Piedici la rugăciune - Tipic, tipic și la inimă nimic

 

Rugăciunea după tipic

Rugați-vă neîncetat! – ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel în Epistola a doua către Tesaloniceni. Oare, când a rostit aceste cuvinte, marele apostol nu a știut cât suntem noi de ocupați, de grăbiți, de strâmtorați cu greutăți, griji, stres? Ne-ar fi cerut apostolul iubirii ceva ce știa că ne este peste putință? Oricât de grele, poruncile lui Dumnezeu nu sunt peste puterile omului. Nu degeaba spune înțelepciunea străbună că nu dă Dumnezeu omului mai mult decât poate duce, ceea ce se face referire nu doar la necazuri, ci și la porunci, la datoriile omului față de Creator.

Așadar, să plecăm de la premisa că, Rugați-vă neîncetat!, este un lucru posibil. Avem la îndemână sfaturile sfinților părinți care să ne ajute a dobândi rugăciunea continuă. De mici copii primim deprinderea de a să rosti câteva rugăciuni, apoi învățăm să ne rugăm zilnic dimineața, la masă, la începerea lucrului, seara. Cu timpul, participăm tot mai des la Sfintele Taine și la celelalte slujbele bisericești - ierurgii, unde observăm că există o anumită rânduială,  că de fiecare dată ceremonialul religios decurge după un tipic.

Parcurgerea constantă a acestui urcuș duhovnicesc pe calea împroprierii rugăciunii, a familiarizării cu tipicul și limbajul bisericesc, până la a atinge familiaritatea cu persoanele cărora ne adresăm în rugăciune, Dumnezeu și sfinții, creează premisele către dobândirea rugăciunii neîncetate. Aceasta prinde rădăcini în sufletele însetate de dragoste și dornice de împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu. Prin urmare, văzută ca treaptă spre rugăciunea permanentă a inimii, rugăciunea după tipic este deosebit de folositoare. Condiția este să nu ne agățăm de rugăciunea tipiconală în mod sterp și rece, ci dimpotrivă, să trăim ca într-o continuă liturghie de după liturghie, adică "Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm".

Pe de o parte, cu scopul de a nu cădea cumva în ispita de a renunța cu totul la rugăciunea după tipic, iar pe de altă parte cu luare aminte să nu ne limităm la o pravilă de rugăciune asemenea unui școlar, care își face cu silnicie temele, de teama părinților și a profesorilor, să punem cu grijă la suflet învățăturile de mai jos:

Starețul Efrem Filotheiul: Oamenii care au găsit chipul acesta al Rugăciunii minții, care e mult mai înaltă decât rugăciunea de tipic, au lăsat tipicul și au prins esența. Noi, din cauză că am pierdut esența – poate pentru că nu am avut învățători care să ne spună, sau poate pentru că nu am avut noi intenția cea bună și voință –, am pus mâna pe tipice. Astfel, creștinii de azi își fac vecerniile lor, slujbele lor, dar în afară de asta, nimic. Își fac treaba și spun că și-au făcut datoria. Dar nu așa se face datoria.

Părintele Arsenie Papacioc: Tipic tipic şi la inimă nimic! „…se vorbește prea mult despre rugăciune. Ăsta-i un lucru care nu trebuie vorbit, ci trebuie făcut. Stă în firea și în puterea oricui să priceapă lucrul ăsta. Eu personal nu sunt pentru rugăciunea de tipic. Aceea are folosul ei aparte, mai ales disciplinar. Omul nu trebuie să fie tipicar. Trebuie să fie tipicar ca procedeu, în ce privește dorința de a se în duhovnici. Nu avem numaidecât nevoie de o rugăciune de tipic. Avem nevoie de o prezență continuă a inimii, această stare continuă de dragoste, de relație cu Dumnezeu, asta este esența rugăciunii. Pentru că și o tăcere adâncă înseamnă o rugăciune adâncă. Și o rugăciune adâncă înseamnă o tăcere adâncă.

Dacă faci rugăciunea asta care e obligatorie, o poți face. Dar dacă se face o rugăciune din aceasta după tipic, după ce se termină, omul se consideră achitat de obligația rugăciunii din inimă și se retrage fără nimic de la ceea ce ar trebui să-l țină prezent. Adică sunt mai mult pentru o continuă tresărire duhovnicească. De aceea mă faceți să spun că orice clipă poate să fie un timp și orice suspinare poate să fie o rugăciune. Suspinarea nu se face așa: „Uf!”, ci o faci lui Dumnezeu, ca plecând din adânc spre El. Așa ni se va arăta. Căci El nu se arată unei minți ascuțite. „Nu tot cel ce zice „Doamne, Doamne va intra în împărăția Mea!” Ci numai cel care are inima curată, cel care are inima spre El, continuu.”

Părinte, vorbiți-ne de un program de rugăciune. Cum să ne ordonăm, cum să ne disciplinăm?

• Da, programul acesta este: Permanent!

Dar atunci când trebuie să învățăm pentru școală, cum să ne mai facem rugăciunile?

• Atunci când ai o meserie, fie că ești medic, că ești elev, că ești student, că ești profesor, acolo fă-ți datoria creștinește și astfel împlinești cuvântul lui Dumnezeu! Și când scapi de acolo, când nu te ocupă nimic, îți zici și rugăciunile.

Știm că este foarte bine să citim Psaltirea, dar sunt psalmi în care nu ne regăsim și nu-i înțelegem. Este bine totuși să-i citesc mai departe, neînțelegându-i?

• Da! Nu este nevoie să-i înțelegi imediat. Îi înțelegi în timp. Este bine să-i citești, chiar dacă nu te regăsești în ei și nu-i înțelegi! Pentru că s-ar putea întâmpla să se vorbească în ei de dușmanul nevăzut, diavolul, și tu să interpretezi. Citește-i mai departe. Și va veni o zi când Dumnezeu, prin te miri cine sau personal, te va lămuri despre ce e vorba, că nu a rămas nimic nelămurit din Sfânta Scriptură. (Ne vorbește părintele Arsenie, volumul II, text îngrijit de Arhimandrit Ioanichie Bălan, ediția a II-a, Editura Mânăstirea Sihăstria, 2010)

Mai multe despre adevărata rugăciune ne relatează Părintele Arsenie Papacioc - video

Părintele Teofil Părăian: De ce este important să avem un program zilnic de rugăciune ?

— E bine să ne aducem aminte de Dumnezeu în toată vremea, dar ca să ne aducem aminte de Dumnezeu în toată vremea trebuie să avem și un program care să ne pună în fața lui Dumnezeu: un program de rugăciune de dimineață, să începem ziua cu Dumnezeu, un program de rugăciune de seară, ca să mulțumim lui Dumnezeu pentru ziua care a trecut. Este necesar lucrul acesta pentru că fără asta nu există o legătură cu Dumnezeu, datorită faptului că omul, mai ales în rugăciune, conștientizează prezența lui Dumnezeu. Te poți ruga și în afară de programul acesta, dar programul acesta este necesar. (Întâmpinări, Interviuri cu Părintele Teofil Părăian, realizate de Sabin Vodă, Editura Sophia, București, 2000, p. 58)

Or, rugăciunea rostită ca formulă e una – e ca și când ai spune o poezie, iar rugăciunea trăită e alta

Domnul Hristos, El Însuși, ne vorbește prin Evanghelie, numai că pentru asta trebuie să fii sensibilizat, să înțelegi, să fii îmbunătățit. Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbește despre o sensibilizare a omului, pentru a avea conștiința prezentei Domnului Hristos. Noi mai mult la rugăciune ar trebui să avem conștiința prezenței Domnului Hristos, dar ce facem noi? De cele mai multe ori ne rugăm cu niște formule, cu niște rugăciuni-formulă. Chiar așa îi şi întrebăm pe oameni, îi întrebăm dacă şi-au spus rugăciunile dimineața și seara, nu-i întrebăm dacă se roagă. Or, rugăciunea rostită ca formulă e una – e ca şi când ai spune o poezie, iar rugăciunea trăită e alta.

Sfântul Isaac Sirul ne vorbeşte despre rugăciunea în care ţi se taie cuvântul de pe buze; tu vrei să citeşti, de exemplu, o catismă din Psaltire, şi te opreşti la un singur cuvânt, şi nu mai poţi merge mai departe, pentru că te rogi cu cuvântul acela. Nu-ţi mai trebuie alt cuvânt ca să te rogi cu el. De pildă, în Psalmul 8, zice: „Doamne, cât de minunat este numele Tău în tot pământul!” Cuvântul acesta: „…cât de minunat este numele Tău în tot pământul”, te-ar putea ţine ceasuri întregi în legătură cu El, cumva robit de acest cuvânt în faţa Lui Dumnezeu. Cu noi nu se întâmplă aşa ceva: noi citim tot psalmul, apoi mai citim vreo zece-douăzeci după el, şi tot nu simţim nimic, pentru că inima noastră este învârtoşată, s-a ajuns la învârtoşarea inimii. (Din Arhimandrit Teofil Părăian, Cum putem deveni mai buni – Mijloace de îmbunătăţire sufletească, Editura Agaton) 

Sfântul Teofan Zăvorâtul: Pentru ca rânduiala slujbei de rugăciune să devină lucrătoare, este neapărată nevoie s-o săvârșim, astfel încât și mintea, și inima să asimileze conținutul ei. Și să luăm seama la trei lucruri simple ca să reușim:

a) Să nu începem rânduiala fără pregătirea sufletească potrivită;

b) Să n-o facem cu neatenție, cu de-a sila și superficial, ci cu atenție, simțire și cu evlavie;

c) Când o încheiem să nu ne ocupăm imediat de îndeletnicirile lumești obișnuite.

Tipicul Sfântului Serafim de Sarov

Părintele Serafim de Sarov povăţuia pe toţi dreptmăritorii creştini, dar mai ales pe cei ce trăiau în viaţa călugă­rească, să se roage neîncetat, după următoarea predanie:

„Sculându-se din somn, orice creştin să se îngrădească de îndată cu semnul Sfintei Cruci şi stând în genunchi în faţa icoanelor, să zică această mântuitoare rugăciune, pe care însuşi Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a dat-o Sfinţilor Săi ucenici: Tatăl nostru…, de trei ori până la sfârşit şi în cinstea Maicii Domnului să zică „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te! Ceea ce eşti plină de har, Marie, Domnul este cu Tine, Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui Tău, căci ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre”(tot de trei ori). Apoi Simbolul Credinţei – „Cred întru Unul Dumnezeu…„ (o dată).

Săvârşind această rânduială de dimineaţă, fiecare creştin, de orice neam şi stare ar fi el, bărbat sau femeie, poate să meargă cu pace la lucrul său, la care este rânduit, sau chemat. Iar când mergi pe cale, sau te ocupi cu lucrul undeva, să zici mereu încet, în taina inimii tale: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” Când se va întâmpla ca acolo unde lucrezi să fie mai multă lume care-ţi tulbură liniştea rugăciunii, atunci zi în minte numai atât: „Doamne miluieşte”, continuând aşa până la vremea prânzului. Iar înaintea prânzului să mai săvârşeşti o dată aceeaşi rânduială de dimineaţă, cum s-a arătat mai sus.

După prânz, îndeplinind iarăşi lucrul tău, zi de asemenea încet: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, continuând aşa până la vremea somnului. Iar când se va întâmpla cuiva să petreacă vremea singuratic, bucurându-se de mai multă linişte, atunci poate să zică aşa: „Doamne, Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii tale, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Şi apropiindu-te de ceasul când vrei să te culci, să mai repeţi încă o dată aceeaşi rânduială de dimineaţă, cum s-a arătat mai sus, după care poţi să te culci să dormi în pace, însemnându-te cu semnul Sfintei Cruci”.

Dacă bunul creştin, care cunoaşte şi îndeplineşte această uşoară pravilă de rugăciune, se întâmplă să aibă mai multă vreme liberă, atunci poate, după râvna ce o are către Dumnezeu, să mai adauge şi alte rugăciuni şi citiri mântuitoare: acatiste, paraclise, canoane, psalmi, citiri din Sfânta Evanghelie, scrierile Sfinţilor Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi ş.a.m.d, mulţumind lui Dumnezeu, că l-a învrednicit să-I aducă asemenea jertfe curate.

Prin aceasta omul se poate înălţa încetul cu încetul deasupra faptei bune a creştinului de rând. Şi dacă, dimpotrivă, cineva nu are vreme să zică nici această scurtă rânduială, din cauza prea multor ocupaţii însemnate, sau nu dispune singur de timpul său, atunci poate, învăţând pe de rost cele trei rugăciuni, să le zică cu gândul în vremea lucrului şi chiar dacă ne aflăm în pat, încredinţându-se, după cuvântul Scripturii, că tot cel ce cheamă numele Domnului se va mântui (Fapte 2, 21).

Mai mult ca orice însă, Preacuviosul Serafim învăţa pe toţi să săvârşească rugăciunea lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, povăţuind şi el acum pe alţii – cum îl povăţuise şi pe el oarecând Cuviosul Dositei de la Pecerska, zicând: „întru aceasta să-ţi fie toată strigarea   şi   învăţătura   ta.   Mergând   ori   şezând, lucrând sau fiind în biserică, acest strigăt să fie necontenit în gura şi în inima ta. Cu dânsul vei afla liniştea lăuntrică, vei dobândi curăţia sufletească şi trupească şi se va sălăşlui întru tine Duhul Sfânt, Vistierul tuturor bunătăţilor, care va călăuzi paşii vieţii tale spre sfinţenie şi spre toată evlavia şi curăţia…”. Sursa: Biblia zilnic

Gheron Iosif Isihastul: Un motiv care impune rânduiala programului este nestatornicia caracterului omului după căderea lui Adam. Iar starea de păcătoşenie, pe care fiecare dintre noi o poartă, toceşte curajul şi hotărârea. De asemenea, lipsa de experienţă, neştiinţa, felul necunoscut al războiului nevăzut şi inegalitatea acestei lupte măresc, cum este şi firesc, descurajarea. Nici un alt factor omenesc nu întăreşte într-atât reuşita noastră precum hotărârea noastră tare şi stăruitoare şi programul bine rânduit.

În vieţile Părinţilor noştri se distinge, în mod deosebit, stăruinţa lor în rânduială şi în tipic, ca fiind elementele cele mai importante ale modului lor de viaţă. Prin această respectare cu acrivie a tipicului, nu ne-au scăzut deloc nici râvna, nici căldura, nici rugăciunea în general, nici starea noastră duhovnicească. Când însă, se întâmpla să încălcăm obişnuita rânduială privitoare la hrană, la păstrarea tăcerii sau la zăvorâre, în general, atunci toate se risipeau şi cu osteneală reuşeam să revenim la tipicul nostru. Lucrul acesta, după mai multe căderi, ni s-a făcut o lecţie bună. Sfântul Pavel spune: „Căci dacă fac aceasta de bună voie, am plată, dar dacă o fac fără voie, am numai o sarcină încredinţată”(1Cor. 9, 17). Sursa: Pemptousia.ro | Învăţăturile lui Gheron Iosif Isihastul – 3: Despre program şi neorânduială

Părintele Constantin Sturzu: Doi dintre cei mai cunoscuţi duhovnici contemporani, Părintele Cleopa Ilie şi Părintele Arsenie Papacioc, aparent aveau viziuni diferite despre viaţa duhovnicească. Primul insista mult asupra rânduielilor bisericeşti şi asupra nevoinţelor. Cel de-al doilea considera că, mai mult decât „de o rugăciune de tipic”, avem nevoie de o „prezenţă continuă a inimii”, adică de o relaţie vie şi permanentă cu Dumnezeu. Cele două abordări ale vieţii duhovniceşti nu sunt incompatibile, ci exprimă doar unele diferenţe de accent. Părintele Cleopa insista mai mult asupra mijloacelor care pot ridica şi ţine mintea la Dumnezeu, în timp ce Părintelui Arsenie îi era drag să vorbească despre scopul final al oricărui efort ascetic, acela de a dobândi conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră.

Ceea ce ne apropie de Dumnezeu nu sunt mii de metanii, sute de ore de priveghere, săptămâni întregi de postire sau ani de pocăinţă, ci mai ales o zdrobire de inimă şi o căutare sinceră a lui Dumnezeu Cel mereu prezent. Toate eforturile ascetice şi orice împlinire a poruncilor divine reprezintă mijloacele prin care lucrăm la a (re)dobândi această sensibilitate a inimii, subţiind astfel zidul dintre noi şi Dumnezeu, până ce el devine cu totul transparent. Abia atunci „Îl vom vedea pe Dumnezeu precum este” (cf. I Ioan 3, 2) şi-I vom putea acorda Lui toată atenţia noastră, precum şi El ne acordă nouă, mereu, toată atenţia.

Pildă despre un posibil pericol al acriviei la tipic

Un om evlavios trăia odată în Ierusalim. El avea obiceiul să se roage în fiecare dimineaţă, la o oră anume. Astfel, se trezea şi se ruga zilnic la ceasul obişnuit. Într-o dimineaţă însă, se îndulci cu somnul şi era cât pe-aici să nu-şi mai respecte programul de rugăciune. El a fost trezit de un diavol cu înfățișare de bun creștin și îndemnat să își respecte programul de rugăciune obișnuit. Omul, suspicios fiind, și-a dat seama că la mijloc este o capcană drăcească și l-a blestemat pe acela cu numele lui Dumnezeu, să își dezvăluie identitatea și intențiile. Iată ce a urmat: „Fiindcă m-ai jurat, iată, sunt silit să-ţi spun. E adevărat, am venit să te înşel. De douăzeci de ani, tu te rogi întotdeauna, în fiecare dimineaţă, la o oră anume. Dar noi, diavolii, nu prea ne temem de această rugăciune a ta. Pentru că ea ţi s-a făcut un obicei gol. Din rugăciunea ta lipsesc duhul, căinţa, căldura şi lacrimile. Rugăciunii tale îi lipseşte puterea. Astăzi dormind mai mult, te-ai fi lenevit şi ai fi întârziat la rugăciunea ta. Or, noi, diavolii, aşa ne-am gândit: «Omul acesta va întârzia la ceasul rugăciunii, iar când se va trezi, îi va părea rău. De douăzeci de ani nu i s-a mai întâmplat aşa ceva. E posibil ca în inima lui să se aprindă căinţa. Şi să se roage cu căldură, cu duh, cu lacrimi, iar noi, diavolii, de o asemenea rugăciune ne temem». Astfel judecând, încheie diavolul, iadul m-a trimis pe mine, în fuga mare, să te trezesc la rugăciunea-ţi obişnuită, ca nu cumva să te apuci a te ruga cu putere". – Augustin Păunoiu, Ziarul Lumina

 

Sursa foto: teologie.net