Divortul – aspecte preventive

Într-o zi, m-am întâlnit cu o persoană care mi-a făcut o mărturisire: „Părinte, vă mai amintiţi că atunci când ne-aţi cununat ne-aţi spus că viaţa de familie poate fi o împreună înjugare la drum?”. Într-adevăr, obişnuiesc, printre altele, să ofer mirilor şi acest exemplu, pornind de la încetăţenita expresie „cămin conjugal”. Aşa justific, într-un fel, importanţa şi rolul pe care rugăciunea pe care mirii o fac împreună mergând la Biserică sau în spaţiul privat îi ajută să depăşească mai uşor dificultăţile inerente vieţii de familie. Şi cea mai puternică rugăciune a mirilor şi prima din viaţa lor familială este realizată în cadrul Tainei Cununiei. Acolo unde nu numai preotul şi credincioşii participanţi se roagă pentru bunăstarea spirituală şi materială a mirilor, chiar părinţii lor rugându-se din tot sufletul pentru ei, bine ştiind că „rugăciunile părinţilor întăresc casele copiilor” (Taina Cununiei).

Această mărturisire mi-a adus un plus de înţelegere a puterii pe care o are cuvântul şi mai ales acel cuvânt care este rostit în Taină ca rugăciune şi învăţătură. Aceasta cu atât mai mult cu cât de la cununia respectivă au trecut vreo doisprezece - treisprezece ani. Dar persoana respectivă nu l-a uitat. Îndrăznesc să cred că, de fapt, lucrurile pot fi relativ uşor generalizate, chiar dacă şi cu intensităţi particulare, asupra vieţii de familie.

Se pare că într-un cuplu (termenul de „cuplu” tinde tot mai mult azi să-l substituie pe cel de „familie”, presupunând şi relaţia bărbatului cu femeia dinaintea căsătoriei propriu-zise şi chiar dincolo şi în afara acesteia) iubirea de tip erotic şi care presupune atracţie fizică şi romantism, durează de la sine maxim doi ani de zile. După această perioadă care poate oscila ca întindere de la un cuplu la altul în funcţie de factori multipli şi nuanţaţi, e nevoie de efort conjugat pentru a putea menţine aprinsă candela iubirii care trece prin diferite etape de semnificaţie şi spre maturizare personală şi inter-personală (Chapman, 2015).

Aşadar, sintagma iubirea e oarbă se aplică doar în faza de început a relaţiei. Şi cu fluturii din stomac e la fel. Oricum sunt fiinţe efemere şi, pe de altă parte, nu prea au ce să caute în stomac. Şi, fie vorba între noi, mintea coborâtă în inimă înainte de căsătorie şi după aceea de-a lungul vieţii, e mai de folos decât să lăsăm ca totul să se reducă la stomac şi la câţiva – nu prea mulţi – fluturi.

Cele cinci feluri de iubire

Înainte de a lămuri chestiunea cu fluturaşii din stomac, se impune a preciza cele cinci niveluri ale iubirii pe care le poate experimenta un om. Din păcate, aşa cum vom putea vedea în continuare, pentru puţini oameni paleta iubirii poate cuprinde toate formele ei de experimentare şi exprimare.

♥ Dorinţa şi satisfacţia sexuală reprezintă primul nivel – epithumia. Aici totul se învârte în jurul carnalului şi nu are absolut nimic de-a face cu abordări superioare ale relaţiilor interumane. Aspectele mentale, morale ori spirituale ale iubirii şi care fundamentează angajamentul în familie lipsesc.

♥ Erosul este un amestec de pornire sexuală şi romantism şi, conform specialiştilor, este cea mai înşelătoare formă de iubire. Exact în acest moment se poate crea confuzia între iubirea ca formă trecătoare chiar dacă deosebit de intensă şi oferind experienţe extatice, şi iubirea conjugală care presupune printre altele şi angajamentul reciproc.

♥ Afecţiunea naturală de durată care oferă un grad deosebit de înalt de securitate emoţională – storge. În segmentul acesta sunt cuprinse relaţiile dintre părinţi şi copii sau dintre fraţi şi surori care se pot concretiza într-un spirit de sacrificiu aproape mistic. Ca exemplificare aş putea aduce cazul acelei mame care într-o iarnă cruntă a fost surprinsă de o furtună de zăpadă în timp ce încerca să ajungă cu copilul ei în braţe la nişte vecini. S-au rătăcit şi după ce furtuna se potolise copilul a fost găsit bine înfofolit în hainele mamei, iar mama a fost găsită dezbrăcată şi îngheţată lângă pruncul ei, care mai târziu a devenit prim-ministrul Marii Britanii. E vorba despre David Lloyd George.

♥ Prietenia se constituie în nivelul iubirii care depăşeşte natura abordării sexuale şi care se bazează pe schimbul de valori, pe aspiraţii şi viziuni comune ale celor care o împărtăşesc - fileo. În interiorul relaţiei de prietenie comunicarea atinge niveluri înalte de înţelegere şi se concretizează în dezvăluiri reciproce care susţin relaţia în responsabilitatea de a fi împreună.

♥ Iubirea spirituală reprezintă nivelul suprem – agape. Disponibilitatea totală pentru celălalt presupune o transformare interioară de sine şi care corespunde cu nevoia celuilalt (Nuţă, 2006). Poate că cel mai bine, acest tip de iubire, este exprimat de Sfântul Apostol Pavel: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată … Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este este dragostea” (I Corinteni 13, 1 – 8, 13).

Specie şi ataşament

Să revenim la rolul şi rostul iubirii de tipul fluturilor din stomac. Încă de la prima vedere putem nota că în această etapă de înţelegere a fenomenului iubirii ne încadrăm undeva în zona atracţiei sexuale şi a iluziei desăvârşirii iubirii în acest stadiu. Se pare că aici este implicată perpetuarea speciei. Pentru a supravieţui, orice specie de fiinţe are nevoie de instinctul reproducerii, care în afara plăcerii pe care o oferă nu ar reprezenta nici un interes imediat şi urgent. Jocurile şi descărcările hormonale au în această situaţie rolul de a fenta pentru moment asumarea responsabilităţii de a creşte urmaşii, prin urgenţa unei plăceri iminente.

Sigur că în cazul fiinţelor umane iubirea se încadrează pe etaje net superioare, însă, având în vedere trendul tot mai expus şi mai facilitat mediatic pe toate canalele posibile şi care favorizează deresponsabilizarea omului în faţa zeului plăcerii de dorit tot mai intense, nu putem omite că numărul oamenilor care se înrudesc cu aceste dimensiuni rudimentare ale speciei este într-un crescendo devastator. Concluzionând acest aspect, putem spune că moştenirea acestei dimensiuni ancestrale a „inteligenţei materiei”, explică oarecum iluzia perfecţiunii şi armoniei relaţionale reflectată de zborul neastâmpărat al fluturilor din stomac.

Până acum lucrurile decurg în mod normal. E firesc să fie aşa şi nu altfel. Problema intervine, însă, atunci când bărbatul şi femeia care alcătuiesc familia îşi confecţionează aşteptări iluzorii după ce perioada de îndrăgostire se consumă în primii ani de relaţie. Ne referim, aşa cum am văzut, la atracţia fizică şi romantismul unit cu trăirile extatice. Dacă acest romantism nu face loc noii sau noilor etape din viaţa de familie, nu se ajunge la asumarea responsabilă a complexităţii decizionale şi acţionale pe care spaţiul conjugal o presupune şi, astfel, perechea ajunge în impas. Dacă vreţi, natura îşi retrage jocurile şi impulsurile ei hormonale, lăsând loc arderii altor niveluri procesuale în relaţie.

„În visurile de dinainte de căsătorie, această perioadă se profilează ca un extaz veşnic… Nu prea ai cum să vezi lucrurile altfel atunci când eşti îndrăgostit” (Chapman, 2015, p. 24). Vom reveni imediat asupra a ceea ce se impune a fi înţeles şi a fi făcut pentru ca relaţia să se strecoare ca un râu printre bolovanii provocărilor.

Câteva cuvinte, acum, despre ataşament. Revenind la piruetele pe care specia şi natura le face în faţa noastră, am putea considera că legătura indisolubilă care se formează între mamă şi copil este tot o meandră a ei prin care îşi asigură continuitatea existenţială. Mângâierile, contactul vizual şi fizic în diferite forme, prezenţa caldă a mamei… se constituie în climatul de siguranţă emoţională necesar unei dezvoltări integre şi armonioase a urmaşilor. Aşa se crează „prima mare iubire” pentru fiecare persoană, între mamă şi copil formându-se acel climat emoţional şi care este definitoriu pentru tot restul vieţii. Scenariile de viaţă din copilărie se proiectează inevitabil asupra vieţii de adult a persoanei (Bowlby, 2016).

Este atât de puternică această primă mare iubire din viaţa omului, încât nimeni şi nimic n-o poate desfiinţa structural vorbind, chiar dacă poate suferi anumite influenţe transformatoare de-a lungul vieţii pe seama propriilor abilităţi intelectuale pe care persoana le dobândeşte sau chiar cu ajutorul unei persoane din afară (consilier sau psiholog) şi care intervine asistând la procesul transformativ al persoanei.

Pentru aceste motive, sunt specialişti care consideră că orice relaţie de îndrăgostire este, de fapt, o revenire la „comportamentul de ataşament” faţă de „prima mare iubire” a mamei (Nuţă, 2006).

În esenţă, maturizarea unei persoane constă tocmai în posibilitatea deschisă spre diferenţiere şi, cum ar zice Jung, spre individuaţie, a persoanei şi care începe de la tăierea cordonului ombilical şi ar trebui să continue de de-a lungul întregii vieţi, până la punctul la care să fie posibilă relaţia autentică şi nebruiată a noii familii. „…a te responsabiliza, a te maturiza înseamnă să iei în grija proprie propriul tău copil interior: să-i vindeci rănile, să-i acoperi lipsurile” (Leleu, 2003, p. 157).

Referitor la acest din urmă aspect am adăuga că probabil de aceea în slujba de la Cununie coregrafia liturgică presupune poziţionarea în spatele mirilor a părinţilor, iar naşii, părinţii spirituali, stau pe aceeaşi linie cu ei. Se specifică clar că doar „rugăciunile părinţilor întăresc casele copiilor”. Ba chiar părinţii sunt dublaţi de rolul şi de aportul de obiectivitate pe care îl aduc naşii.

Familie şi responsabilitate

Se deschide astfel drumul spre asumarea responsabilităţii în familie. Pasul acesta este cu atât mai necesar cu cât după ce perioada de îndrăgostire se consumă, apare umbra posibilităţii divorţului. Drumurile par că se despart şi uneori chiar se despart. Din păcate, se despart prea des şi neconştientizând condiţiile de stimulare ale despărţirii. Şi lucrurile o iau de la capăt într-un cerc vicios al iubirii de tip erotic şi romantic, statisticile maritale arătând că creşterea coeficientului divorţialităţii este direct proporţional cu numărul de separări prin divorţ. În fond şi la urma urmei, nu se întâmplă altceva decât că iluzia eternei îndrăgostiri se proiectează în locul angajamentului mult mai profund pe care viaţa de familie îl solicită. Metaforic vorbind, războiul nu trebuie pierdut în absolut nici o circumstanţă fără luptă.

Cele cinci limbaje ale iubirii

Iar lupta pentru familie poate începe chiar de aici: să descoperim cum se poate face astfel încât „rezervorul afectivităţii” să se umple din nou. O vorbă înţeleaptă spune că atunci când o uşă se închide o alta se deschide. Sau, atunci când nu mai este nici o soluţie, mai există totuşi una. Cel puţin una… .

♠ Declaraţiile.

Se spune că femeia se ispiteşte preponderent prin urechi, în timp ce bărbatul prin ochi. Sigur că, deşi există o bază fiziologică pentru această perspectivă, nu înseamnă că lucrurile nu pot funcţiona şi invers. Adică, declaraţiile de iubire pot fi la fel de preţuite şi de către bărbaţi ca şi de către femei.

„Ca-n basme-i a cuvântului putere/ El lumi aievea-şi face din păreri/ Şi vis etern din lumea care piere”. Sau, teologic spus, „La început a fost Cuvântul” (Ioan 1, 1). Atunci când ni se fac complimente suntem mult mai dispuşi să satisfacem nevoile şi dorinţele celuilalt. Încurajările şi vorbele rostite pe un ton frumos pot fi dialecte esenţiale ale acestui limbaj.

♠ Timpul în doi.

Probabil vă este cunoscută situaţia din, să zicem, un restaurant, unde mai multe cupluri sunt împreună la masă. Şi, la fel de probabil, vă puteţi da seama care dintre cupluri sunt unite prin căsătorie şi care nu. Cei care se privesc insistent şi îşi acordă o atenţie deosebită, manifestând un interes crescut pentru celălalt sunt, de regulă, necăsătoriţi. N-aş vrea să se înţeleagă că sunt adeptul mitului marital conform căruia căsătoria este sfârşitul dragostei. Dimpotrivă, iubirea asumată în căsătorie se bazează pe angajament reciproc şi pe alegere conştientă, ori asta e cu totul şi cu totul altceva.

Aşadar, timpul petrecut în doi şi timp nu cantitativ, ci calitativ.

♠ Darurile

Nimic mai adevărat. Pentru unele persoane limbajul primar al iubirii se exprimă prin oferirea de daruri. Dăruind vei dobândi… poate nu numai viaţa veşnică, ci şi pacea în familie pe pământ. De fapt, dacă vreţi un barometru al mântuirii, probabil că nivelul de fericire al vieţii veşnice are o legătură cu etapa de dezvoltare personală şi familială al omului pe pământ.

Când dăruim ceva ne dăruim pe noi. Un dar incumbă un efort financiar, un timp acordat alegerii şi achiziţionării lui, un mediu sau o ocazie propice de oferire a lui… Darul pe care îl fac persoanei iubite îi comunică acesteia cât de mult contează ea pentru mine şi va înţelege din darul pe care i-l fac importanţa pe care i-o acord în viaţa mea. Asta se va întâmpla cu atât mai mult cu cât darul va fi purtător de amprentă personală şi mă va angaja cât mai mult în făurirea lui. De aceea, darul nu trebuie să fie neapărat unul de valoare materială consistentă. Dacă poartă „izul” meu, al dăruitorului, e suficient pentru a mă face înţeles pentru soţia mea, mai ales dacă acesta este modulul lingvistic preferenţial al ei.

♠ Serviciile.

Accentul se pune în aceasta situaţie pe a face ceva pentru familie, pentru casă, pentru partener. Prin serviciile pe care i le oferi, nu faci altceva decât să te transpui în modul de viaţă al celuilalt şi cunoscându-i nevoile să îl sprijini în satisfacerea lor. Înainte de „a face” trebuie, însă, „să fii”. Să fii disponibil pentru celălalt, să manifeşti interes empatic faţă de el, „să intri în mocasinii lui” şi să înţelegi ce-şi doreşte el cu adevărat.

Un lucru care astăzi e bine să fie luat în seamă e schimbarea consistentă a rolurilor într-o căsnicie, trendul femeii emancipate trecnd pe locul doi, poate, responsabilităţile domestice, în favoarea perfecţionării profesionale. În acest context, bărbatul are la dispoziţie o gamă diversificată de servicii pe care să i le facă soţiei, mai ales dacă limbajul primar de comunicare al acesteia este pe linia serviciilor.

♠ Contactul fizic.

Chiar dacă importanţa acestui limbaj nu este egală pentru toate modelele iubirii prezentate la începutul materialului, nu putem nega preponderenţa ei în cazul primelor trei – epithumia, eros şi storge. Să nu uităm că principalul limbaj de iubire al fiecărui copil este mângâierea şi alintarea, studiile arătând că acei copii care s-au bucurat de la început de împărtăşirea alintului şi afectivităţii materne dispun de o siguranţă emoţională mai mare şi manifestă comportamente exploratorii mai mult decât cei care n-au fost părtaşi la un ambient emoţional echilibrat. La maturitate, în speţă în cadrul relaţiilor familiale, lucrurile acestea se reflectă în înţelegere de sine şi reciprocă a bărbatului cu femeia sau în diverse disfuncţionalităţi emoţionale şi relaţionale (Chapman, 2015).

Care este limbajul primar al iubirii tale?

În mod sigur, deşi fiecare dispune de o anumită filieră preferenţială prin care să primească iubirea partenerului, nimeni nu poate contesta că toate cele cinci moduri de exprimare a iubirii conjugale sunt îndreptăţite în semnificaţia lor primară de a susţine căsnicia. Ca să înţelegem mai acurat acest lucru să ne întrebăm simplu: Ce s-ar întâmpla dacă limbajul primar de înţelegere a iubirii soţului sau soţiei ar fi serviciile şi noi, consonant, i-am oferi toate serviciile posibile într-o căsnicie, dar nu i-am face nici măcar un cadou de ziua de naştere? Sau ce s-ar întâmpla dacă nu ne-am complimenta deloc partenerul, pentru că limbajul lui prioritar de percepţie a iubirii este contactul fizic?

Dar, cu toate acestea, pentru a putea identifica mai pertinent nevoile celui de lângă tine, pentru a empatiza mai bine cu el şi pentru a-i face pe voie mult mai satisfăcător, e nevoie să dorim şi să alegem să facem lucrul acesta. Până la urmă, iubirea este o chestiune de alegere.

Condiţia este ca atunci când doresc să identific corect limbajul preponderent de iubire al partenerului, să ştiu mai întâi care este limbajul meu, tocmai pentru a nu se crea confuzii. Câteva lucruri se impun a fi cunoscute, pentru a nu ne crea aşteptări familiale nerealiste.

“Dorinţa sexuală a femeii izvorăşte din emoţii, neavând o bază fiziologică. Pe femeie n-o impinge nimic de ordin fizic să întreţină relaţii sexuale. Dorinţa ei se bazează pe sentimente. Dacă se simte iubită, admirată şi apreciată de soţul ei, atunci îşi doreşte să aibă un raport intim cu el. În lipsa apropierii afective, ea va nutri o dorinţă sexuală foarte slabă. Pentru că bărbatul este determinat din punct de vedere fiziologic să ejaculeze relativ periodic, e posibil să presupună automat că limbajul lui primar de iubire este contactul fizic. Dar dacă nu-l interesează şi contactul fizic de altă natură, adică cel fără conotaţii sexuale, s-ar putea ca limbajul lui de iubire să nu fie acesta. Dorinţa sexuală este destul de diferită de nevoia afectivă de a se simţi iubit. Asta nu înseamnă că bărbatul respectiv nu pune preţ pe raportul sexual – dimpotrivă, este extrem de important pentru el - , ci doar că sexualitatea în sine nu-i satisface nevoia de a se simţi iubit. Soţia trebuie să-şi exprime iubirea în limbajul lui” (Chapman, 2015, p. 121 – 122).

De cunoaşterea limbajului iubirii pe care îl prefer eu şi cel pe care îl preferă soţia mea, depinde, în bună parte, armonia din familia mea. Dar oare care este limbajul meu preferenţial de iubire? Pentru a-l identifica ar trebui să-mi pun încă trei întrebări:

1. Care este lucrul care îmi displace cel mai mult în comportamentul soţiei mele faţă de mine? E foarte probabil ca exact opusul a ceea ce mie îmi provoacă cea mai mare neplăcere, să reprezinte limbajul meu preferat de iubire.

2. Care este rugămintea pe care o adresez cel mai des soţiei mele? Ea poate reflecta nevoia mea prioritară şi care poate fi satisfăcută prioritar într-o anumită manieră.

3. De obicei, cum îmi exprim eu dragostea faţă de soţia mea? Ce ofer cu mai multă plăcere? Daruri, servicii, timp… După toate aparenţele, de aici pot înţelege în ce limbaj mi se potriveşte mie să mi se spună “te iubesc” (Chapman, 2015).

Ce faci atunci când ţi-e greu să iubeşti?

Revenim acum la întrebarea cu care am început materialul de faţă. Cum se petrec lucrurile la câţiva ani buni după căsătorie şi cum trag împreună la jug soţul şi soţia? Nu cumva jugul este mai greu decât la început? Sau, poate că numai că s-au schimbat nişte lucruri de-a lungul procesului marital. Poate că e vorba numai de diferite accente care se pun mai grav asupra altor segmente de existenţă familială decât în primii doi ani de căsnicie. Dacă acul atracţiei erotice şi al romantismului s-a mai tocit, ce s-a pus în loc? S-a trecut la niveluri superioare de iubire ca storge, fileo şi agape sau nu? Şi dacă nu s-a trecut la aceste niveluri, ce s-ar putea pune oare în locul îndrăgostelii de la început?

Ce se întâmplă cu mânia acumulată? E un principiu după care mânia acumulată se transformă în ură. Ce se poate face cu ura?

„Iar vouă celor ce ascultaţi vă spun: Iubiţi pe vrăşmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi. Binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, rugaţivă pentru cei ce vă fac necazuri. Celui ce te loveşte peste obraz, întoarce-i şi pe celălalt; pe cel ce-ţi ia haina, nu-l împiedica să-ţi ia şi cămaşa. Oricui îţi cere, dă-i; şi de la cel care ia lucrurile tale, nu cere înapoi. Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea. Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac… Daţi şi vi se va da. Turna-vor în sânul vostru o măsură bună, îndesată, clătinată şi cu vârf, căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceeaşi vi se va măsura” Luca 6, 27 – 33, 38).

Iubirea e o problemă de alegere. Ea nu e un dar dat odată pentru totdeauna şi care nu mai are nevoie de absolut nimic să crească şi să se desăvârşească. Dacă nu este întreţinută, iubirea poate pierii sau poate face loc repulsiei şi suferinţei. Noi alegem să iubim sau nu. Dar, în nici un caz, nu este vorba de ipocrizie. Ipocrizie este atunci când simţi ceva şi susţii sus şi tare că, de fapt, tu simţi altceva (Chapman, 2015).

În cazul iubirii de vrăjmaşi e pur şi simplu vorba despre a dărui fără să aştepţi să primeşti nimic în schimb. Totul e pro bono. Nici măcar un mulţumesc nu e de aşteptat. Încă şi răsplătirea binelui cu rău trebuie primită cu răbdarea lui Dumnezeu care face să răsară soarele peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.

Aceasta este iubirea de vrăşmaşi proiectată peste realitatea vieţii de familie. Cred că în acest fel ajungem la descoperirea miracolului iubirii. Nici o căsnicie nu este ratată în aceste condiţii. Iubirea se poate recupera prin angajament responsabil (respons-ability), adică prin abilitatea de a-şi da răspuns reciproc, bărbatul şi femeia fiind chemaţi să se înscrie pe traseul artei de a iubi. Nici mânia nu este de lepădat, ci de convertit în altceva. Ea cuprinde o energie uriaşă care poate fi transformată în catalizator al relaţiei. Cum? Nu ştiu. Şi, oricum, misterul nu trebuie ştiut, nici înţeles. El se trăieşte pur şi simplu în înţelepciunea inimii unită cu mintea. Nunta şi, pe urma ei, viaţa de familie, este minunea preschimbătoare a apei sentimentalismului romantic în vinul cel dulce-acrişor al iubirii hrănite de decizia conştientă a bărbatului şi a femeii de a trăi împreună sub puterea binecuvântării iradiante a Tainei Cununiei.

Bibliografie:

1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, Bucureşti: EIBMBOR.
2. BOWLBY, John, (2016). Crearea şi ruperea legăturilor afective, traducere din engleză de Violeta Bîrzescu, Bucureşti: Editura Trei.
3. GOLEMAN, Daniel, (2008). Inteligenţa emoţională, traducere din limba engleză de Irina-Margareta Nistor, Bucureşti: Curtea Veche Publishing.
4. CHAPMAN, Gary, (2015). Cele cinci limbaje ale iubirii – cum să-i arăţi partenerului că eşti implicat trup şi suflet în relaţie, traducere de Irina-Margareta Nistor, Bucureşti: Curtea Veche Publishing.
5. LELEU, Gerard, (2003). Cum să fim fericiţi în cuplu – între fidelitate şi infidelitate, Bucureşti: Editura Trei.
6. NUŢĂ, Adrian, (2006). Psihologia cuplului, Bucureşti: Editura Sper.