincioşilor. Unul dintre aspectele importante ale misiunii Bisericii în societatea contemporană priveşte aşadar catehizarea credincioşilor. După aproape cinci decenii de intoxicare cu doctrina marxist-leninistă, poporul român a rămas în marea lui majoritate credincios Bisericii ortodoxe. Dar, cu tot ataşamentul lor vădit faţă de Biserică, marea majoritate a credincioşilor Bisericii ortodoxe nu dispun de instruirea religioasă corespunzătoare.

Remedierea „acestei deficienţe provocate de fostul regim comunist, care a interzis Bisericii să-şi catehizeze credincioşii ei, se poate realiza atât prin predarea religiei în şcoală, cât şi prin opera de catehizare care trebuie să fie permanentă la nivel de parohie… Preoţii vor trebui să elaboreze programe de catehizare a credincioşilor atât în cadrul sfintelor slujbe, cât şi în afara lor, prin ore speciale de catehizare sau prin difuzarea de literatură religioasă care să răspundă problemelor cu care se confruntă credincioşii”.

După cum roadele pământului trebuie semănate şi îngrijite în permanenţă, tot astfel şi ţarina duhovnicească are nevoie necontenită de sămânţa cea bună şi de semănătorul iscusit, după cum lămurit ne arată parabola evanghelică (Luca 8, 5-15). Preotul este mai întâi „slujitor al cuvântului”, iar a nu predica înseamnă a-şi anula propria slujire, iar acolo unde el nu predică şi nu catehizează pe credincioşi, vor veni alţii care vor face acest lucru, dar negativ, căci îi vor abate de la adevăr şi de la Biserică pe cei care, dornici de adevăr, nu l-au aflat la preot.

Dacă „predicarea cuvântului dumnezeiesc a constituit obligaţia de căpetenie în activitatea slujirii în toate timpurile, astăzi, când singurul loc de învăţătură religioasă a rămas amvonul, se impune ca această activitate a preotului să se concentreze cu toată atenţia şi sârguinţa în acest punct devenit, mai mult ca oricând, hotărâtor”. În afară de predica propriu-zisă, liturgică, preotul este dator să-i catehizeze pe credincioşi „cu timp şi fără timp”(1Timotei 4,2), să folosească orice prilej pentru a-i lămuri pe oameni cu privire la tezaurul adevărurilor de credinţă al Bisericii creştine. Această lucrare de catehizare a Bisericii prin slujitorii ei este indispensabilă dacă se urmăreşte combaterea prozelitismului sectar şi dacă se doreşte ca fiii Bisericii să devină mai responsabili faţă de actele pe care le întreprind. Numai aşa Biserica are certitudinea că mădularele ei-credincioşii, sunt sănătoase şi că ea contribuie activ la renaşterea spirituală şi morală a societăţii.

ACTIVITATEA SFINŢITOARE

O altă latură a activităţii Bisericii este cea sfinţitoare. Prin slujitorii ei şi prin sfintele slujbe, oamenii se împărtăşesc de harul sfinţitor, har care îi dă omului posibilitatea să fie în comuniune cu Persoanele Sfintei Treimi. Făcând prezentă lucrarea harului în viaţa omului prin sfintele slujbe, Biserica îl ajută pe acesta dăruindu-i exact ceea ce îi este necesar în desfăşurarea tuturor activităţilor cotidiene şi nu numai.

Prin Sfânta Liturghie, Sfintele Taine şi prin toate celelalte slujbe bisericeşti omul este în relaţie cu Biserica triumfătoare. În mod deosebit activitatea sfinţitoare a Bisericii se realizează prin Sfânta Liturghie care se oficiază de către slujitorii ei în lăcaşurile de cult în toate duminicile şi zilele de sărbătoare. Prin participarea lor la Sfânta Liturghie, membrii societăţii devin membrii trupului tainic al lui Hristos care nu este altul decât Biserica. Participând activ la viaţa societăţii, omul este martorul evenimentelor care se derulează cu repeziciune în cadrul acesteia. La polul opus, prin participarea sa la Sfânta Liturghie omul este prezent la toate evenimentele din viaţa Mântuitorului, de la naşterea şi până la înălţarea Sa la cer, căci Sfânta Liturghie simbolizează chiar acest lucru. Iată deci, că prin participarea sa la Sfânta Liturghie omul este în mod tainic martorul naşterii, răstignirii, morţii şi înălţării de-a dreapta Tatălui a Fiului lui Dumnezeu.

Prin Sfânta Liturghie Biserica îl înnobilează pe fiecare om care participă la această dumnezeiască slujbă, căci „Sfânta Liturghie prilejuieşte astfel trăirea anticipată, prin arvună, a Împărăţiei cerurilor şi prefigurarea ajungerii depline în ea, după o înaintare treptată spre ea în viaţa pământească. Acest urcuş liturgic de la trăirea în parte până la trăirea deplină în Împărăţia Sfintei Treimi e reprezentat în Sfânta Liturghie ca un urcuş spre unirea cu Hristos cel jertfit şi înviat, nu a credinciosului singular, ci a comunităţii care se umple tot mai mult de iradierea prezenţei Lui”.

Dar cel mai important element pe care Biserica îl oferă omului acestei societăţi în cadrul Sfintei Liturghii este Sfânta Împărtăşanie, Sfânta Euharistie sau Sfânta Cuminecătură. Prin Sfânta Euharistie Biserica Îl oferă de fapt pe Însuşi Hristos. Ea dăruieşte credinciosului însuşi Trupul Lui cu care S-a născut din Sfânta Fecioară şi însuşi Sângele Lui pe care l-a vărsat pe crucea Golgotei pentru mântuirea noastră. Oferindu-i credinciosului Sfânta Euharistie, Biserica îl transformă pe acesta dintr-un membru oarecare al societăţii în hristofor, adică într-o persoană deosebită care Îl poartă în fiinţa sa pe Însuşi Hristos.

Iată ce rol aparte are Biserica pentru societatea în care trăim! Ba mai mult! Sfânta Liturghie face ca toţi participanţii să trăiască într-o adevărată comuniune de iubire şi ca o adevărată comunitate indiferent de condiţia socială, idei, idealuri, etc. În cadrul Sfintei Liturghii clerul şi mirenii devin parteneri de dialog, căci: „Dialogul liturgic se petrece între preotul slujitor, pe de o parte, şi credincioşii mireni din biserică, pe da altă parte, dar că ei, laolaltă, alcătuiesc un singur tot. Dialogul liturgic e un parteneriat duhovnicesc, ceea ce înseamnă că preotul şi mirenii sunt împreună slujitori ai aceleiaşi Liturghii”.

De multe ori biserica ortodoxa este surprinsă de faptul că reprezentanţii altor culte reuşesc să facă prozeliţi din rândul credincioşilor romani, iar acest lucru este cu putinţă tocmai datorită faptului că ei dau importanţă fiecărui credincios în parte. Pentru ca această situaţie să fie stagnată se cuvine ca Biserica ortodoxa să-i facă pe preoţi şi pe credincioşi conştienţi de faptul că Sfânta Euharistie constituie Biserica ca Trup al Mântuitorului şi că împărtăşirea, însoţită de pregătirea spirituală necesară, dezvoltă în rândul credincioşilor conştiinţa apartenenţei lor la Biserică. Dacă această situaţie nu va fi reglementată nu se va putea depăşi nici individualismul, care bântuie cu atâta furie în rândul credincioşilor şi îi face să dea dovadă de indiferenţă faţă de problemele cu care se confruntă Biserica şi societatea, şi nici ne se va putea activa sacerdoţiul universal al credincioşilor, pentru a se putea face faţă prozelitismului sectar şi pentru ca Biserica să devină activă în societate.

Prin Sfânta Liturghie Biserica nu face altceva decât să-i adune pe oameni în comuniunea iubirii, căci Liturghia are rolul de a-i uni, de a-i strânge laolaltă, de a-i aduna într-o unitate sufletească, deşi oamenii sunt atât de deosebiţi din variate puncte de vedere. De asemenea, prin Sfânta Împărtăşanie, Biserica adună mulţimea credincioşilor într-un singur trup, expresia cea mai fericită a acestei unităţi dintre oameni fiind vechile agape sau mese ale dragostei frăţeşti, din cadrul primelor comunităţi creştine.

Aşadar „Împărtăşania este baza comunităţii creştine, forţa unităţii şi a solidarităţii ei şi ancorarea credinciosului în comunitatea-trup hristic”.

Prin Sfânta Liturghie Biserica reuşeşte un lucru incredibil: să-i determine pe oameni să trăiască în comuniune nu doar în cadrul acestei dumnezeieşti slujbe, ci şi în societate. Prin Sfânta Liturghie, Biserica nu abordează omul doar la nivel personal, ci şi la nivel comunitar, mai întâi în lăcaşul de cult, şi apoi în societate, căci nu se poate separa radical comunitatea ecclesială de cea socială.

Biserica îl sfinţeşte pe omul societăţii moderne nu doare prin Sfânta Euharistie, ci şi prin celelalte Sfinte Taine instituite de Mântuitorul Hristos. Prin ele se revarsă asupra celui creat după chipul lui Dumnezeu harul sfinţitor. Aşa cum omul are nevoie de hrană pentru a-şi fortifica puterile trupului, tot astfel are nevoie şi de harul divin pentru a-şi revigora puterile sufletului pentru a putea lupta împotriva ispitelor care se năpustesc asupra lui.

Harul dumnezeiesc este cel care dă omului posibilitatea să devină din ceea cea este, ceea ce încă nu este. Adică îi dă acestuia posibilitatea să devină din păcătosul de azi, sfântul de mâine. Iată deci, că prin activitatea ei sfinţitoare Biserica îl transformă pe omul acestei societăţi dintr-un simplu cetăţean într-un potenţial moştenitor al Împărăţiei Cerurilor.

ACTIVITATEA SOCIALĂ

Sfânta Scriptură ne spune că omul este o fiinţă dihotomică, adică este alcătuită din două elemente: trup material şi suflet spiritual. Biserica a fost instituită pentru om în toată complexitatea lui. Aşadar Biserica nu se rezumă numai la ajutorul pe care ea îl dă sufletului pentru ca acesta să se poată mântui, ci îşi extinde ajutorul şi asupra trupului, căci omul este dualitate: materie şi spirit.

Date fiind aceste precizări Biserica derulează în carul societăţii şi o activitate socială care constă în ajutorarea nevoiaşilor, neputincioşilor şi a tuturor celor loviţi de greutăţile vieţii de zi cu zi. Biserica Ortodoxă din Romania îşi derulează activitatea socială cu multă intensitate, conştientizând că toţi cei greu încercaţi de greutăţile vieţii sunt fiii ei care aşteaptă să fie ocrotiţi şi trataţi cu dragoste.

Pilda samarineanului milostiv ilustrează poate cel mai fidel activitatea socială a Bisericii care se apleacă să-i ajute pe toţi fiii ei de care soarta crudă nu a avut milă. Şi prin activitatea socială Biserica din Romania dă dovadă vie că este prezentă în societate. Cantinele sociale, cabinetele medicale, căminele pentru bătrâni, centrele de resocializare pentru copiii străzii, centrele pentru nevăzători, etc. care funcţionează cu binecuvântarea Bisericii Ortodoxe din România sunt doar câteva exemple prin care Biserica ortodoxa îşi desfăşoară misiunea ca instituţie în cadrul societăţii.

De multe ori suntem asemenea preotului şi levitului din Pilda samarineanului milostiv. Indiferenţa noastră la problemele şi greutăţile semenului nostru sunt dovada lipsei de iubire faţă de acesta şi implicit faţă de Dumnezeu. Biserica este cea care propovăduieşte iubirea nu doar prin cuvinte, ci şi prin fapte, iar aceste fundaţii creştine sunt dovada cea mai concludentă că Biserica aplică în viaţa de zi cu zi porunca iubirii.

Biserica arată dragostea ei cea mare tuturor bătrânilor, bolnavilor, copiilor străzii pe care societatea i-a uitat. Pe aceştia Biserica îi ajută să vadă o nouă realitate: aceea de a rămâne în continuare membri deplini ai marii familii a lui Dumnezeu, familie în cadrul căreia fiecare îşi are locul său, participând astfel la manifestarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Fiecăruia dintre aceştia Biserica trebuie „să-i arate că în loc de a fi prizonier al propriului său eu, al propriei sale drame, cel suferind trebuie să privească durerea cu ochii copilului lui Dumnezeu”.

Şi tot cu privire la activitatea socială a Bisericii trebuie să ne oprim şi asupra unui alt aspect. O vorbă din bătrâni spune că: „Nu există pădure fără uscături”. Parafrazând această zicală putem afirma fără să greşim cu ceva că societatea este alcătuită din cetăţeni model şi oameni certaţi cu legea. Cea de-a doua categorie de oameni trebuie să răspundă de faptele contrare pe care le-au săvârşit, fapte pe care societatea le condamnă. Faptele unora dintre aceştia sunt atât de grave încât sunt condamnate de legile statului, iar cei care le-au înfăptuit trebuie să plătească pentru ele cu propria libertate. De cele mai multe ori societatea îi marginalizează pe aceşti oameni catalogându-i ca fiind „ciuma societăţii”. Nedându-li-se a doua şansă de a se integra în societate, aceştia, de cele mai multa ori cad din nou pradă tentaţiilor infracţionalităţii.

Biserica îi cuprinde la sânul ei şi pe cei buni şi pe cei răi. Pe cei buni îi ajută să urce în continuare pe scara virtuţilor, iar pe cei răi îi ajută să se elibereze de jugul păcatului şi să îmbrace haina sfinţeniei. Aşadar Biserica îşi deschide larg uşile pentru toţi oamenii, dar în mod deosebit pentru cei care au apucat calea pierzării. Pentru că „Dumnezeu voieşte ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Timotei 2,4), Biserica îşi desfăşoară activitatea ei socială şi în penitenciare sau centre de reeducare. Astfel cei privaţi de libertate nu mai trebuie să se considere abandonaţi, neglijaţi şi singuri, pentru că Biserica este cea care le oferă mângâierea de care aceşti oameni au nevoie. Ea este „cea care le oferă hrana spirituală de care au atâta nevoie. Ea este cea care îi eliberează de jugul cel greu al păcatului şi le redă libertatea din temniţa fărădelegii, este corabia care îi ajută să navigheze pe valurile învolburate ale acestei vieţi”.

Pentru cei privaţi de libertate Biserica are un mesaj clar: ea este tatăl din Pilda fiului risipitor care îi aşteaptă cu braţele deschise pe toţi fiii rătăciţi să revină din ţara păcatului. Pentru ei se bucură de reîntoarcerea lor şi o dată cu ea se bură şi capul ei-Hristos, căci El a venit în lume pentru cei păcătoşi pentru că: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi”.

Prin slujitorii ei care îşi desfăşoară misiunea în penitenciare sau centre de reeducare, Biserica luptă pentru reintegrarea acestor oameni în societatea care de multe ori le-a întors spatele. Ea îşi aduce aportul ca aceşti oameni să devină din „elemente negative” acei oameni-model pentru semenii lor şi pentru societate.

BISERICA ŞI PROBLEMELE SOCIETĂŢII CONTEMPORANE

Revoluţia din Decembrie 1989 a adus pentru societatea românească atât lucruri bune, cât şi lucruri rele. Dar, dacă ar fi să facem o statistică balanţa ar înclina spre lucrurile rele cu care societatea româneasca s-a infestat. Drogurile, prostituţia, traficul de fiinţe umane, avorturile, etc. sunt doar câteva dintre flagelele societăţii româneşti. Fie că vrem, fie că nu vrem să recunoaştem societatea românească post-decembristă se confruntă cu o serie de probleme. Unele dintre ele au fost soluţionate în parte, la altele se încearcă acest lucru, iar altele nici pe de parte nu şi-au găsit soluţionarea.

Pentru că Biserica îşi desfăşoară misiune în această societate şi ea se confruntă la rândul ei cu aceste probleme cărora încearcă să le facă faţă şi cărora doreşte să le găsească o rezolvare.

BISERICA ŞI TINERII

Viaţa omului este împărţită în trei perioade: a copilăriei, a tinereţii şi cea a bătrâneţii. Fiecare perioadă are specificul ei. Astfel, în copilărie omul simte atracţie faţă de tot felul de jocuri şi năzdrăvănii; la tinereţe este plin de elan şi dornic de afirmare, iar la bătrâneţe începe să se gândească la viaţa de dincolo. Dintre cele trei perioade, tinereţea este aceea când omul uită de multe ori de Dumnezeu şi se lasă purtat de valurile acestei vieţi, fiind robit de tot felul de păcate care îl depărtează de Creatorul său.

 Hristos Domnul i-a iubit totdeauna pe tineri şi a fost alături de aceştia în tot timpul vieţii Sale pământeşti. Tocmai pentru că i-a iubit şi continuă să-i iubească, El i-a spus tânărului bogat ce trebuie să facă pentru a moşteni viaţa cea veşnică. Tot din dragoste faţă de ei Hristos l-a înviat pe tânărul din Nain şi pe fiica lui Iair, etc. Lor ca şi tuturor celorlalţi oameni Mântuitorul le-a lăsat tezaurul învăţăturilor Sale pentru a le folosi în aşa fel încât să poată dobândi mântuirea.

Urmând exemplul capului ei care este Hristos, Biserica îi înconjoară pe tinerii vremurilor noastre cu aceeaşi dragoste. Din păcate, în zilele noastre sunt destui tineri care trăiesc departe de Adevăr şi de Biserică. Alcoolul, drogurile, viaţa imorală sunt doar câteva din piedicile care îi ţin pe tineri departe de Dumnezeu. Ceea ce este mai rău constă în faptul că „educaţia modernă tinde să întoarcă spiritul tinerilor noştri spre o versiune distructivă a ubicuităţii relativismului valoric.         Paradoxul constă în aceea că, în cadrul erei tehnologice, generaţia noastră pierde sentimentul confidenţei în viaţă, sentimentul securităţii şi, prin urmare, fericirea. Am pierdut sentimentul de apartenenţă, am uitat că mai există o fiinţă mai presus de noi, deasupra noastră, Care ne iubeşte şi Care poate interveni atunci când durerea, suferinţa şi moartea se apropie”.

Tinerilor care consideră că a fi liberi înseamnă a trăi sub acoperişul păcatului şi a face ceea ce nu ar trebui să facă, Biserica le vine în ajutor. Prin metodele ei pedagogice Biserica îi ajută pe tineri să conştientizeze responsabilitatea pe care o au faţă de consecinţele faptelor lor. Referitor la acest lucru, Patriarhul ecumenic Bartolomeu I afirma următoarele: „Prevenirea este necesară, însă ea nu va folosi la nimic dacă nu va merge mână în mână cu conştientizarea de către tineri a responsabilităţii lor. Trebuie să li se transmită, mai ales prin exemplu, această exigenţă a respectului faţă de celălalt şi faţă de sine. Responsabilitatea faţă de cunoscuţi, de părinţi, de societate şi, dacă trăiesc într-un mediu creştin, faţă de Biserică; dar, mai cu seamă, responsabilitatea faţă de ei înşişi. Atunci riscul de a cădea în aceste capcane va scădea, ne pentru că societatea sau Biserica ar pune interdicţii, ci pentru că, din respect faţă de ei înşişi, din fidelitate faţă de ei înşişi, tinerii şi le-ar interzice ei înşişi”.

Pentru tinerii vremurilor noastre mesajul Bisericii este acela de a-L face prieten pe Hristos căci El este Cel care ne călăuzeşte tuturor paşii pe acest drum anevoios al vieţii, ne întinde mâna ori de câte ori ne afundăm în marea învolburată a acestei vieţi şi-şi revarsă asupra noastră darurile Sale cele bogate. Pentru ei textul scripturistic de la Eclesiast 11,9 trebuie să fie unul la care să mediteze cu multă atenţie pentru a conştientiza cum trebuie să trăiască plăcut înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, căci va veni şi ziua când vor da socoteală pentru tot ceea ce au făcut: „Bucură-te, omule, cât eşti tânăr şi inima ta să fie veselă în zilele tinereţii tale şi mergi în căile inimii tale şi după ce-ţi arată ochii tăi, dar să ştii că pentru toate acestea, Dumnezeu te va duce la judecata Sa”.

Important este ca acestor tineri să nu li se impună tot felul de reguli care le ştirbeşte libertatea, ci ca ei să fie convinşi de vocaţia lor de fiinţe personale, capabile nu să-şi risipească viaţa, ci să o iubească cu adevărat prin prietenie, gingăşie, creativitate. Dacă „Biserica nu spune şi nu face nimic în acest sens, stricăciunile riscă să fie încă şi mai grave. În loc să acuza şi să condamne, ea trebuie să-i asculte, să-i sfătuiască, să-i primească în comunităţi adevărate, trebuie ca ea însăşi să devină şi redevină neîncetat ceea ce este: un spaţiu al renaşterii”.

Iată ce poate să facă Biserica pentru tineretul de azi şi pentru societate! Educându-i religios pe tineri va asigura societăţii un viitor strălucit, iar lor le va asigura mântuirea. Tineretul de azi „nu se va depăşi istoric, nu poate să-şi descopere ţinta reală decât pregătind întoarcerea lui Hristos, singura perspectivă în care se va înscrie evanghelizarea. Toate forţele noastre, trebuie să se concentreze pentru a ridica o întreagă generaţie la bucuria nespusă a eliberării, bucurie a slujirii, bucurie a celui ce se numără printre prietenii Mirelui, o generaţie a mărturisitorilor care să recupereze creştinismul primar”.

CONCLUZII

Biserica şi societatea, divin şi uman! În zilele noastre Biserica trebuie lăsată mai mult ca oricând să-şi desfăşoare misiunea în cadrul acestei societăţi. În societatea noastră, Biserica trebuie să fie actuală, practică, activă şi hotărâtă pentru a-i ajuta pe oameni să coexiste în unitatea dragostei şi a credinţei, pentru a-i ajuta să parcurgă alături de Hristos drumul de la chip la asemănare. Societatea are nevoie de Biserică şi implicit de Hristos, căci aşa cum spune Sfânta Scriptură: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15,5).

 Societatea nu trebuie să creadă că Biserica va garanta salvarea naţiunii, însă cu toate acestea, Biserica anunţă că preţul răscumpărării omului de sub orice ostilitate şi nedreptate a fost plătit odată pentru totdeauna. Mesajul social al Bisericii are în centru noţiunea de „sfinţenie”. În zilele noastre Biserica ortodoxa încearcă „să transfere revelaţia şi iubirea lui Dumnezeu în viaţa oamenilor, convinsă că Hristos este în mijlocul nostru aşa cum mărturisim la Liturghie, în persoana celui înfometat şi însetat, a celui fără apărare, fără cultură, fără salariu. A conjuga misticul cu socialul rămâne una dintre virtuţile oricarei spiritualităţii ortodoxe din lume”.

 

BIBLIOGRAFIE

1..       Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1998

2.      Anania, Arhiepiscopul Clujului Bartolomeu, Cartea deschisă a împărăţiei, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 2005

3.      Bria, Pr. Prof. Univ. Dr. Ion, Spre plinirea Evangheliei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002

4.      Buga, Pr. Prof. Ioan, Pastorala-calea preotului, Editura Sf. Gheorghe-Vechi, Bucureşti, 1997

5.      Clement, Olivier, Adevăr şi libertate, trad. Mihai Maci, Editura Deisis, Sibiu, 1997

6.      Mihăiţă, Conf. Dr. Nifon Arhiepiscopul Târgoviştei, Misiologie creştină, Editura ASA, Bucureşti, 2002

7.      Moţoc, Pr. Alexandru, Biserica şi tinerii, Editura Macarie, Târgovişte, 1997

8.     Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996

9.      Pop, Pr. Drd. Octavian, Misiunea Bisericii în Penitenciar, Editura Tradiţie, Bucureşti, 2000

10.  Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Hristos, Societate, Biserică, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1998

11.   Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.II, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 2003

12.  Idem, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 2004

13.  Şebu, Pr. Prof. Univ. Dr. Sebastian, Opriş, Prof. Monica, Opriş, Prof. Dorin, Metodica predării Religiei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000

14.  Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor, Zăgrean, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Dogmatica Ortodoxă, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004

 

 

 

 

07-08-2018
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu