Porunca Iubirii
Predici. Cateheze. PastoraţieNr. vizualizari: 208

Când laudă Dumnezeu nedreptatea?

Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă
Tags: iconomul nedrept; nedreptatea; fariseism;


- crâmpeie exegetice pe seama pildei cu iconomul nedrept -

„Şi zicea şi către ucenicii Săi: Era un om bogat care avea un iconom şi acesta a fost pârât lui că-i risipeşte avuţiile. Şi chemându-l, i-a zis: Ce este aceasta ce aud despre tine? Dă-mi socoteala de iconomia ta, căci nu mai poţi să fii iconom. Iar iconomul a zis în sine: Ce voi face că stăpânul meu ia iconomia de la mine? Să sap, nu pot; să cerşesc, mi-e ruşine. Ştiu ce voi face, ca să mă primească în casele lor, când voi fi scos din iconomie. Şi chemând la sine, unul câte unul, pe datornicii stăpânului său, a zis celui dintâi: Cât eşti dator stăpânului meu? Iar el a zis: o sută de măsuri de untdelemn. Iconomul i-a zis: Ia-ţi zapisul şi, şezând, scrie degrabă cincizeci. După aceea a zis altuia: Dar tu, cât eşti dator? El i-a spus: O sută de măsuri de grâu. Zis-a iconomul: Ia-ţi zapisul şi scrie optzeci. Şi a lăudat stăpânul pe iconomul cel nedrept, căci a lucrat înţelepţeşte. Căci fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi în neamul lor decât fiii luminii. Şi Eu vă zic vouă: Faceţi-vă prieteni cu bogăţia nedreaptă, ca atunci, când veţi părăsi viaţa,  să vă primească ei în corturile cele veşnice. Cel ce este credincios în foarte puţin şi în mult e credincios; şi cel ce e nedrept în foarte puţin şi în mult este nedrept. Deci dacă n-aţi fost credincioşi în bogăţia nedreaptă, cine vă va încredinţa pe cea adevărată? Şi dacă în ceea ce este străin nu aţi fost credincioşi, cine vă va da ceea ce este al vostru? Nici o slugă nu poate să slujească la doi stăpâni. Fiindcă sau pe unul va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona. Toate acestea le auzeau şi fariseii, care erau iubitori de argint şi-L luau în bătaie de joc. Şi El le-a zis: Voi sunteţi cei ce vă faceţi pe voi drepţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaşte inimile voastre; căci ceea ce la oameni este înalt, urâciune este înaintea lui Dumnezeu. Legea şi proorocii au fost până la Ioan; de atunci împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte şi fiecare se sileşte spre ea. Dar mai lesne e să treacă cerul şi pământul , decât să cadă din Lege un corn de literă. Oricine-şi lasă femeia sa şi ia pe alta săvârşeşte adulter; şi cel ce ia pe cea lăsată de bărbat săvârşeşte adulter” (Lc. 16, 1-18).

 

Consideraţii metodologice şi interpretative

● Pornim de la premiza că pilda iconomului necredincios nu poate fi judecată integral prin ea însăşi. Nici Domnul Hristos nu a rostit-o ca să fie evaluată în sine şi atât. În Evanghelia după Luca această pildă e precedată de pilda cu Fiul risipitor şi e urmată îndeaproape de pilda cu Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr. Aceasta în ceea ce priveşte contextul apropiat. Fără a face referire şi la acestea două, pilda iconomului necredincios îşi poate pierde o bună parte din reverberaţia semanticii duhovniceşti. Aceste lucruri se vor vedea pe parcurs.

● În egală măsură, demersul rămâne deschis şi corelărilor mai largi de semnificaţie – contextul scripturistic mai îndepărtat spaţial dar apropiat semantic – de pildă neputând înţelege semnificaţia raportului Domnului Hristos cu fariseii în afara dialogului general pe care L-a avut cu ei în diferite situaţii şi la diferite momente ale activităţii sale. Ori, din acest punct de vedere, pilda cu vameşul şi fariseul aflaţi în Templu, sau pilda cu Zaheu vameşul trebuie mereu avute în fundalul pe care se proiectează înţelegerea delicată a pildei iconomului necredincios.

● Suntem de acord că naraţiunea pildei se referă la un posibil conţinut real, concret. Însă dacă rămânem pe platoul orizontalităţii, riscăm să ajungem la anumite consideraţii manageriale “după chipul şi după asemănarea noastră”, însă fără legătură cu intenţiile axiologice ale Mântuitorului. “Din această cauză, aplicarea acestui exemplu nu se face prin analogie integrală, ci parţială, anumite idei reliefându-se prin asemănare, iar altele prin contrast” (Nicolaescu, 1952, p. 286).

● „Fiecare pildă cu chip mijlocitor şi prin închipuire însemnează firea oarecăror lucruri, dar nu întru toate fiind asemenea cu lucrurile acelea pe care le arată. Drept aceea, nici nu se cuvine toate părţile pildelor cu de-amănuntul a le iscodi, ci luând cât se potriveşte la pricina ceea ce stă de faţă, celelalte a le lăsa, ca pe unele ce se urzesc împreună cu pilda, şi nimic spre pricina ceea ce stă înainte nu folosesc. Şi aşa, cu adevărat, se cuvine a face şi la pilda aceasta ce este pusă înainte ( a Iconomului necredincios s.n.). Pentru că dacă ne vom apuca să cercăm toate părţile cu de-amănuntul: cine este iconomul, cine este cel ce l-a pus pe el în iconomie şi de cine a fost pârât, care sunt datornicii şi pentru care pricină unul este dator cu untdelemn, iar altul cu grâu, şi pentru ce se zice că erau datori cu câte o sută de măsuri, şi în scurt să zic, pe celelalte toate, dacă mai cu iscodire le vom cerca, întunecos vom face cuvântul, şi poate că şi vrednice de râs am fi tâlcuit din nevoia nedumeririi. Deci, se cuvine a arăta să ne folosim de pilda aceasta de faţă, precât este cu putinţă” (Sfântul Teofilact, 2007, 223-224).

Folosirea acestor principii interpretative se va verifica de-a lungul materialului.   

 

Cine nu e, câteodată măcar, şi fariseu?

Cui a fost adresată pilda cu iconomul necredincios (Lc. 16, 1-13)? Fariseilor în primul rând, deoarece în v. 14 se consemnează că “toate acestea le auzeau şi fariseii, care erau iubitori de argint şi-L luau în bătaie de joc”. Bineînţeles că motivaţia este dată de mântuirea tuturor păcătoşilor şi nu de vreo reglare de conturi pe care Domnul Hristos şi-ar fi dorit-o cu fariseii omniprezenţi şi inconfortabili: „Domnul pe acelea le săvârşea, pentru care S-a şi întrupat, primindu-i pe „vameşi” şi pe „păcătoşi”, ca un Doctor pe bolnavi. Iar fariseii, cei cu adevărat păcătoşi, cu cârtire răsplăteau această iubire de oameni, că necuraţi socotindu-i ei pe vameşi, ei înşişi mâncau casele văduvelor şi ale sărmanilor. Aşadar, ce face Domnul? Precum spre vameşi Se milostivea, aşa, cu adevărat, şi spre înşişi aceştia care prihăneau iubirea Sa de oameni, Se milostiveşte. Pentru că nu Se întoarce dinspre farisei, ca dinspre unii ce nu erau nevindecaţi şi cârtitori, ci cu blândeţe îi tămăduieşte…” (Sfântul Teofilact, 2007, p. 211-212).

Facem acum o paranteză. Pilda se adresează tuturor celor asemănători fariseilor prin „dubla măsură” pe care aceştia o practicau. Conform dicţionarului explicativ al limbii române, „fariseismul” se caracterizează prin „ipocrizie, făţărnicie, duplicitate”, iar prin „fariseu” se înţelege un „membru al unei grupări politico-religioase la vechii evrei, care reprezenta interesele populaţiei orăşeneşti înstărite şi care se caracteriza prin formalism exagerat în respectarea ritualului religios”. Revenim.

Desigur că Domnul Hristos nu era o fire reactivă, vulcanică, ca să răspundă faptului că fariseii îşi băteau joc de El. Cel mult, probabil că Domnul urmărea nu atât efectele pe care le aveau asupra Lui bătăile de joc ale fariseilor, cât rezultatele caracteriale ale fariseilor care se complăceau în atitudinea de superioritate dispreţuitoare faţă de Hristos şi, în general, faţă de “vameşi şi păcătoşi”. Pentru că “Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu” (Iezechil 33, 11).

Pe de altă parte, mai rămâne în picioare că fariseii erau iubitori de argint, deci de bani şi, prin extensie, arau ahtiaţi după diferite forme de posesiune materială şi spirituală. Pe scurt, iubeau banii şi avuţiile şi laudele oamenilor pe care îi voiau dependenţi de ei tocmai pentru că oamenii erau cei care “îi hrăneau” lăudându-le spiritualitatea comportamentală. Pentru că, nu-i aşa, “dădeau zeciuială din toate, posteau de două ori pe săptămână…”.  Însă, atitudinea lor era departe de scopul declarat al acestor comportamente sau, cum spune românul, “ce-i în guşă nu-i şi-n căpuşă”. Altfel spus, deşi nu recunoşteau sau nu puteau să o facă, preferau lui Dumnezeu pe mamona (averea, bani, lauda de sine).

Că este aşa şi nu altfel, o confirmă versetul imediat următor, adică v. 15: “Şi El le-a zis: Voi sunteţi cei ce vă faceţi pe voi drepţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaşte inimile voastre; căci ceea ce la oameni este înalt, urâciune este înaintea lui Dumnezeu”. Oamenii apreciază ceea ce pot vedea – comportamentul, însă Dumnezeu ia în considerare ceea ce oamenii nu pot vedea – inima, lăcaşul atitudinii adevărate. Pentru că nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese… pentru că iese din inimă. Iar cârteala dispreţuitoare provine din inimă. “Şi se apropiau de El toţi vameşii şi păcătoşii, ca să-L asculte. Şi fariseii şi cărturarii cârteau, zicând: Acesta primeşte la sine pe păcătoşi şi mânăncă cu ei” (Lc. 15, 1-2). Acestea sunt cuvinte care preced cu puţin pilda cu Fiul risipitor şi apoi cu iconomul necredincios. Am arătat că şi în pilda cu iconomul necredincios sunt vizaţi tot fariseii. Ar putea rezulta de aici că cele două pilde învecinate spaţial-textual, se pot completa şi la nivelul semanticii teologice şi duhovniceşti.

Revenind la ultimul citat, am spune complementar că ceea ce Domnul Hristos vedea la vameşi şi la păcătoşi la nivelul inimii lor (la unii dintre ei, bineînţeles), fariseii nu puteau observa şi tocmai de aceea rămâneau la simpla observaţie a comportamentului, care, redundant vorbind, este exterior. Ori pilda cu Zaheu vameşul arată tocmai aceste lucruri, că deşi Zaheu era extrem de bogat, dispunea în acelaşi timp de resurse interioare şi atitudinale de generozitate incomensurabile pe care, probabil, un ochi fariseic şi, uman în genere,  nu le putea sesiza. Deci, nu tot ce zboară se mănâncă. Şi nu tot fariseul este fariseu, la fel cum nu tot vameşul este vameş.

         Sigur că nimeni – deci nici fariseul – nu poate vedea mai departe şi mai mult decât poate s-o facă, adică decât este el însuşi. Dacă nu scoţi bârna din ochiul tău, nu ai cum să vezi acurat paiul din ochiul aproapelui. Văd ceea ce pot, văd ceea ce sunt. “Hoţul strigă hoţul”, ca să revenim la înţelepciunea românească. Sau, cum ar putea zice altcineva, “dacă tot ceea ce ai la îndemână este un ciocan, toate lucrurile ţi se par cuie”.       

         Cred că pe aici pe undeva se poate încadra şi semnificaţia mesajului hristic care voia să-i pună pe farisei faţă în faţă cu ei înşişi, ca ei să poată înţelege că critică altora se poate converti – şi chiar ar fi indicat să se facă aşa – foarte uşor în autocritică.  

Contextul ideatic al pildei

Aşa cum am menţionat mai devreme, considerăm că, luată doar în sine şi prin sine, fără nici o legătură cu pildele care o întovărăşesc îndeaproape în textul Sfintei Scripturi, pilda cu iconomul necredincios nu ne poate releva adevărata şi profunda plajă valorică a semnificaţiilor.

Din această cauză, vom apela la sugestia metodologică pe care o propune Joachim Jeremias şi conform căreia cele trei pilde care se succed în Evanghelia după Luca, adică pilda Fiului risipitor, a Iconomului necredincios şi pilda Bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, fac parte dintre acele pilde cu “două tăişuri”, în care cea de-a doua parte a pildei şi nu ceea ce sare direct în faţă la o primă lectură a ei reprezintă mesajul substanţial.

În acest sens, vorbind despre parabola Fiului risipitor, subliniază că partea a doua a naraţiunii biblice, cea care începe cu fratele mai mare care se întorcea acasă de la ţarină, este cea pe care cade accentul semnificativ şi interpretativ. Şi se întâmplă să fie aşa, în primul rând pentru că parabola este adresată unor oameni care se asemănau cu fratele mai mare al fiului risipitor, adică fariseilor (Jeremias, 2000). Şi, aşa cum am văzut în prima parte a materialului de faţă, nici pilda cu iconomul necredincios nu e adresată altcuiva decât tot fariseilor (deşi nu numai lor) care “erau iubitori de argint şi-L luau în bătaie de joc”, făcându-se “drepţi înaintea oamenilor”(v. 14 şi 15). În sfârşit, se pare că pilda cu Bogatul nemilostiv şi cu săracul Lazăr nici nu trebuia să se numească aşa, ci mai potrivit ar fi fost dacă s-ar fi numit “parabola celor şase fraţi”, adică fraţii supravieţuitori ai bogatului nemilostiv şi mort, care, la fel ca şi fratele lor mort, care trăia în lux, era sceptic cu privire la cuvântul Scripturii şi cerea acum semn, asemeni fariseilor pe care Domnul Hristos îi întâlnea des în activitatea Sa.    

În concluzie, cele trei pilde se adresau fariseilor şi, prin extensie, tuturor celor care împărtăşeau şi împărtăşesc atitudinea şi modul lor de viaţă.

 

Cine erau/sunt fariseii?

Dincolo de aspectele istorice ale existenţei şi evoluţiei tagmei fariseilor, aceştia:

  1. manifestau o rezistenţă puternică la înţelegerea Scripturii.
  2. nu ştiau să se raporteze la bogăţiile pe care le au, folosindu-le ca acte de milostenie faţă de cei săraci.
  3. în loc să fie autocritici, erau critici şi dispreţuitori la adresa celorlalţi.

De fapt, tocmai pentru că nu aveau disponibilitatea să pătrundă sensul profund al Scripturii, cum vom vedea în cele ce urmează, fariseii ajungeau să-i dispreţuiască pe ceilalţi criticându-i şi, de asemenea, să se îndreptăţească pe ei înşişi, considerându-se privilegiaţi de Dumnezeu pentru averile lor fabuloase.

1. Mai précis, fariseii erau formali, adică de suprafaţă. Voiau cu tot dinadinsul să dea bine înaintea oamenilor, iar pe Dumnezeu care le cunoştea inimile Îl ignorau. De aceea preferau ca oamenii să li se închine prin pieţe şi pe la colţuri. Pentru ei Sfânta Scriptură era literă pură şi, din acest motiv, citeau şi ştiau Scripturile însă nu le pricepeau în duhul, esenţa şi profunzimea lor. Considerau că bogăţia lor materială este semnul vădit că Dumnezeu îi iubeşte şi, astfel, le confirmă atitudinea faţă de viaţă. De aceea mulţi dintre farisei erau imobili şi pe dinăuntru morţi. Ei cunoşteau că Dumnezeu blagosloveşte bogăţia (Deuteronom, 28, 1-13) şi că cei care-L ascultă pe Dumnezeu vor mânca “bunătăţile pământului” (cf. Isaia 1, 19) şi, pentru că deţineau aceste bogăţii se socoteau îndreptăţiţi înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Ori, acum se propovăduieşte Împărăţia cerurilor ca împlinire a Legii şi a Proorocilor şi “pentru aceasta şi neagoniseala pe pământ sunt datori a o păzi cei ce poftesc Cerurile. De vreme ce şi Proorocii şi Legea, fiindcă nu au pomenit de Împărăţia Cerurilor, cu cuviinţă, bunătăţile pământului făgăduiau celor care nu erau încă desăvârşiţi şi nimic mare şi bărbătesc nu puteau să înţeleagă. Deci, cu cuviinţă, o fariseilor, neagoniseala învăţ Eu, fiindcă poruncile Legii, cele ce nu sunt desăvârşite, nu mai au vreme” (Sfântul Teofilact de Ohrida, 2007, p. 228).

Cuvintele Sfântului Teofilact se constituie în sensul relevat de Domnul Hristos atunci când s-a adresat fariseilor: “Legea şi proorocii au fost până la Ioan; de atunci împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte şi fiecare se sileşte spre ea. Dar mai lesne e să treacă cerul şi pământul, decât să cadă din Lege un corn de literă” (v. 16 şi 17). Aşadar, dimpotrivă, fariseii nu voiau cu nici un preţ să înţeleagă astfel Legea şi Proorocii, ca desăvârşindu-se în Împărăţia cerurilor, pentru că dacă procedau aşa se autodemascau singuri ca profitori egoişti de pe urma lucrurilor materiale. Ori, învăţătura despre Împărăţia cerurilor reprezenta tematica principală a propovăduirii Domnului şi această învăţătură se voia a fi regula lui Dumnezeu în această viaţă (Morris, 1999).

Păcatele lor erau cele care îi opreau pe farisei să se adâncească în înţelegerea Legii. Atât de neîncrezător era bogatul nemilostiv în mesajul scripturistic, încât socotea că, tot aşa cum el nu crede, nici ceilalţi fraţi ai lui nu vor crede şi, ca atare, le va fi mai de folos, considera bogatul în gândirea lui de tip giratoriu, să învieze cineva din morţi (Sfântul Teofilact, 2007).

2. În aceste condiţii, fariseilor le era extrem de dificil să accepte mesajul acestei pilde. Ştiau că pe ei îi vizează Mântuitorul şi că ei sunt iconomii nedrepţi ai lucrurilor materiale al căror proprietar este Dumnezeu Însuşi. Sunt iconomi nedrepţi tocmai în sensul că ei chiar prin Lege dispuneau de dreptul de a poseda averi pentru care n-au mişcat măcar un deget. Şi acum se cred proprietari de drept. Ba chiar statutul lor social şi religios, fundamentat şi pe posesiuni materiale, era un semn că Dumnezeu îi binecuvântează şi îi susţine în ceea ce fac, vânturând această mândrie a lor personală în toate părţile. În concluzie, erau şi ei nişte iconomi nedrepţi, adică posedau pe nedrept diferite lucruri şi privilegii. 

Exact ca şi iconomul din pilda noastră, fariseului să cerşească îi era ruşine şi să muncească nu putea (cf. v. 3). Scurt spus, era mândru şi leneş. “Cititorule, ia seama la modul în care gândeşte iconomul din parabolă. Vede că nu este în stare să-şi câştige existenţa cu o muncă grea. Nu pot să sap, zice el. De ce nu poate? Nu cumva are vreun defect sau vreo boală trupească? Nicidecum, ci fiind că era leneş, uşuratic şi nu voia să se obosească. Deci imposibilitatea de a munci nu era fizică, ci morală; oricine nu-şi împlineşte cu credinţă datoria la locul în care l-a aşezat Dumnezeu, va deveni incapabil să trăiască. Iconomul mai vede că nu are nici smerenia care-i trebuie omului pentru a cerşi. “Mi-e ruşine să cerşesc”, zice el iarăşi. Adică s-a îndreptăţit mai întâi cu lenea, iar acum cu trufia lui. Căci cei incapabili trupeşte să lucreze din pricina vreunei boli sau vreunui defect fizic, nu se ruşinează să ceară altora ajutorul. Aceia sunt smeriţi şi din această pricină găsesc mijloace de trai, dar cei ce au devenit incapabili din punct de vedere moral, prin lenea şi viclenia lor, acelora le este ruşine să ceară milostenie. Nu le este ruşine să fie vicleni şi să abuzeze de averea altora, dar se ruşinează să cerşească pâine. Ia aminte, cititorule, la acest lucru, ca să înţelegi în ce măsură distruge păcatul pe om. Îl distruge şi îl orbeşte într-atâta, încât nu se ruşinează pentru fapte de ruşine, dar se ruşinează pentru nevoile legitime! Nu se ruşinează să fure, dar se ruşinează să ceară o bucată de pâine când îi e foame.  Nu se ruşinează să devină imoral, dar se ruşinează să aibă un serviciu inferior! Nu se ruşinează să devină necredincios sau să se depărteze de Dumnezeu dar se ruşinează să apară în ochii altora ca un om evlavios şi religios! Ce stricăciune a sufletului!” (Papacosta, 2005, p. 294).

Foarte bine, aceste cuvinte care descriu starea interioară şi comportamentul iconomului, se potrivesc de minune şi cu orizontul existenţial al fariseului.      

         Fariseii, prin modul lor de viaţă, au devenit inactivi şi dezinteresaţi de orice altceva care nu privea interesul lor imediat. Îşi compensau imobilitatea morală şi comportamentală prin viclenie. În orizonul lor compensator de argumentaţie, comparaţia vicleană şi nedreaptă era la ea acasă. Ce făcea fariseul la templu atunci când îl văzuse şi pe vameş (Luca 18, 10-14)? Se lăuda că nu „sunt ca ceilaţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig” (v. 11 şi 12). Era singura lor compensaţie, pe lângă cinstea pe care şi-o luau de la oameni. Şi atunci ei considerau că ceea ce fac este bine. Aveau o conştiinţă adormită, dacă nu chiar moartă. De fapt, imobilitatea lor morală şi încremenirea lor în indiferenţă, - ca bogatul nemilostiv care nici rău dat nici bine nu-i făcea bietului Lazăr – era moarte spirituală. Mormintele erau văruite şi înăuntru erau oase de mort. „Dar Dumnezeu cunoaşte inimile voastre” (Lc. 16, 15). Fariseii nici nu făceau bine – dincolo, aşa cum am arătat, de îndeplinirea epidermică a datoriei – şi nici nu se puteau bucura de binele altuia. Fratele fiului risipitor care se întorcea de la ţarină – alt simbol al farisaismului – s-a întristat atunci când fratele lui s-a întors spăşit. Bucuria altora îi provoca neplăceri. Numai un mort nu poate să se bucure şi, în fond, atât el, fratele mai mare, cât şi bogatul nemilostiv se arată  ca fiind morţi prin simbolistica imobilităţii inactive şi încremenite într-o şchioapă îndreptăţire de sine. Mortul nu mai simte bucuria şi nevoia fratelui său. „Şi „a murit bogatul şi a fost îngropat”, căci cu adevărat, şi când era el viu, „îngropat” era sufletul lui, ca pe un mormânt de jur-împrejur purtându-şi trupul…”  (Sfântul Teofilact, 2007, p. 231).

         Tot aşa era şi fratele mai mare al fiului risipitor. În imposibilitatea de a simţii bucurie. Dimpotrivă, aşa cum viaţa se opune morţii, tot astfel bucuria se opune tristeţii invidioase.

         Şi acum apare contrastul (Nicolaescu, 1952). Fratele mai tânăr, ca şi iconomul necredincios sunt în mijlocul unei campanii care promovează mişcarea. Trup şi suflet ei fac tot ce e posibil. Ei nu „zac”. Ei nu sunt morţi. Deşi în pericol pentru greşelile lor, nu înlemnesc în inactivitate. Îşi vin întru sine. „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta”, zice fratele mai tânăr şi pentru asta primeşte inel „în mâna sa” – alt simbol al dinamicii, al făptuirii (cf. Lc. 15, 21 şi 22). Iar iconomul dă dovadă de iscusinţă şi prevedere, de pricepere şi perspicacitate, pentru că „a lucrat înţelepţeşte” – phronimos epoiesen (Pleşu, 2015, p. 274). Iconomul, sub nici o formă, n-a fost lăudat pentru cele rele pe care le-a făcut (Manolescu, 1952; Jeremias, 2000; Papacosta, 2005;  Sidei, 2001; Pleşu, 2015). Ceea ce este de apreciat la iconomul nedrept este tocmai „îndrăzneala, hotărârea şi prudenţa cu care şi-a urmărit scopul de a-şi făuri o viaţă nouă” (Jeremias, 2000, p. 222) şi nu „procedeul economului” (Manolescu, 1952, p. 286) şi nimeni „nu-i scuză acţiunea” (Jeremias, 2000, p. 222) – deci nu avem aici nimic inspiraţional pentru managementul afacerilor, neavând aici în prim plan vreo preocupare socială sau de economie financiară ori altceva de acest fel.

         Vrednică de urmat este dimensiunea de renunţare, ascetică, a iconomului care – spre deosebire de leneşii şi dezinteresaţii farisei – a înţeles oportunitatea mesajului hristic al obţinerii „cu sila” a Împărăţiei lui Dumnezeu (Morris, 1999).

„Foarte nimerit întrebuinţează Domnul aici exemplul oamenilor de lume necredincioşi, ca să trezească râvna noastră a credincioşilor. De aceea…toată parabola aceasta în general este o capodoperă a genului” (Papacosta, 2005, p. 298).       

         3. La toate acestea se mai adaugă şi îndreptăţirea de sine. Am spus mai sus, că tot acest imobilism acţional şi atitudinal, trebuia compensat prin ceva de către farisei şi de către toţi cei care se aseamănă lor. Ei nu puteau trăi cu gândul că sunt oameni răi sau nepotriviţi cu misiunea lor. Şi, ca atare, pentru că nu se puteau ridica la nivelul înţelegerii mai profunde, din inimă, unor exigenţe biblice, încercau să-i coboare pe alţii. Şi acest lucru nu era treaba lor.

În fond, atunci când ponegreşti şi desconsideri pe cineva – cum a procedat fariseul din Templu când s-a raportat la vameş – îl consideri cumva proprietatea ta, crezând că ai drept de judecată asupra lui. La fel ca şi cu lucrurile materiale, considerându-le ale tale, când, de fapt, proprietarul este Dumnezeu. Ori Hristos a venit ca să slujească, nu ca să I se slujească. Fratele mai mare al fiului risipitor – echivalentul comportamental al fariseului – dădea porunci argaţilor tatălui său (cf. Lc. 15, 26), pe când fratele mai tânăr se socotea a fii egalul lor: „Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi”, i-a spus el tatălui (Lc. 15, 19). Această coborâre a fratelui mai tânăr era, de fapt, o reînălţare a lui la statutul de fiu. Şi nu doar că s-a „coborât” pe sine, dar i-a ridicat pe ceilalţi argaţi la un anumit nivel de demnitate. În nici un caz nu i-a dispreţuit şi nu i-a desconsiderat, aşa cum proceda bogatul nemilostiv – alt simbol al fariseului – cu cerşetorul Lazăr. În cazul iconomului nedrept e la fel ca şi în cazul fiului mai tânăr: el nu i-a desconsiderat pe datornici, ci i-a ajutat, uşurându-le situaţia, şi făcându-şi din ei prieteni. Ba nici pe stăpân nu la vorbit de rău pentru ceva, pentru că vrea să-i ia iconomatul, din contră, a lăsat să se înţeleagă că e un om bun. Şi până la urmă ştim că aşa a şi fost.

Pentru a înţelege mai bine comportamentul exemplar al iconomului nedrept, e nevoie să-l proiectăm pe fundalul oferit de comportamentul fratelui mai mare şi al bogatului nemilostiv.

Fratele mai mare, deşi legalist – „iată de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta” (Lc. 15, 28) – avea inima departe de înţelegerea profundă a lucrurilor, de iubire şi respect asumate interior, cu toată fiinţa sa. Deşi nu a pierdut absolut nimic, nici din statut, nici din avuţii, el îi reproşa tatălui său faptul că-l primeşte pe fratele său mai mic. Mai mult, aceeaşi lipsă de iubire şi înţelegere arătând, l-a criticat pe fratele mai mic zicând despre el că „ţi-a mâncat averea cu desfrânatele” (Lc. 15, 30). Se pare că legalismul şi formalismul este o boală cruntă şi „mintea legalistă nu se schimbă niciodată” (Tinsley, 1965, p. 159). Nu poate mai mult de atât. Cel puţin deocamdată.

Fariseul legalist, este fidel întotdeauna literei Legii şi întotdeauna infidel duhului ei desăvărşit al ei. „Legea şi proorocii au fost până la Ioan”  (Lc. 16, 16) – litera ei adică. Duhul desăvârşiriiLegii însă, e de la Ioan încolo şi presupune manifestarea iubirii faţă de semeni prin milostenie trupească şi sufletească. Asta nu pricepeau fariseii: că faptele lor legale, conform Legii, deşi erau bune – tocmai pentru că respectau Legea – aveau nevoie şi de iubire smerită a semenilor. Altfel, se trădează spiritul Legii. Nu întâmplător, Iisus foloseşte exemplul cu divorţul (cf. Lc. 16, 18). Nu de divorţ în sine, ca fapt social, e vorba aici, ci de faptul că acest exemplu introduce simbolistica familiei ca spaţiu al iubirii prin excelenţă. Ori dacă în Lege era permis ca soţul să-şi lase soţia pentru ceva indecent, desăvârşirea Legii vine de acolo că unitatea indisolubilă a căsătoriei trebuie păstrată cu efort susţinut (Tinsley, 1965). Fariseii însă trădează spiritul Legii, alegându-şi partea cea mai confortabilă pentru ei, adică respectarea simplă a Legii. Ori Împărăţia lui Dumnezeu se ia cu sila (Lc. 16, 16).

În concluzie, fratele mai mare respecta literal legea, lucru pe care i l-a aruncat în faţă şi tatălui său, pe când lucru cel mai dificil şi delicat, iubirea, rămânea departe de inima lui, în esenţă infidelă faţă de tată.

Bogatul nemilostiv – alt simbol al fariseismului, critica şi el cu nemiluita. Desfăşura un discurs interior pe seama căruia îi judeca pe toţi: „Dacă eu, dobândind atâta îndestulare, îl treceam cu vederea pe acesta care se strâmtora de atâtea rele şi nici fărâmiturilor nu-l făceam părtaş, cu mult mai vârtos acesta ce a fost defăimat va pomeni răul şi nu se va pleca să-mi dea darul” (Sfântul Teofilact, 2007, p. 232). Aceste cuvinte le gândea bogatul nemilostiv despre Lazăr. Pentru aceste motive, pe de-o parte, nu i s-a adresat lui Lazăr pentru a-i aduce o picătură de apă care să-l răcorească şi, pe de altă parte, i s-a adresat patriarhului Avraam, socotind că nu ştie nimic de cele întâmplate. Atât de egocentrist era bogatul nemilostiv, încât era numai în mintea lui şi nici măcar nu făcea efortul de a încerca, empatic vorbind, să vadă lumea prin alţi ochi. 

Legalismul, aşa cum am spus, îi orbea pe toţi cei cu mentalitate farisaică şi, indiscutabil, pilda cu iconomul nedrept i-a ţintit drept în inimă. Pentru asta voiau moartea lui Hristos, nevăzând şi neînţelegând că El, de fapt, le vrea binele, împlinind şi desăvârşind Legea până la ultimul corn al ei (cf. Lc. 16, 17).   

Fariseii era victimele propriilor mecanisme proiective. Acuzau la alţii ceea ce ei îşişi nu împlineau. Un fel de “Cine zice, lui îşi zice”.

Se spune că atunci când mă analizez pe mine însumi, fără să mă compar cu nimeni,  pot identifica atâtea şi atâtea motive de dispreţ faţă de mine însumi, pe câtă vreme, atunci când mă compar cu altcineva, stima faţă de mine însumi creşte direct proporţional cu mulţimea defectelor acelei persoane. Asta nu înseamnă, desigur, că persoana respectivă nu are acele tare pe care eu le observ. Una este, însă, ca acel om să posede pe bună dreptate acele etichete nocive pe care eu le pot observa la el şi, este cu totul şi cu totul altceva, ca eu să mă îndreptăţesc pe mine însumi pe seama lor. Altfel spus, pe cât de adevărat este considerentul că el “are crestat pe răboj” câteva lucruri care nu-i fac cinste, tot aşa de adevărat este şi că eu, chiar dacă nu am la activ respectivele metehne, s-ar putea nici să nu excelez în virtuţile contrare păcatelor pe care le văd la el. Adică, cineva poate să acuze pe altcineva pentru păcatul hoţiei, şi asta mai ales dacă e vorba de o pricină conoscută social, însă, acest lucru l-ar putea îndrepta pe “judecător” spre a se interpela pe sine dacă nu cumva, vreodată, a luat şi el ceva ce nu este al lui.

“Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău” (Matei 7, 1-5). 

         De aceea fariseul care se compara cu vameşul în Templu şi zicea că nu e “răpitor”, de fapt mânca casele văduvelor şi ale săracilor, că nu era “nedrept”, de fapt era un iconom nedrept şi nepocăit, că nu era “adulter”, de fapt “în inimă” îi era infidel lui Dumnezeu pentru că slujea la doi domni. Hoţul strigă hoţul, nu-i aşa?

 

                  În loc de concluzii

        “Şi a lăudat stăpânul pe iconomul cel nedrept, căci a lucrat înţelepţeşte. Căci fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi în neamul lor decât fiii luminii” (Lc. 16, 8).

        Da, iconomul a lucrat înţelepţeşte pentru că:

  1. nu a încercat să se scuze, ci a transformat scuzele – până la urmă tot vorbe – în fapte, în acţiuni “ecologice” pentru el şi pentru ceilalţi.
  2. şi-a asumat pur şi simplu situaţia, fără a cădea în deznădejde şi fără a acuza pe nimeni pentru asta.
  3. a avut un curaj enorm.
  4. a acţionat rapid şi eficient, creând o imagine pozitivă stăpânului.
  5. şi-a recunoscut limitele: nu putea nici săpa şi îi era ruşine să ceară.
  6. chiar dacă a riscat foarte mult, a gândit strategic.
  7. n-a fost linguşitor.
  8. n-a fost căldicel nici o clipă.
  9. nu s-a comparat cu absolut nimeni.
  10. a avut încredere în sine.

El nu e vreun geniu sau ceva de felul acesta. Cu atât mai puţin vreun model de sfinţenie. E un om priceput, sagace, un luptător constant pentru interesul propriu, şi a evitat cât a putut să vorbească de rău sau să facă rău cuiva anume. De altfel, el a fost un bărbat priceput (phronimos) şi nu vreun înţelept de nu ştiu ce anvergură ştiinţifică (sophos). Sfânta Scriptură face diferenţa între phronimos şi sophos (Pleşu, 2015).

Iconomul nedrept a fost fiul veacului acestuia şi a obţinut tot ceea ce se putea din oferta lui de viaţă, aşa cum a fost ea. S-a silit pur şi simplu să-şi asigure supravieţuirea. Şi a luptat fără preget. A reuşit. Nu a stat să-şi plângă de milă şi nici nu s-a victimizat. N-a lăsat mintea să-i zacă. Descurcăreţ şi ager, el se constituie într-un model de agilitate şi acţiune care poate fi împrumutat indiscutabil de către fiii luminii în treburi mult mai serioase ca intrarea în Împărăţia cerurilor de pildă. A fost necinstit, dar şi înţelept, perspicace (Jeremias, 2000). Să-l luăm aşa cum e. Până la urmă sfinţii n-au fost oameni perfecţi, ci oameni care şi-au recunoscut imperfecţiunea şi au făcut tot ce au putut să fie oameni buni.

 

„Faceţi-vă prieteni cu bogăţia nedreaptă, ca atunci când veţi părăsi viaţa, să vă primească ei în corturile cele veşnice” (Lc. 16, 9).

Şi noi suntem iconomi nedrepţi şi gestionăm lucruri pentru care nu putem zice că le merităm în mod cinstit, ba poate că n-am făcut absolut nimic pentru a le primi, ca în cazul unei moşteniri.

 „Aşadar şi noi să zicem către propriul nostru suflet: sunt ale lui Dumnezeu, dă-le, nu te mâhni, cu ele poţi să-ţi câştigi atâţia şi atâţia prieteni… . Cu ele poţi să-ţi faci prieteni pe însuşi Hristos. Pe Hristos, deoarece chiar El a zis: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai mei mai mici, Mie Mi-aţi făcut”. Poţi să-ţi faci datornic pe Dumnezeu, deoarece zice iarăşi: „Cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută”. O, cum să nu admire cineva iubirea înţeleaptă a lui Dumnezeu? Iată o iubire prea înţeleaptă: îţi dă bunătăţile Sale şi, în acelaşi timp, îţi dă dreptul, ba îţi mai impune datoria, să dai aceste bunuri materiale ale Sale, celor care au nevoie. Şi prin ele Se socoteşte pe Sine datornicul tău. Ţi le dă ca să le dai cu împrumut. Şi îţi făgăduieşte să ţi le dea înapoi mult sporite, să te îmbogăţească cu dobânzi nepreţuite, cu fericirea veşnică” (Papacosta, 2005, p. 300).

 

         „Cel ce este credincios în foarte puţin şi în mult este credincios; şi cel ce e nedrept în foarte puţin şi în mult este nedrept” (Lc. 16, 10).

         Iconomul nedrept, ca şi fiul risipitor, sunt credincioşi în foarte puţin, vreau să spun în avuţii, oricare ar fi acestea. Primul prin împuternicire din partea stăpânului, iar al doilea prin moştenirea legală. Ei amândoi sunt administratori nedrepţi nu pentru că au făcut ceva ilegal, ci au primit pur şi simplu ceea ce li se cuvenea legal şi la lumină. Nici iconomul nedrept n-a depăşit limitele împuternicirii date, nici fiul risipitor n-a primit mai mult decât i se cuvenea.

Însă, au ştiut ce să facă la ananghie. S-au gândit, nu şi-au pierdut cumpătul, şi-au venit întru sine, şi au acţionat cu bun simţ şi discernământ. Ştiau cine sunt, de unde au venit şi care le este interesul. Dacă vreţi, ei făceau diferenţa între lucrurile materiale şi esenţa lor antropologică. Ei au pierdut nişte lucruri, dar nu s-au pierdut pe ei înşişi. Prin atitudinea lor au dat dovadă de autocontrol şi de capabilitatea de a gestiona pe cele „multe”. Putând presupune că iconomul nedrept n-a fost dat jos din funcţie, ştim sigur că fiul risipitor a fost făcut responsabil peste multe, din moment ce a primit sărutul iertării părinteşti, încălţăminte, haină, inel şi hrană. Iată ce primeşti dacă nu îţi trădezi esenţa ta umană şi nu uiţi cine eşti cu adevărat.

         Cel nedrept în foarte puţin – prin contrast cu iconomul nedrept – este fratele mai mare şi bogatul nemilostiv. Prin lipsa lor de iubire şi iertare, conjugate cu neîmpărtăşirea cu ceilalţi a bunurilor materiale prin milostenie, s-au dezumanizat – bogatul nu are nume – şi-au pierdut şi trădat esenţa lor umană şi personală. Raportându-se la acest „puţin”, averile şi, în general, bunurile materiale, s-au pierdut pe ei înşişi şi nu au mai ştiut cum să se raporteze la ei înşişi, nu şi-au mai venit întru sine, şi n-au mai ştiut nici cum să se comporte nici faţă de tatăl, nici faţă de fratele mai tânăr – fratele mai mare, şi nici faţă de fratele său mai sărac, Lazăr, nici faţă de părintele Avraam – bogatul nemilostiv.

Astfel, ei n-au dat dovadă că dispun de capacitatea de discernământ într-o asemenea măsură încât să primească responsabilităţi mai „multe” şi mai complexe. 

         Versetul următor îşi primeşte oarecum lămurirea de la cele de mai sus: „Deci, dacă n-aţi fost credincioşi în bogăţia nedreaptă, cine vă va încredinţa pe cea adevărată?” (Lc. 16, 11)

 

         „Şi dacă în ceea ce este străin nu aţi fost credincioşi, cine vă va da ceea ce este al vostru?” (Lc. 16, 12)

         Avuţia este străină de firea omului. Este exterioară lui. Concentrându-se doar pe plăcerile exterioare ajunge de la păcat la patimă şi fiul risipitor „paşte porcii”, adică nu numai că păcătuieşte el, dar „se face şi altora dascăl al răutăţii şi al faptei celei noroioase”. „”Şi-a venit întru sine” cel ce până acum era desfrânat, căci până făcea cele rele, afară de sine era. Că se zice că „a risipit avuţia” şi, cu cuviinţă, de aceea afară de sine este. Căci nu petrece întru „avuţia” sa, adică în partea cea cuvântătoare, ci ca un necuvântător vieţuieşte, încă şi altora începător de necuvântare făcându-se, afară de sine fiind şi nepetrecând în partea cea cuvântătoare. Iar când va socoti cine a fost şi la ce fel de ticăloşie a ajuns, atunci îşi „vine întru sine”, gândind, încă şi la pocăinţă viind de la cea de afară rătăcire” (Sfântul Teofilact, 2007, p. 215-216).

Cred că aceasta este lupa prin care ar trebui să proiectăm imaginea iconomului nedrept, care şi-a re-venit din cele străine în cele dintru sine intrând şi a devenit interesat, practic vorbind, de binele celorlalţi, pe care i-a ajutat punându-şi mintea la contribuţie – mintea fiind adevărata avuţie cuvântătoare.

 

„Nici o slugă nu poate sluji la doi stăpâni. Fiindcă sau pe unul va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Lc. 16, 13).  

Fariseii şi cei asemenea lor slujesc la doi domni deoarece:

  1. nu vor să pătrundă sensul Legii şi al Evangheliei.
  2. trăiesc în cele de afară, „străine”, şi nu-şi vin întru sine, adică întru cele „adevărate”.
  3. sunt legalişti, formalişti şi slujesc literei Legii.
  4. sunt autosuficienţi şi se complac în inactivitate şi imobilism moral.
  5. practică critica faţă de ceilalţi, comparându-se întotdeauna în avantajul lor.
  6. vor, simultan şi cu mândrie meritocratică, atât lauda oamenilor, cât şi recunoştinţa divină.
  7. tocmai pentru că se împart între Dumnezeu şi mamona, cum ar putea să fie altfel decât căldicei.

Fariseii sun perfecţionişti şi uită că sunt doar oameni. Nici nu sunt, propriu-zis, oameni răi şi, pe de altă parte, nici nu fac binele până la capăt, asumat.

Bogatul nemilostiv, un chip contrastant faţă de iconomul care şi-a făcut prieteni cu bogăţia nedreaptă, nu „a luat”, ci „a luat înapoi”. „Dar pentru care pricină nu a zis „ai luat”, ci „ai luat înapoi”? Pentru aceasta: „a lua înapoi” obişnuim a zice la cei ce cei ce primesc ceea ce a fost dat cu împrumut. Deci, ce ne învăţăm de aici? Chiar dacă vreunii pângăriţi vor fi şi chiar dacă la cea mai de pe urmă răuta te vor fi ajuns, de multe ori unul sau două lucruri bune tot au făcut. Drept aceea, şi bogatul, având oarecare lucruri bune, prin îndestularea cea din viaţa pământească şi-a luat răsplătirea; şi se zice cum că pe acestea „le-a luat înapoi”. Aşişderea şi Lazăr, „pe cele rele”, că poate şi acesta una sau două răutăţi tot a făcut, iar prin chinuirea pe care aici a suferit-o „a luat înapoi” răsplătirea cea cuviincioasă a acestora. Pentru aceasta „el se mângâie, iar tu te munceşti” (Sfântul Teofilact, 2007, p. 232).

         Aşa cum am mai spus, vina fariseilor era că se socoteau pe ei perfecţi în sine şi nu perfectibili. De aceea erau mai inactivi dpdv moral şi mai susceptibili de bârfă. Nu-şi asumau umanitatea lor aşa cum era, preferând excrescenţe egolatrice. Două lucruri însă sunt clare: primul este că legalismul e greu de învins şi al doilea că Hristos i-a iubit şi îi iubeşte pe farisei, căci dacă ar fi fost altfel nu s-ar fi silit să-i lumineze vindecându-i de ei înşişi.

 

Bibliografie:

  1. BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ.
  2. JEREMIAS, Joachim, (2000). Parabolele lui Iisus, traducere de P. S. Calinic Dumitru, Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc şi Dr. Ştefan Matei, Bucureşti: Editura Anastasia.
  3. MORRIS, Leon, (1999). The Tyndale New Testament Commentaries - Luke, Leicester, England/ Michigan: Inter-Varsity Press, B. Erdmans Publishing Company Grand Rapids.
  4. NICOLAESCU, Nicolae, Actualitatea pildelor, în Studii Teologice, nr. 5 – 6/1952, pp.273 – 292.
  5. PAPACOSTA, Arhim. Serafim, (2005). Parabolele Domnului, Alba Iulia: Editura Reîntregirea.
  6. PARSONS, Mikeal, C. (2007). Luke – Storyteller, Interpreter, Evangelist, Hendrickson Publishers.
  7. PLEŞU, Andrei, (2015). Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Bucureşti: Editura Humanitas.
  8. SIDEI, Pr. Mihai, (2001). Pildele şi minunile Mântuitorului, Lugoj: Editura Dacia Europa Nova.
  9. TEOFILACT AL BULGARIEI, Arhiepiscopul, (2007). Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Luca, III, Bucureşti: Editura Sophia.
  10. TINSLEY, E.J. (1965). The Gospel According to Luke, Cambridge: The University Press.
24-04-2018
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu
Nicolau Cristian George - 05-05-2018:

Am găsit în „Porunca Iubirii” nr.4/2018 acest articol, care drept să spun, inițial mi-a mărit sminteala cu privire la un pasaj din Noul Testament PE CARE PÂNĂ ACUM NU MI L-AM PUTUT EXPLICA.

Ceva-ceva tot am înțeles:

01.- Iconomul a fost acuzat de stăpân (pe baza unor mărturii, nu pe cifre exacte) nu de hoție, ci de risipirea averii de administrat. Adică, de incompetență.

02.-mișcarea Iconomului a fost în scopul de a-și asigura supraviețuirea pe baza recunoștinței celor cărora le-a diminuat datoriile (nu către el, ci către stăpân).

03.- Salvarea (mântuirea?) însă a obținut-o chiar de la stăpânul păgubit prin acțiunea lui (a iconomului). Ce e drept, acesta din urmă a dovedit că de incompetență nu poate fi vorba în cazul lui! Deci, strict juridic, vina pentru care urma să fie demis nu exista.

Ce mai rămâne de înțeles?

11.- În context, „credincios” (în puține - ale iconomului, sau în multe - ale stăpânului) pare să însemne de fapt „atașat cauzei/scopului de urmărit” – sau în limbajul managerial, „atașat firmei”.

12.- Concluziile (așa cum apar în Evanghelie, dar și în finalul articolului) sunt năucitoare. 

12.1.- „Faceţi-vă prieteni cu bogăţia nedreaptă, ca atunci când veţi părăsi viaţa, să vă primească ei în corturile cele veşnice” (Lc. 16, 9). Eu aș tâlcui „cu bogăţia nedreaptă” prin „folosindu-ne noi (cei cărora se adresează sfătuitorul - nu neapărat Mântuitorul) de bogăţia nedreaptă a proprietarului ei” adică „furați de la cel bogat (care nu are cum să fie drept) și dați săracilor (subînțeles drepți, că sărăcia îndreptățește per se)” - principiul haiduciei - pentru ca aceștia să ne primească [...etc.].

După cum se vede mai jos, nu s-a ajuns până la recunoștința celor iertați de o parte a datoriei, ci de cu totul altă răsplată!

12.2.- “Şi a lăudat stăpânul pe iconomul cel nedrept, căci a lucrat înţelepţeşte. Căci fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi în neamul lor decât fiii luminii” (Lc. 16, 8). 

Aș deduce că „stăpânul” nu e altul decât diavolul. Nu e același stăpân din alte parabole, de exemplu cea cu „stăpânul viei”. În acest context, multe se limpezesc.

Dacă te bagi slugă la stăpânul mamona, vei binemerita de la el dacă îi demonstrezi că ești, vorba populară, „mai al dracului decât dracu' însuși”.

De altfel, citind în continuare,

«Nici o slugă nu poate sluji la doi stăpâni. Fiindcă sau pe unul va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona» (Lc. 16, 13).

Pe măsură ce formulez această scrisoare mi se pare tot mai clar că, în mod eliptic, ni se spune că la Cel Rău avea iconomul slujba lui de iconom.

TOCMAI ACEASTĂ ULTIMĂ INTERPRETARE A FOST RATATĂ, ȘI AUTORUL SE CHINUIE ÎN TOT ARTICOLUL, ALERGÎND CHIAR LA PARABOLELE ADIACENTE, SĂ JUSTIFICE CEEA CE NU ESTE DE JUSTIFICAT. NU DUMNEZEU ESTE CEL CARE LAUDĂ NEDREPTATEA. PARABOLA ÎNTREAGĂ E UN AVERTISMENT DESPRE CE POȚI PĂȚI DACĂ TE ANGAJEZI LA CINE NU TREBUIE !

mai mult...


Carti/produse despre:
Iconomul Nedrept, Nedreptatea, Fariseism,