Porunca Iubirii
Sfânta ScripturăNr. vizualizari: 756

Tâlcuire la Fericiri III: Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul (Mt. 5, 5)

Cristina Roman
Tags: blândețea; rabdare; necazuri; durerea;
Tâlcuire la Fericiri III: Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul (Mt. 5, 5)
 

 

Spune-ți inimii...

Spune-ți inimii să tacă în durere și-n mânie

că-n mânie și-n durere omul spune ce nu știe

și lucrează ce nu-i bine și ia hotărâri nebune

- a putea tăcea-n mânie, este-o mare-înțelepciune.


TraianDorz

 

O, cât de mult ne-am dori să schimbăm felul în care am reacționat la situații și evenimente din  trecut! Câte vorbe grele am ajuns să regretăm, fără a le mai putea șterge din minte și memorie nici după cea mai sinceră spovedanie și pocăință?! De-ar ști omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi, spune un proverb românesc. Și tot din înțelepciunea populară am cules și vorba: dă-i, Doamne, omului, mintea de pe urmă! Adevărul este că, luați de valul mâniei, în acele momente nu ne-am mai putut stăpâni, deși știam că ar fi fost mai prudent și mai folositor să facem acest lucru, să trecem peste, să tăcem. Ni s-a urcat sângele la cap, am văzut negru înaintea ochilor, astfel ne explicăm ieșirile pline de violență fizică și verbală. În acel moment suntem sub imperiul nervilor, convinși de a fi îndreptățiți să protestăm, să urlăm, să jignim. La rece, apar remușcările. La rece, ne vin în minte și în suflet, simultan cu gustul amar al regretelor, cuvintele: „Mâniați-vă dar nu păcătuiți. Să nu apună soarele peste mânia voastră, și să nu dați prilej diavolului” – (Efeseni 4: 26 -27). Și iarăși: „Orice amărăciune, orice iuțime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire și orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru. Dimpotrivă, fiți buni uni cu alții, miloși, și iertați-vă unul pe altul, cum v-a iertat și Dumnezeu pe voi în Hristos“ - (Efeseni 4:31-32).

Ne dorim și ne propunem ca data viitoare, când suntem în pragul unei situații conflictuale, să avem mai multă stăpânire de sine, căci adâncul sufletului nostru tânjește după o nobilă trăsătură de caracter: blândețea. Am vrea să nu mai vorbească gura fără noi, adică să discernem mai cu calm și înțelepciune cum și cui vom da replica. Am dori să nu mai dăm drepturi celui rău asupra noastră, să nu mai apuce spumele îndrăcirii mânioase, ci să fim liniștiți, senini și stăpâniți de un calm desăvârșit.

În cea de-a treia Fericire din Predica de pe Munte, "Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul", Mântuitorul îi fericește pe cei care dau dovada tăriei de caracter și a stăpânirii de sine, a reprimării nervilor, a renunțării la răzbunare. Mântuitorul știe că acestora li se cuvine a moșteni pământul, care în mod biblic simbolizează sufletul și Împărăția cerurilor.

Evreii, cei cărora li se adresa Mântuitorul la momentul Predicii de pe Munte, erau îndeosebi sensibili la cuvântul pământ. Popor ales, dar mereu prigonit și fără de țară, mereu în exil, poporul evreu a fost în mod inițiatic precum o turmă în căutarea Pământului făgăduinței. Astăzi se cunoaște că Pământul făgăduinței este teritoriul dintre Marea Mediterană şi râul Iordan, şi de la râul Egiptului până aproape de Ugarit (Siria) sau chiar până la Eufrat, se numea, în antichitatea preisraelită, pământul Canaan. A fost făgăduit poporului israelit şi pentru a locui în acest ţinut al făgăduinţei, evreii au părăsit Egiptul, unde locuiseră 400 de ani, şi au peregrinat patruzeci de ani în deşert.

Mai târziu, pretutindeni în lume, dar mai ales în America, misionarii plecați de pe vechiul continent, Europa, se aflau în căutarea tărâmului fertil, bogat și fericit, Eldorado. Pământul, cel din care de altfel suntem zidiți, este încă până în zilele noastre obiectul a numeroase conflicte și războaie, între oameni și între state. Toți râvnim la el. Noi vrem pământ! – poate și pentru că, sau uneori uitând cu totul că, pământ suntem și în pământ ne vom întoarce. „Întru început au făcut Dumnezeu cerul și pământul.” Prin „cer” se înțelege împărăția realităților duhovnicești, nevăzute și netrupești. Prin „pământ” se înțelege suma simbolurilor acelor realități, văzute și trupești. Pământul este, așadar, o imagine simbolică a cerului. Toate puterile fizice ale Pământului – de pildă, atracția și respingerea, căldura, electricitatea, radiațiile și celelalte – sunt simboluri ale puterilor duhovnicești din Împărăția Cerurilor. În sine, acele puteri nu ar fi puteri, nici nu ar putea să ființeze, dacă nu ar sta în spatele lor puteri neasemuit mai mari, originare, puteri duhovnicești. Și dacă deasupra puterilor fizice nu ar fi tăria și stăpânia puterilor înțelegătoare, veșnice, ele ar slăbi, s-ar turbura și ar preface în haos întreaga lume, precum este scris despre Dumnezeu și făpturi: „Întorcându-ți dară fața, se vor turbura; lua-vei duhul lor, și se vor sfârși.” /Psalmul 103/  - Sursa

"Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul" - capătă astfel sens deplin. Nu este deci vorba de a moşteni pământul acesta lumesc. Aici cei duri, cei fără scrupule moştenesc pământul! Ei sunt oamenii care conduc, ei sunt oamenii care au în mâna lor frâul, cuţitul şi pâinea, averea şi puterea. Moştenirea pământului pentru cei blânzi este alta. La sfârşitul lumii, spune Sfântul Apostol Petru, cerurile vor arde, pământul va fi limpezit prin foc şi va fi mai alb decât oasele celor care au murit. Şi acest pământ va fi un cer nou şi un pământ nou, în care va trăi pururi dreptatea. Acest pământ îl vor moşteni cei blânzi, nu pământul de acum! Pământul de acum e în mâinile satanei, pentru că cei care sunt puternicii zilei nu sunt trimişi de Dumnezeu, nu se gândesc la Dumnezeu, nu se gândesc la cei slabi, decât numai în treacăt, numai cu intenţia de a-şi face propagandă". - Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa

Spune-ți inimii să rabde la necaz și la-ncercare

nu regretă niciodată cel care-a avut răbdare

dar regretă totdeauna cel ce n-a lăsat să treacă

și-a spus vorba ne-înțeleaptă care trebuia s-o tacă.

Blândețea, pe de altă parte, este o însușire a oamenilor pașnici, mereu calmi, binevoitori, împăciuitori. Nu ni-i putem imagina pe unii ca aceștia într-un conflict pentru dobândirea cu orice preț a vreunui bun material. Dimpotrivă, ni-i imaginăm pe cei blajini, ca fiind primii care renunță în caz de conflict, fiind astfel lipsiți de bunăvoie de bunuri materiale. “Pentru că se crede că cel blând pierde tot ce are, de aceea Hristos făgăduiește contrariul, spunând că omul blând, omul care nu-i îndrăzneț, nici mândru, stăpânește cu deplină siguranță bunurile sale, pe când cel lipsit de blândețe pierde de multe ori și averea moștenită de la părinţi şi sufletul. Şi pentru că în Vechiul Testament profetul David spunea adeseori că „cei blânzi vor moşteni pământul”, de aceea şi Hristos îşi urzeşte predica Sa şi cu cuvinte din Vechiul Testament, cunoscute ascultătorilor Săi, ca să nu le spună mereu cuvinte străine auzului lor. Prin cuvintele acestei fericiri Hristos nu mărgineşte răsplata celor blânzi la cele de aici, ci împreună cu acestea le dă şi răsplată în ceruri.”. Sf. Ioan Gura de Aur – Omilie la Fericiri

Cei blânzi sunt hotărâți să urmeze modelului desăvârșit al Mântuitorului Iisus Hristos, care spune: Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre (Mt. 11,29). Și totuși, acestora, celor blânzi, le făgăduiește Mântuitorul că vor moșteni pământul. De altfel, Mântuitorul Hristos ne arată și către ce tip de blândețe trebuie să tindem: „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii” (Matei 10: 16). “Orice amărăciune, orice iuțime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire și orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru” (Efes. 4.31) – ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel, care aseamănă blândeţea cu o roadă a Duhului (Galateni 5, 22-23). Duhul Sfânt a luat ca singură înfățișare trupească, pe aceea de porumbel, cu ocazia botezului în Iordan a Domnului nostru Iisus Hristos (Luca 3:21-22), când s-a coborât peste El ca un porumbel. Porumbelul este simbolul păcii, iar Înţeleptul Solomon ne învaţă că un răspuns blând va domoli mânia (Pilde 15,1), aducând pace între oameni. Omul blând, asemenea porumbelului, are o grație, o gingășie sufletească, este nevinovat și bun, este fără de răutate (Mat. 10.16).

Spune-ți inimii s-aștepte când știi bine că-ai dreptate

vine-o zi când ea se-nalță mai puternic decât toate

n-a rămas nici de rușine nici de pagubă vreodată

cel ce-a așteptat dreptatea ce-i fusese încălcată.

Blândețea topește mânia și este soră cu înțelepciunea. Ea izvorăște din smerenie. Un om care își cunoaște și se pocăiește pentru păcatele sale, văzându-se pe sine ca cel mai  păcătos dintre toți, nu va fi niciodată mândru, ci blând și smerit. Sfinții Părinți spun că niciodată nu s-a auzit ca un om smerit să fie mânios sau ca un mânios să fie smerit. Duhul blândeții ceartă cu dragoste, făcându-se lucrător și în cele mai împietrite inimi: "Fraţilor, chiar de va cădea un om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l, pe unul ca acesta cu duhul blândeţii! Blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege". (Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel Cap. 5, 6)

"Dobândește pacea, și mii de oameni din jurul tău se vor mântui". – Sf. cuv. Serafim de Sarov

Blândețea este cel dintâi rod al bunătății și iubirii aproapelui. Ea este o stare cumpănita și liniștită a sufletului, însoțită cu silința de a nu supăra pe nimeni și a nu se supăra de nimic. Cel blând nu murmură niciodată împotriva lui Dumnezeu, nici a oamenilor, urmând îndemnul Sfântului Apostol Pavel: "Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, cu sare dreasă, ca să știți cum trebuie să răspundeți fiecăruia" (Col. 4, 6). Omul blând dă cuvenita cinste și ascultare mai-marilor săi: nu batjocorește, nu grăiește de rău și nu osândește pe semenii săi, ci se arată pe sine totdeauna smerit. Iar când se întâmplă ceva potrivnic dorințelor lui, nu se lasă pradă mâniei și, mai presus de toate, nu se răzbună pentru jigniri. Cea mai înaltă treaptă a blândeții este iubirea față de cei ce ne prilejuiesc necazuri și supărări și care se arată prin iertare și împăcare (Matei 5, 23-24). Culmea blândeții stă deci în purtarea pe care ne-o poruncește Mântuitorul, prin cuvintele: "Binecuvântați pe cei ce va blesteamă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc" (Matei 5, 44). Singura mânie îngăduită și folositoare este aceea îndreptată împotriva păcatelor și a patimilor și mai ales împotriva diavolului ispititor, în care nu a rămas nimic bun. Ce a făgăduit Dumnezeu celor blânzi? Dumnezeu a făgăduit celor blânzi că vor moșteni pământul. Într-adevăr, este firesc ca aceia care se poartă cu blândețe să fie scutiți de multe supărări, necazuri și tulburări pe care le pricinuiește lipsa acestei virtuți, să capete chiar iubirea celor din jur, o buna înrâurire asupra semenilor și, în orice caz, să stingă mânia și ura îndreptată împotriva lor. Răsplata îi vine celui blând chiar din practicarea blândeții. Fiind împăcat cu Dumnezeu, cu semenii și cu sine, omul blând se bucură de o stare de liniște și siguranță deplină. Răsplata deplină, însă, va fi dată celor blânzi în viața viitoare. - Extras din Învăţătură de credinţă Ortodoxă, Editura Renaşterea, Cluj 2001

Spune-ți inimii să creadă chiar și-n vremile mai grele

Dumnezeu e totdeauna mai puternic decât ele

vremurile nu țin veșnic, pe tirani îi ia furtuna

Dumnezeu, pe cel ce crede însă-l scapă totdeauna.

Blândețea este o trăsătura divină. Este unul din atributele lui Dumnezeu. Este firul conductor al întregii activități a lui Hristos printre oameni. Blând cu miile de oameni care îl urmau, blând cu cei care erau nerecunoscători, blând cu cei care refuzau să-L primească și blând cu cei care L-au țintuit pe o nedreaptă Cruce. De ce? Pentru că blândețea este în mod indisolubil legată de iertare! Iar Hristos știe bine că vom avea destule prilejuri ca să iertăm. Știa bine în ce lume avem să ne ducem zilele: aceeași lume care și pe El L-a rănit și care nu va pregeta să rănească și pe cei care vor vrea să meargă după El. Iar blândețea este nerăzbunare. Este compătimire. Este acea milă nesfârșită în fața neștiinței și a neputinței umane. Este dragostea față de cel ce greșește tocmai pentru că nu-și dă seama cât greșește și față de Cine greșește. A fi blând înseamnă a lăsa mereu loc lui Dumnezeu între tine și aproapele tău. Un loc în care oricând să se poată naște iertarea și îndreptarea.

Dacă iubești fără a aștepta ceva, vei ști să fii blând. Căci mânia este semn de dezordine și de întunecare sufletească. Rănile proprii care îl rănesc pe celălalt! Un continuu lanț al urii și al neputinței umane de a mai lăsa șansa și lui Hristos să intervină. Nu ne cere Domnul o renunțare la lume, adică o apatie vecină cu sinuciderea morală și fizică. Ci ne cere o renunțare la tot ceea ce ucide omenescul din noi. Nici fuga de celălalt, nici rănirea sau chiar uciderea lui. Ci iertarea și îmbrățișarea lui! Ne cere să învățam a-l accepta pe celălalt exact așa cum este: bun sau rău, urât sau frumos, criminal sau sfânt, ipocrit sau drept, egoist sau filantrop. Acceptă-l fără a-l răni. Iartă-l, chiar și dacă nu ți-a greșit. Fii blând, chiar daca tu zici că nu merită să fii blând. Hristos nu a pus condiții Crucii Sale: dacă Mă primiți și credeți în Mine, accept să Mă răstigniți; dacă nu, atunci vă las și Mă duc de unde am venit! Nu! Tot ceea ce este bun și frumos este și dezinteresat. Oferă înainte de a i se cere și iartă înainte de a i se fi greșit. Blândețea este acea lumină și frumusețe sub care până și cel din urmă păcătos îl poate vedea pe Dumnezeu.

Blândețea a “obligat” pe Hristos, pe Cruce fiind, să nu îi ceară socoteală tâlharului ce se pocăia pentru cele făcute până atunci, ci să-i deschidă raiul pe care chiar nu-l merita. Și tot blândețea L-a “împins” să intre în casele păcătoșilor, ale vameșilor și ale farisei­lor pentru a “scoate” de acolo sfinți și buni propovăduitori ai Cuvântului Său.

Blândețea nu este teorie, ci acea stare de a fi mereu pe urmele lui Hristos. Dar și ea provoacă suferință, de vreme ce Domnul a folosit iar viitorul atunci când a promis fericire celor ce sunt blânzi. Blândețea este una din cele mai mari suferințe. Căci nu e ușor lucru a ierta, a îndura, a întoarce obrazul și a te strădui din răsputeri să nu te superi, să nu te mânii. Dar Hristos nu ne cere imposibilul. Dacă El a putut să fie blând cu cei ce îl urau, atunci și noi avem șansa la o astfel de blândețe. Cert este că El a spus clar cum că vom fi tratați de oameni cam cu aceleași gânduri și sentimente cu care El a avut de luptat: L-au urât pe El, și pe noi ne vor urî; L-au batjocorit, cu noi vor face la fel; L-au acuzat cu cele mai infame și josnice vorbe, nici noi nu vom avea parte de altceva. Rămâne doar ca blândețea Lui să ne dea puterea să mergem mai departe. Până la El și la fericirea de a moșteni pământul, adică acest loc care, cândva, va fi din nou plin de Lumină, de Adevăr și de blândețe. (Pr. Paulin Lecca)

Ce înseamnă să fii blând?

Blândeţea presupune o stare sufletească ce îţi aşază în toată fiinţa liniştea, odihna. Cel blând se arată a fi după chipul Domnului, Care era blând şi smerit cu inima. Blândeţea înseamnă să ai pace înlăuntrul tău, pe care o transmiţi celor din jur. Cel blând este împăcat cu Dumnezeu şi cu sine, este iertător şi împăciuitor, creează în jurul său oameni apropiaţi de Dumnezeu. Blândeţea covârşeşte chiar pe cei răi şi mai puţin necredincioşi sau indiferenţi.

Cum să înţelegem că cei blânzi vor moşteni pământul? Vor trăi o tinereţe fără bătrâneţe?

Nu e vorba neapărat de pământul pe care trăim. Este vorba de pământul lăuntric şi despre cel veşnic. Teologii noştri spun că Fericirile sunt o cântare a treptelor către iubirea lui Dumnezeu. Iar ca să ajungi la această moştenire presupune să ai şi fericirea celor smeriţi, a celor care au lepădarea de sine - a celor săraci cu duhul - şi a celor care plâng, pentru că prin lacrimile pocăinţei, ale părerii de rău, însoţite de dorinţa de a nu mai repeta greşelile, udăm pământul lăuntric. În felul acesta devenim moştenitori ai unui pământ peste care coboară harul lui Dumnezeu şi-l face roditor. Aşa i-a spus Mântuitorul Hristos femeii cananeence, că dacă ea ar fi cunoscut harul lui Dumnezeu, şi-ar fi dat seama Cine îi cere să bea. Deci omul, făcut din ţărână, însufleţit de suflarea divină, când cunoaşte harul lui Dumnezeu, devine pământ lucrător al faptelor bune şi al vieţii duhovniceşti. Femeia samarineancă, după ce a primit mângâierea şi pacea Domnului în suflet, a putut să vestească şi celorlalţi. Un alt înţeles care se desprinde din această Fericire este cuprins în cuvintele scripturistice pământ nou şi cer nou. Este vorba de pământul împărăţit de Dumnezeu, unde nu va mai exista păcat, nici durere, nici suspin. Şi acesta este pământul pe care-l vor moşteni cei blânzi. – interviu cu Pr. protosinghel Hariton Negrea

Nu fi mândru şi măreţ – ca să nu te asemeni dracilor; nu te înălţa cu inima – ca să nu fii la măsura lor. Ci fii blând şi smerit – şi vei fi înălţat de Însuşi Domnul şi te vei uni cu îngerii: „Spre unii ca aceştia îmi îndrept privirea Mea: spre cei smeriţi, cu duhul umilit şi care tremură la cuvântul Meu!”, grăieşte Domnul (Isaia 66, 2). Dracii, mai vârtos prin aceasta sunt osebiţi de îngeri – prin aceasta au şi căzut de la Dumnezeu: nu au fost smeriţi şi cu bună supunere. Căci nimic nu este mai spurcat atât înaintea lui Dumnezeu, cât şi înaintea oamenilor, ca înălţarea de sine şi mândria, după cum nu este nimic mai plăcut şi mai binevoitor, ca blândeţea şi smerenia.

Cel smerit şi blând pururi petrece în pace; însă cel măreţ şi mândru mereu este tulburat şi neliniştit. „Îndrepta-va pe cei blânzi la judecată, învăţa-va pe cei blânzi căile Sale” (Psalm 24, 10), „pe cei mândri Domnul îi pierde cu cugetul inimii lor, iar pe cei smeriţi îi sălăşluieşte în locaşurile harului Său”. Fii cu bună supunere şi te vei asemăna îngerilor. Nu te mândri în faţa nimănui, nici măcar pentru cel mai mic lucru – ca să nu fii tu însuţi lepădat de la Dumnezeu. În nici o împrejurare nu te înălţa – ca nu cumva, căzând, să te dedai la tot răul: „Cel mândru va cădea şi se va zdrobi şi nu-l vei ridica pe el” – spune proorocul. Nu umbla întru cele înalte – mai minunate îţi sunt ţie cele de jos; să ai frica lui Dumnezeu şi nu vei cădea şi nu vei rămâne în cursele vânătorului. - Din Sfântul Dimitrie al Rostovului, Alfabetul duhovnicesc, Editura Sophia, București, 2007, p. 68-69

Spune-ți inimii să lupte pentru cauza cea frumoasă

adevărul, de rușine, Dumnezeu în veci nu-l lasă

nici iubirea înjosită, nici dreptatea în osândă

cine luptă pentru ele, fie sigur de izbândă!

 

 

foto: porumbeialbibraila.ro

03-01-2018
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu
Rodica - 29-01-2018:
Foarte frumos articol. Pentru cei ce caută această virtute, un sprijin bun.