Despre divorţ şi recăsătorire. Când Biserica trebuie să refuze Cununia

Părinte, vă rog să ne explicaţi în ce condiţii Biserica acceptă divorţul şi recăsătorirea? Cum se dezleagă în acest caz prima căsătorie şi ce relaţie duhovnicească rămâne între soţi după divorţ sau după moarte?

Această întrebare este foarte serioasă şi delicată, iar interpretarea şi punerea în practică a principiilor biblice legate de căsătorie, trebuie să recunoaştem, deseori se face prin prisma patimilor omeneşti şi nu a voii dumnezeieşti. Timpul nu-mi permite să fac o analiză profundă a învăţăturii Bisericii cu referire la acest subiect, dar încerc să sistematizez următoarele idei:

1. Căsătoria este legătura sfântă dintre un bărbat şi o femeie, care îşi asumă liber şi responsabil calea mântuirii prin dragoste, ajutor reciproc şi naştere de prunci. Pentru realizarea acestui scop Biserica binecuvântează căsătoria, iar fiecare soţ (credincios şi conştient) îl primeşte pe celălalt soţ ca pe un dar de la Dumnezeu şi ca pe „o jumătate a lui” fără de care nu se simte împlinit. Biserica cheamă şi ajută soţii să biruie patimile şi să-şi înduhovnicească dragostea reciprocă, iar căsătoriile încheiate din porniri pătimaşe, interese sau obligaţii nu sunt binecuvântate de Dumnezeu, pentru că dragoste adevărată poate exista doar acolo unde este libertate (atât fizică şi juridică, cât mai ales duhovnicească, faţă de patimi/vicii).

2. Căsătoria este considerată un act unic şi irepetabil, care este rupt doar de moartea unuia dintre soţi (Romani 7:2-3). Atunci când Sfântul Pavel spune că o femeie „e mai bine să se căsătorească decât să ardă” (I Corinteni 7:9), el se referă la văduve şi la cele care nu au mai fost căsătorite (I Corinteni 7:8) sau care, fiind căsătorite şi-au lăsaţi bărbaţii adulteri, dar fără ca ele însele să fi săvârşit adulter, pentru că altfel ar contrazice un alt text biblic (Matei 5:32). Acelaşi principiu e valabil şi în cazul bărbaţilor, iar speculaţiile precum că bărbaţilor li s-ar îngăduit ceva mai mult decât femeilor este total greşit. Prin urmare, recăsătorirea este îngăduită de Biserică doar pentru persoanele văduve (de obicei, după un an de la moartea soţului/soţiei) şi pentru cei care au rămas singuri după ce soţul/soţia şi-a abandonat familia împreunându-se cu altcineva. Recăsătorirea (şi implicit a doua şi a treia Cununie) sunt privite de Biserică ca o excepţie ce se poate încuviinţa de maxim 2 ori (în plus faţă de prima căsătorie), iar aprobarea lor de către Biserică este însoţită de oprirea de la împărtăşirea cu Sfintele Taine de la 2 la 5 ani. Mai mult decât atât, a treia căsătorie este admisă numai dacă persoana în cauză nu a împlinit 40 de ani şi nu are copii. În Biserica Rusă şi parţial cea Greacă, dezlegarea/dispensa pentru a doua şi a treia căsătorie se dă de ierarhul locului, iar în Biserica Română – de către duhovnic. Din păcate însă, în puţine cazuri solicitările de divorţ şi recăsătorire sunt examinate serios şi în conformitate cu învăţătura Bisericii (fundamentată obligatoriu pe Scriptură).

3. După părerea mea, binecuvântarea căsătoriilor nelegitime nu înseamnă nici pe departe „o venire în întâmpinare” şi un imbold la pocăinţă, ci doar o încurajare a păcatului şi a divorţurilor. Biserica nu poate şi nu are dreptul să binecuvânteze o căsătorie întemeiată pe adulter (iniţial amant/ă, apoi soţ/ie). Deci dacă un bărbat şi o femeie mai întâi au divorţat (din anumite motive, dar altele decât săvârşirea de către ei a adulterului) şi abia după o anumită perioadă s-au cunoscut şi doresc să se căsătorească, Biserica poate binecuvânta o astfel de căsătorie; dar chiar şi aşa – ca excepţie, nu ca regulă. Dar dacă cineva fiind căsătorit şi-a găsit un amant / o amantă, şi abia apoi divorţează şi solicită Cununie cu „noul partener”, Cununia trebuie refuzată. Preotul trebuie să cerceteze bine situaţia pentru a nu batjocori Tainele Bisericii, iar dacă din neglijenţă sau dorinţa de câştig încuviinţează o astfel de căsătorie, trebuie să spunem clar că o astfel Cununie nu este valabilă (indiferent de fastul cu care a fost săvârşită şi banii care au fost plătiţi). Anume aici se încalcă foarte mult, iar cei care divorţează şi încearcă să legalizeze juridic un adulter, trebuie să înţeleagă că bisericeşte acesta nu poate fi legalizat în nici un fel. Nu trebuie să existe excepţii nici pentru politicieni şi nici pentru „ctitori”, pentru că poruncile dumnezeieşti au aceiaşi putere asupra tuturor şi nu înseamnă că în urma unei astfel de Cununii (formale) relaţia celor care trăiesc în adulter nu va mai fi păcat, ci o binecuvântare. Nicidecum! O astfel de Cununie nu devine valabilă nici dacă ar fi săvârşită sau încuviinţată de patriarh. Şi atunci când cineva solicită binecuvântarea unei relaţii păcătoase (pornite din adulter), noi nu trebuie  să le dăm impresii şi iluzii false, ci să-i chemăm la pocăinţă şi înfrânare. Să nu uităm nici de faptul că cei care au comis astfel de nelegiuiri, cer Cununia doar pentru a-şi adormi conştiinţa, şi nu pentru că ar simţi nevoia binecuvântării lui Dumnezeu, ştiind prea bine că Dumnezeu i-a binecuvântat în prima căsătorie şi nu-şi schimbă fără temei voinţa şi binecuvântarea după apucăturile lumeşti ale desfrânaţilor. Da, cei care trăiesc astfel nu trebuie nici cununaţi, nici împărtăşiţi, nici înmormântaţi până nu se lasă de păcat, indiferent dacă mai pot sau nu să refacă prima căsnicie. Ajungem şi la concluzia că acceptarea unui divorţ de către Biserică nu înseamnă (sau nu ar trebui să însemne) şi aprobarea automată a unei noi căsătorii.

4. La întrebarea legată de relaţia dintre soţi după moarte sau în lumea cealaltă ne răspunde Însuşi Hristos care precizează că dincolo nu mai există soţi şi soţii, ci toţi sunt ca îngerii din cer (Matei 22:30). Altfel spus, acolo nu este diferenţiere pe sexe, după cum nu este nici la îngeri, ci toţi sunt la fel. Pe de altă parte, din textele biblice şi patristice înţelegem că în Împărăţia lui Dumnezeu toţi vor fi într-o comuniune deplină, indiferent că au fost sau nu rude de sânge, iar în iad toţi vor fi într-o înstrăinare deplină, chiar dacă pe pământ au fost foarte apropiaţi. Nu este exclus şi ca unul din soţi să meargă în rai, iar altul în iad, de aceea, despre o continuitate a relaţiilor de familie în lumea cealaltă nu putem vorbi sau, cel puţin, nu avem temei biblic sau patristic pentru a o face.

Îmi cer scuze pentru răspunsul sumar, dar sper că el va contribui, măcar în mică măsură, la îndreptarea situaţiei, căci uşurinţa cu care Biserica aprobă recăsătoririle, este dea dreptul alarmantă şi periculoasă. Nu mă tem să spun că multe din astfel de Cununii nu sunt valabile. Ba putem spune că şi atunci când un cuplu se cunună prima dată, dar fără credinţă şi conştiinţă trează, ci în virtutea unui obicei lumesc sau de dragul unei sesiuni foto pe fundalul bisericii, Cununia ar putea de asemenea să nu fie valabilă. Iar aceasta nu în sensul că ea ar trebui repetată (eventual de un preot „mai vajnic”), ci în sensul că ea nu are nici un efect atâta timp cât nu este conştientizată şi susţinută de un mod de viaţă corespunzător. Efecte magice şi mecanice în Biserică nu există şi, slavă Domnului, nici nu pot exista! - Ierom. Petru Pruteanu, sursa teologie.net

Sfaturi practice în Biserică: Când este posibilă recăsătoria?

Luând în considerare faptul că problema recăsătoriei există şi în Biserica Ortodoxă, vom analiza mai departe unul dintre aceste aspecte, şi anume, acela al "Nunţilor a doua şi a treia".

Să începem prin a spune că aceste slujbe ale Bisericii nu sunt numite "Taine", în sensul în care este văzută prima nuntă, deşi adesea au acelaşi scop, ci ele sunt pe de o parte ierurgii, altfel spus, slujbe speciale ale Bisericii, iar pe de altă parte sunt privite ca pogorăminte asupra neputinţei oamenilor şi pentru ferirea de păcatul desfrânării. În plus, cu toate că statul nu limitează numărul căsătoriilor, la acest capitol Biserica este destul de fermă. Prin urmare, odată cu Sinodul din Constantinopol din anul 912, unde împăratului Leon al IV-lea i s-a interzis căsătoria a patra, Biserica nu admite decât maximum trei căsătorii.

Mai departe, motivele pentru care Biserica acceptă recăsătoria sunt şi ele destul de clare. În primul rând, văduvia, de care aminteşte chiar Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Corinteni (7, 39). În acest caz, recăsătoria se face de obicei la cel puţin un an după moartea soţului sau soţiei. În al doilea rând, se acceptă recăsătoria în cazul pronunţării divorţului. Cu toate acestea însă, divorţul are două aspecte. Primul dintre ele este procedura civilă, care trebuie să fie definitivă. Al doilea aspect este divorţul religios, pe care trebuie să îl dea episcopul locului, în urma cercetării personale a cazului respectiv. Prin urmare, fără aceste două acte, preotul nu are dreptul să săvârşească slujba celei de-a doua căsătorii.

Mai mult, pentru săvârşirea acestor ierurgii, atât preotul, cât şi cei care doresc să o primească trebuie să ţină seama şi de alte canoane stabilite la sinodul amintit. Astfel, căsătoria a doua este permisă doar în cazul morţii sau dispariţiei fără de veste a unuia dintre soţi, dar nu poate fi echivalată cu prima căsătorie. În plus, căsătoria a treia este acceptată cu următoarele condiţii: dacă cel care vrea să se recăsătorească a treia oară are 30 de ani şi nu are copii, în acest caz fiind oprit a se împărtăşi trei ani, iar în cazul în care are copii fiind oprit patru ani. Mai apoi are dreptul de a se împărtăşi de trei ori pe an. Însă, dacă cel care vrea să se recăsătorească a treia oară are peste 40 de ani şi nu are copii este oprit de la Sfânta Cuminecătură patru ani, iar după aceea se poate împărtăşi doar de Paşte. Un aspect foarte important este însă faptul că, dacă cel care solicită a treia căsătorie are peste 40 de ani şi are copii, el nu se poate recăsători. Din păcate, astăzi, aceste reguli nici măcar nu sunt cunoscute, cât despre aplicarea lor corectă nici nu se pune problema.

În consecinţă, deşi recăsătoria este acceptată de către Biserica Ortodoxă, ea nu se poate săvârşi în toate cazurile şi în toate situaţiile. Aşa cum am amintit, preotul are datoria de a cerceta foarte bine cazurile în care cineva solicită a doua şi a treia nuntă, iar acest angajament pe care şi-l iau cele două persoane trebuie făcut cu multă responsabilitate. Sursa: Ziarul Lumina

Poziţia Canonică a Bisericii ortodoxe în ceea ce priveşte nunta, divorţul şi recăsătoria

În societatea contemporană în care familia este pusă la grea încercare, întrebări complexe se nasc în inimile multora. Este familia o realitate binecuvântată de Dumnezeu şi o chemare a omului? Nu cumva căsătoria este o povară în plus într-o lume care deja pune atâtea griji pe capul bietului om? Divorţul şi recăsătorirea, din ce în ce mai frecvente, nu sunt oare un dat social inevitabil, ba chiar o etapă greu de evitat în parcursul omului modern?

În faţa acestor întrebări şi a altora de acest gen, care este poziţia Bisericii? Mai are Biserica un răspuns hrănitor într-un adevăr ce vine de Sus şi astfel îmbucurător şi convingător pentru cei ce au bunăcredinţă şi dispoziţia pentru a-L lăsa pe Dumnezeu să îi convingă?

În rândurile care urmează doresc doar să punctez câteva aspecte privind tradiţia canonică a Bisericii în ceea ce priveşte Nunta, divorţul şi recăsătoriea şi astfel să deschidem drumul pentru abordări punctuale mai aprofundate.

Sfânta Scriptură vorbeşte despre unirea dintre bărbat şi femeie ca fiind o mare Taină ce primeşte răspuns în înţelegerea unirii dintre Hristos şi Biserică. Unirea dintre bărbat şi femeie în Taina Nunţii este o încununare a fiinţei umane, bărbat şi femeie, o naştere din nou întru comuniune. Părintele Stăniloae insistă asupra faptului că nunta „ca legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie se întemeiază pe faptul că bărbatul şi femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea completă »(1). Alţi teologi ortodocşi susţin cu argumente din scrierile Sfinţilor Părinţi şi cu experienţa Bisericii păstrată în Sfintele Canoane, unicitatea căsătoriei şi vocaţia veşnică a legăturii familiale.

Soţul şi soţia se nasc din nou prin Nuntă ca o familie, şi ca orice naştere din nou în Hristos, familia are în ea sămânţa veşniciei. Faptul că această sămânţă cade în pământ nepregătit, pietros sau steril, nu arată nedesăvârşirea seminţei ci slăbiciunea celor în care aceasta se sădeşte.
Dumnezeu nu anulează libertatea omului prin Sfintele Taine, omul poate să aleagă să se poarte responsabil sau iresponsabil înainte, în timpul şi după primirea unei Taine. Lucrarea Harului respectă libertatea omului şi atunci când se îndepărtează de Dumnezeu şi atunci când se căieşte şi doreşte să se apropie din nou de Părintele ce aşteaptă în prag fiul risipitor.

Părintele J. Meyendorff subliniază faptul că deşi Biserica are o concepţie statornică în ceea ce priveşte unicitatea căsătoriei şi a indisolubilităţii ei (2), pocăinţa sinceră permite un nou început. Acesta este fundamentul teologic al îngăduinţei celei de a doua nunţi (3), care este marcată de un ritual preponderent penitenţial. Părintele Job Getcha, decan emerit al Institutului de Teologie Ortodoxă „Saint Serge” din Paris insistă asupra faptului că „nicăieri în tradiţia canonică a Bisericii Ortodoxe nu poate fi identificată noţiunea de divorţ. Canoanele nu fac altceva decât să abordeze problema celei de a doua şi a treia nunţi, care apare atunci când din cauza slăbiciunii omului prima nuntă este zădărnicită şi se aspiră la o a nouă nuntă”. (4) Canoanele sunt foarte stricte în ceea ce priveştere nesocotirea Tainei Nunţii (5), dar Biserica nu poate să nu constate în unele cazuri încetarea vieţii familiale. Din acest motiv nu poate exista în Biserica ortodoxă un divorţ bisericesc, ci doar o constatare a unui fapt evident pecetluit de societatea civilă prin divorţ. Biserica ia act de eşecul unei familii şi în cazul în care există o conştientizare a neputinţelor anterioare şi o determinare pentru o schimbare a vieţii, prin episcop poate acorda dezlegare în urma divorţului şi binecuvântare pentru a doua nuntă. Această dezlegare în urma divorţului este o primire a pocăinţei şi a dorinţei de reintegrare în Biserică. În niciun caz ea nu poate fi considerată un „divorţ bisericesc”. Biserica nu desface legătura ci constată eşecul dând o nouă şansă, prin iconomie (6).

În cazul unor persoane divorţate, nu se săvârşeşte în mod automat cea de-a doua nuntă, este necesară dezlegarea în urma divorţului şi binecuvântarea episcopului, care este garantul unei corecte distincţii între excepţie şi regulă. Biserica a mers până acolo încât s-a arătat îngăduitoare chiar şi cu cei ce au divorţat a doua oară, dacă după o perioadă de pocăinţă, persoana în cauză dovedeşte determinare în a reveni la viaţa în Hristos. A doua şi a treia nuntă sunt îngăduite tot prin iconomie şi văduvilor dar şi în cazul văduviei pote fi acceptată cel mult a treia nuntă. Canonul 87 Trulan sintetizează poziţia Sfântului Vasile cel Mare în legătură cu procedura canonică de acordare a binecuvântării pentru a doua sau a treia nuntă dar nu există nici o urmă a vreunei proceduri de divorţ bisericesc.

Episcopul poate refuza acordarea binecuvântării pentru a doua sau a treia nuntă atunci când constată o lipsă de conştientizare a gravităţii divorţului şi o superficialitate în ceea ce priveşte angajamentul în viaţa familială. Acest refuz nu este o pedeapsă ci o exercitare a responsabilităţii episcopului faţă de modul în care lucrarea lui Dumnezeu este primită şi cinstită în viaţa omului.

Atunci când doar un mire se află la a doua nuntă, s-a încetăţenit, tot prin iconomie, să se săvârşească slujba primei nunţi, pentru a nu umbri nunta cu un ritual penitenţial destinat ambilor miri, atâta vreme cât unul dintre ei este la prima căsătorie. Atunci când unul dintre miri este la a doua nuntă, iar celălalt este divorţat dar fără să fi primit Taina Nunţii, în principiu se săvârşeşte slujba celei de a doua nunţi şi doar episcopul, în situaţii excepţionale poate acorda dispensă.

În cazul în care soţii divorţaţi civil doresc să se împace, nu se repetă Taina Nunţii, ci prin spovedanie şi eventual împărtăşanie, tot cu binecuvântarea episcopului, cei doi sunt reintegraţi de Biserică în viaţa familială pe care au abandonat-o pentru o vreme. Canonul 102 Cartagina vorbeşte despre reconcilierea soţilor despărţiţi, fără a impune alt ritual sacramental decât reintegrarea în Trupul tainic al lui Hristos, la vremea cuvenită, prin împărtăşanie. - Pr. Dr. Patriciu Dorin Vlaicu

Note

1. Vezi Dumitru Stăniloae Teologia Dogmatică, vol 3, p.121
2. „Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” Mt 19,16
3. Vezi J. Meyendorff, Initiation à la théologie byzantine, Paris, 1975, p. 264
4. Vezi Job Getcha, „L’Idéal du mariage unique exclut-il la possibilité d’un remariage ? La position de l’Eglise orthodoxe face au divorce”, in Revue d’éthique et de théologie morale, « Le Supplément » n° 228, Editura Cerf , Paris, iunie 2004, p. 278
5. Canonul 48 apostolic pedepseşte cu excomunicarea pe cel ce îşi lasă soţia sau se căsătoreşte cu o femeie divorţată.
6. In acest caz iconomia este lucrarea Bisericii pentru a sprijini în cel mai potrivit mod posibil efortul de îndreptare şi reintegrare în viaţa creştină, derogând de la regulă prin dispensă episcoplă. Dispensa episcopală este actul canonic administrativ prin care episcopul derogă de la aplicarea normei canonice. - Sursa: Apostolia 

Citiți și: Concubinajul este o improvizație atrage atenția Părintele Teofil Părăian