Cookies de navigare nu pot fi dezactivate, iar cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Sfânta Tradiţie şi ereziileNr. vizualizari: 519

Naşterea Domnului şi câteva implicaţii epifanice şi lumeşti

Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă
Tags: Nasterea Domnului;

 

"Naşterea Ta, Hristoase Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei, că întru dânsa ceia ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat, să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul Cel de sus, Doamne, slavă Ţie” (Troparul Naşterii Domnului)

Lucrurile s-au sucit astăzi până într-atât încât naşterea unui copil cu tot ceea ce implică ea este cu mult sub nivelul minunii şi, cu atât mai puţin, generatoare de bucurie. Nu generalizăm dar nici nu putem da vina pe un loc anume unde se petrec aşa treburile. În cel mai fericit caz, secularizarea sau înlumirea autonomă a omului este îndeobşte invocată atunci când se caută explicaţii pentru acest fapt de necontestat şi multe crime se petrec în numele acestei ideologii. Lumina de sus este agresiv înlocuită cu iluminismul sau cu iluminatul de jos.

Cât despre Naşterea Domnului, vocabularul este unul pestriţ, reflectând în acelaşi timp valorile după care oamenii îşi ghidează viaţa: Mangaliţa, Trupul lui Hristos, vin Recaş, Sângele lui Hristos, cozonac, post, brad, cadouri, căinţă pentru păcate, Revelion, Biserică, manele, colinde etc. etc. Problema nu vine de acolo că vreunul din aceste cuvinte ar suna urât sau ar reprezenta vreo prostie oarecare, la fel cum un cuţit nu poate fi socotit vinovat pentru că este cuţit.

Cu toţii trăim şi ne hrănim cu de toate şi, prin urmare nu vorbim de specii diferite de oameni, avându-l în vedere pe acelaşi homo sapiens care fie că vrea, fie că nu, tot chipul lui Dumnezeu este. Chipul dumnezeiesc însă, dacă tu nu vrei, nu te mântuieşte cu forţa.

 

Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi umează mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan, 8, 12).

Hristos Domnul a rostit aceste cuvinte într-o sâmbătă în visteria templului, după ce a iertat-o pe femeia păcătoasă şi înainte de a-l vindeca pe orbul din naştere. Dovada gândirii secularizate şi autonome a evreilor, deşi erau toată ziua cu Doamne, Doamne, pe buze, este întrebarea pe care şi-o adresau retoric şi sardonic: „Nu cumva îşi va ridica singur viaţa?”. Pentru ei Hristos nu prea era în apele lui.

Eu, însă, ce gândesc şi ce simt atunci când aud/ascult sau când cânt Troparul Naşterii Domnului? Sunt în text cel puţin zece cuvinte care se referă la lumină şi semnificaţiile ei. Care lumină? Cine e Lumină? Ce fel de lumină? Lumina credinţei? Lumina raţiunii?

Să spunem ceva despre lumina raţiunii, de vreme ce pentru mulţi dintre cei de azi sporul tehnologic şi ştiinţific face din credinţă un element dispensabil. Căci ce rost are să ne chinuim cu „dovada lucrurilor nevăzute” (Evrei 11, 1), câtă vreme totul se poate explica şi este la vedere? De exemplu, aşa cum pentru astfel de cugetători ştiinţifici, dacă le spui că în condiţii experimentale un snop de grâu se poate preface instantaneu într-o bucată de carne, lucrurile sună cât se poate de inept şi imposibil, tot astfel, pentru aceeaşi cugetători, e cât se poate de evident că omul este ceea ce mănâncă şi că pâinea pe care o consumă omul devine carnea lui. Şi dacă minunile se petrec zilnic, atunci de ce nu cred în minuni? Uite că nu întotdeauna este nevoie de credinţă ca să crezi într-o minune, consecvența raţiunii fiind de ajuns. Concluzia: nu numai credinţa omului s-a deteriorat, ci şi modul lui de a gândi.

Dumitru Constantin Dulcan, aminteşte de un experiment realizat anii ’83 în Franţa. Se ia un foton şi se împarte în două introducându-se apoi fiecare parte într-un tub separat de fibră de sticlă. După şapte kilometri cele două particule fotonice au fost eliberate din instalaţie şi s-au unit în formula originară, căutându-se una pe alta (Dulcan, 2017, p. 11). Deci raza de lumină este şi undă şi corpuscul.

Exact acelaşi lucru, adică tendinţa creaţiei spre unitate, se poate observa şi în cazul aşa-numitului experiment cu masa: dacă pui o masă sub cerul liber pe un loc drept şi începe ploaia, sub platforma mesei locul se păstrează uscat. Însă, dacă iei aceeaşi masă şi o aşezi într-o cameră întunecată şi aprinzi becul care se află exact perpendicular pe suprafaţa mesei, razele luminoase pătrund şi sub respectiva masă, unindu-se şi luminând.

Deşi lucrurile acestea sunt încă verificate ştiinţific şi tehnologic la zi, încă de mult timp Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbea despre raţiunile sau logoi creaţiei care se adună în Logosul Întrupat, originea şi ţinta a toate câte sunt: „Căci El trebuia să Se creeze în chip neschimbat ca noi, primind, pentru nemăsurata iubire de oameni, să Se facă chipul şi simbolul Său şi să Se arate din Sine în mod simbolic pe Sine; şi prin Sine, Cel arătat, să călăuzească spre Sine, Cel cu totul ascuns în nearătare, toată creaţiunea şi să ofere oamenilor, cu iubire de oameni, prin lucrarea dumnezeiască în trup, semnele vădite ale infinităţii nearătate şi ascunse dincolo de toate şi cu neputinţă de a fi înţeleasă sau numită de nici una din existenţe, în nici un mod”(Ambigua, 1983, p. 164).

Aceasta este lumina şi sensul unui singur logos al întregii realităţi a creaţiei pe care îl cuprinde în sine Logosul întrupat, ca pe un principiu unificator al tuturor, spre a le conduce spre Împărăţia lui Dumnezeu (Thunberg, 1999, p. 82).

Hristos este Lumina cea adevărată care a venit în lume să le unească pe toate între ele şi cu Sine „şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 5). Şarpele cel vechi şi plin de invidie lucra în întunericul păcatului, pentru că „el este întotdeauna viclean, foloseşte căi întunecate şi ocolite pentru a împresura pe om” (Sfântul Ciprian, 1981, p. 434).

Lucrarea diavolului este întunecoasă şi inspiră toate formele de plăceri consumiste şi seculare, folosindu-se de simţurile noastre ca de nişte ferestre neîntărite ale cetăţii personalităţii noastre duhovniceşti şi, totodată, atacându-ne din interior prin stârnirea poftelor păcătoase. De aceea, prin întruparea Sa, Domnul Hristos, Mirul cel Sfânt, ne-a vindecat şi ne-a uns firea noastră cea slăbită de întunericul şi de umbra morţii, făcându-ne alunecoşi pentru mâinile întinse ale vrăjmaşului.

Facem acum o paranteză pentru cei a căror percepţie asupra lucrării diavoleşti este una mai ştiinţifică, în sensul că până acum, experimental vorbind, nu s-a demonstrat existenţa diavolului. Aş adăuga, complementar, că până la momentul de faţă nu ştiu să existe vreun studiu ştiinţific care să ateste inexistenţa lui. Astfel, se face că odată, într-un ajun de Paşti m-am dus până la mama mea care vindea pâine la un chioşc. Coada la pâine era destul de mare şi, oricum, oamenii erau într-un tremor al grabei specific timpului. Bineînţeles că dorind să-i spun şi eu ceva mamei, aşa ca înainte de sărbători, m-am furişat prin spatele chioşcului şi am intrat. Atât i-a trebuit unui individ a cărui mânie era, iarăşi zic, specifică sărbătorilor şi care a început să mă împroaşte şi pe mine şi pe mama cu tot felul de cuvinte acuzatoare. Degeaba am tot încercat să-i spun că sunt fiul ei şi că nu m-am băgat în faţă să iau pâine că n-aveam cu cine. Domnul respectiv intrase pe pilot automat. Era victimă clară a propriului sistem limbic, a cărui amigdală s-a declanşat ca pe timpurile protoistorice când lupta pentru hrană era pe viaţă şi pe moarte. Şi acum mă întreb: unde era capacitatea de judecată şi decizie a persoanei respective şi oare cine şi-a băgat coada să întrerupă tocmai impulsul decizional al neocortexului? Şi încă ceva: cum oare de tocmai de sărbători reuşesc unii să deverseze o asemenea cantitate de impuls nervos şi mânios. Pentru mine, cel puţin, asta ar putea fi o dovadă a săgetării diavoleşti care a pătruns în cetatea persoanei pe căile corticale inferioare pentru a impieta asupra funcţiunii instanţelor corticale superioare, responsabile de organizarea reacţiilor, să zicem, mai raţionale. Aşadar, şi dacă diavolul există?

„Să fie lumină!”

 

Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este Acelaşi” (Evrei 13, 8)

În această parte a materialului nostru, principiul după care ne vom ghida demersul este este unul liturgic, adică în legătură cu şi din rugăciunea Sfintei Liturghii, pe a cărui Sfânt Disc este înfăţişată simultan Naşterea şi Paştile Domnului Hristos, prezente în înseşi cinstitele şi, apoi, Sfintele Daruri.

“Să nu întorci faţa Ta de la mine, nici să mă lepezi dintre slujitorii Tăi, ci binevoieşte să-Ţi fie aduse darurile acestea de mine, păcătosul şi nevrednicul Tău rob. Că Tu eşti Cel ce aduci şi cel ce te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarţi, Hristoase, Dumnezeul nostrum…” (Rugăciunea din timpul cântării heruvimice).

Aşadar, Hristos Domnul este Cel ce săvârşeşte Taina Sfintei Liturghii, însoţit de rugăciunile comunităţii sintetizate în rugăciunea preotului slujitor şi pentru care comunitate se şi săvârşeşte Taina Euharistiei. Iar dacă Hristos este Săvârşitorul prin excelenţă al Tainei Liturgice, atunci totul este posibil în prezentul liturgic continuu, unde nu mai este trecut, present şi viitor aşa cum le cunoaştem noi, adică liniar sau circular-mitologic aşa cum ar zice Mircea Eliade. De aceea este posibil să ne aducem aminte nu numai de “trecut”, ci şi de a doua Venire de la sfârşitul lumii: “Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de Cruce, de Mormânt, de Învierea cea de a treia zi, de Înălţarea la ceruri, de şederea cea de-a dreapta şi de cea de-a doua slăvită iarăşi venire” (Liturghier, 2012, p. 174).

 

Pe aceste cuvinte pauline revelate (Evrei 13, 8) şi pe aceste texte patristice citate, fundamentăm unitatea liturgică şi de semnificaţie teologică a sărbătorilor de iarnă, adică a Naşterii Domnului cu praznicul Tăierii Împrejur şi cu Botezul Domnului. Lumina divină le uneşte pe toate. Aşa cum am văzut, troparul Naşterii este plin de semnificaţia luminii. Contrapunctic, şi troparul Bobotezei se referă la lumină: „…Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat, mărire Ţie”.

Pe lângă această corespondenţă care poate aminti şi de faptul că a fost un timp când aceste praznice împărăteşti se celebrau împreună, mai consemnăm şi prezenţa porumbelului în textul unor colinde, astfel că „motivul stropirii cu apă de către porumbei apare însă şi în colinde, fie ca aluzie la un ritual precreştin, fie ca simbol al Sfântului Duh şi al Botezului” (Giurgiu, 2014, p. 86).

Această unitate de reverberaţie teologică merge şi mai departe, până la Sfintele Paşti, tot praznic al Luminii, evidenţiindu-se într-un colind cum atunci când Pruncuşorul întingându-şi mâna în mărăcinii din jur, „din mânuţă-i curge sânge/Ziurel de ziuă/Pruncuşorul începe-a plânge/Ziurel de ziuă”. Să nu uităm însă nici de modificările apărute de-a lungul timpului şi în calendarul popular, când începutul anului din luna martie, odată cu renaşterea naturii, a fost mutat la I ianuarie. Ori Învierea Domnului se prăznuieşte simultan cu regenerarea naturii, fapt care ar fi putut influenţa, odată cu modificarea amintită, şi transferul de semnificaţie teologică de la Paşti la Crăciun.

Tot in acest context temporal, nu atât de clar din perspectiva istoriei apariţiei acestei modificări dar mult mai precis ca semnificaţie, putem regăsi în jocul cu măşti specific sărbătorilor de iarnă ( Jocul ursului, Capra, Jocul cerbului, Turca, Brezaia) elemente care ţin de resuscitarea naturii prin moartea şi învierea divinităţii: “zeul era jertfit, corpul lui infuzat în pământ în felurite forme, ceremenie însoţită de bocirea festivă şi cât mai dramatică a zeului, după care avea loc învierea lui din aceste membra disjecta, spre bucuria enormă a colectivităţii, căci învierea lui asigura implicit reînvierea naturii, îndeosebi a vegetaţiei. Drama sacra era considerabil accentuată de criza provocată în omenirea străveche prin nimicirea ameninţătoare a zilei, când soarele părea pe punctul de extincţie, la capătul puterilor lui. Abia sacrificarea zeului îi împrumuta noi puteri, reactivau întreaga natură şi omenirea era salvată de spectrul pieirii” (Bîrlea apud Giurgiu, 2014, p. 101). Chiar dacă Ovidiu Bîrlea situează explicaţiile acestea într-un context precreştin, aceasta nu ştirbeşte cu nimic bogăţia de sensuri, teologice şi profane, pe care jocurile cu măşti din cadrul sărbătorilor de iarnă o aduce sensibilităţii noastre creştine şi ortodoxe.

Desigur că toate aceste elemente ale unităţii de mesaj teologic şi laic al colindelor noastre şi al teatrului popular românesc, pot fi încadrate în aria mai largă a considerării Naşterii Domnului Hristos ca împlinire a profeţiilor vechi-testamentare. Ori cea mai veche profeţie împlinită prin acest praznic este cea de la Facere 3, 15: “Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul”. Acum porumbelul îl învinge pe şarpele cel vechi. În această acoladă de timp post-paradisiacă, se pare că revelaţia primordială s-a diseminat la toate neamurile şi s-a păstrat deformat, dar s-a păstrat, în fondul spiritual, cultural şi filosofic, al acestor popoare, fapt care explică şi de ce Platon şi Aristotel sunt pictaţi pe pereţii unor lăcaşuri ortodoxe de cult.

Mai mult decât atât, acolada poate fi extinsă indefinit, dincolo de începutul lumii şi până dincolo de sfârşitul ei, până în veac. Dumnezeu l-a făcut pe om “luând ţărână din pământ”, în vederea Întrupării Cuvântului şi, pentru acest motiv, Arhetipul omului este Logosul întrupat (Nellas, 2002, p. 70). Aşadar, încă înainte de facerea lumii văzute şi nevăzute, mai exact din vecii vecilor, Treimea Dumnezeiască S-a gândit la facerea omului şi la Naşterea Domnului. De aceea Naşterea Domnului se mai numeşte şi Crăciun, de la “creaţio”, pentru a sublinia re-facerea ontologică a omului şi cosmosului în trupul lui Hristos – Biserica. Pentru că Cel Întrupat, venit în lume “să se nască şi să crească, să ne mântuiască”, ne-a adus Împărăţia lui Dumnezeu, El Însuşi fiind Împărăţia lui Dumnezeu. “Dar, prea iubiţi fraţi, Împărăţia lui Dumnezeu poate fi Hristos Însuşi, pe care-L dorim zilnic să vină, a cărui sosire voim să se împlinească fără zăbavă. Căci după cum El Însuşi este învierea, fiindcă în El înviem şi noi, la fel se poate înţelege El Însuşi ca împărăţie a lui Dumnezeu, fiindcă în El vom avea să împărăţim” (Sfântul Ciprian, 1981, p. 471). “Şi de-acum (de la Crăciun) până-n vecie/Mila Domnului să fie”.

 

Sus să avem inimile!”

Prin Naşterea Domnului şi, aşa cum am arătat, prin întreaga lucrare de mântuire pe care Dumnezeul Treimic o lucrează în cadrele prezentului continuu, veşnicia sărută timpul. Se realizează astfel nunta dintre Dumnezeu şi om, în Persoana divino-umană a Pruncului din Betleem, prin unirea firii dumnezeieşti cu firea omenească în chip “neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit”.

Şi tocmai pentru că omul a fost făcut după chipul Logosului înnomenit, capacitatea poftei şi voinţei lui de a se hrăni pe săturate numai cu veşnicia, se reflectă în aceea că “această funcţie psihică a omului “nu cunoaşte hotar”, pentru că Dumnezeu Creatorul “şi-a potrivit-o Lui Însuşi…ca numai în El Însuşi să ne putem bucura de întreaga plăcere” (Nellas, 2002, p. 150).

Indiscutabil, ceea ce motivează această ascensiune nupţială a firii omeneşti cu Mirele Cel ceresc este tocmai iubirea. Citându-l pe Sfântul Nicolae Cabasila, Nellas consemnează: “Iar dacă viaţa e puterea care mişcă cele vii, ce altceva decât iubirea însăşi ar găsi cineva că este ceea ce-i mişcă pe oamenii vii cu adevărat, al căror Dumnezeu este Dumnezeul viilor şi nu al morţilor, iubire care nu numai ca-i duce şi-i poartă, dar îi şi scoate cu uşurinţă din ei înşişi şi astfel poate acţiona mult mai mult asupra lor decât toată viaţa, încât devine mai puternic asupra lor decât viaţa; căci îi convinge să dispreţuiască viaţa, nu numai pe cea curgătoare, ci şi pe cea stătătoare. Dec ice altceva s-ar putea numi mai cu dreptate viaţă decât iubirea (agape)?” (Nellas, 2002, p. 154).

Iubirea dintre Creator şi firea creată este o iubire lucrătoare, în sensul că omului i-a fost dată posibilitatea împlinirii exigenţelor ei, posibilitate care a putut fi eludată doar prin canalizarea libertăţii în altă direcţie. Sfântul Maxim Mărturisitorul, este cel care reflectă dimensiunea verticală a nunţii dintre creat şi Cel Necreat, vorbind despre cinci medieri pe care omul le avea de îndeplinit pentru a realiza unitatea tuturor raţiunilor lucrurilor în Logosul preexistent unic, lucrare pe care omul nu a realizat-o şi, astfel s-a făcut necesară recapitularea acestor medieri prin întrupare. Cele cinci medieri sunt: 1. între creat şi Necreat, 2. în lumea lucrurilor create, între inteligibil şi sensibil, 3. în lumea sensibilă, între cer şi pământ, 4. pe pământ, între paradis şi lumea oamenilor şi, în sfârşit, 5. în omenire, între bărbat şi femeie. Bineînţeles că păstrându-se diferenţierea ontologică, această mediere multinivelară neimplicând “schimbarea naturilor sau speciilor diferenţiate”, a fost posibilă doar prin iubire. Oricare alte raporturi în afară de iubire autentică, ar fi implicat raporturi de forţă, de dominare, de constrângere într-un fel sau altul. Monofizismul care preconiza înghiţirea firii omeneşti de către firea dumnezeiască şi nestorianismul care, dimpotrivă, susţinea veşnicul paralelism dio-prosopist, sunt exemplificări ale unor raporturi de putere, nespecifice nici iubirii Sfintei Treimi care a motivat apariţia cosmosului şi a omului ca rege al lui, nici iubirii paradisiace în Împărăţia cerurilor unde Dumnezeu este totul în toate: “Iar când toate vor fi supuse Lui, atunci şi Fiul însuşi Se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca Dumnezeu să fie toate în toţi” (I Corinteni, 15, 28). Sau, cum zice Sfântul Maxim însuşi: “Iar înţelegerea şi înţelepciunea lui Dumnezeu şi Tatăl este Iisus Hristos, care susţine cu puterea înţelegerii Sale raţiunile generale ale lucrurilor şi cuprinde cu chibzuinţa Sa părţile acestora ca Făcător şi Proniator prin fire al tuturor şi adună în Sine într-una cele distanţate şi stinge războiul dintre făpturi şi le leagă pe toate într-o iubire paşnică şi într-o armonie indisolubilă, pe cele din ceruri şi pe cele de pe pamânt, cum zice Apostolul (Col.1, 20)” (Thunberg, 1999, p. 85).

Lucrarea dumnezeiască şi îndumnezeitoare a Logosului făcut om, facilitează acţiunea teandrică de colaborare personală divino-umană, deoarece “mişcarea de coborâre a lui Hristos în Întrupare îi facilitează omului o mişcare corespunzătoare de ascensiune” (Thunberg, 1999, p. 80).

“Hristos se naşte, măriţi-l; Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L; Hrisitos pe pământ, înălţaţi-vă; Cântaţi Domnului tot pamântul, şi cu veselie lăudaţi-L, popoare, că s-a preamărit” (Octoihul Mic, 1999, p.145).

Aceasta este întâmpinarea lui Hristos, aceasta este înălţarea spre Hristos, aceasta este cântarea pe care întreaga făptură i-o adresează, prin om, lui Hristos.

Şi pentru a arăta mai concret cum se asumă în mod concret roadele mântuitoare ale Întrupării, poate una dintre cele mai grăitoare pagini despre ceea ce înseamnă din perspectivă teologică relaţia omului cu Dumnezeu, cu Sine şi cu întreg cosmosul, relaţie făcută posibilă prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, este aceasta: “Mitropolitul rus, Petru din Krutiţa (1862 – 1937), ridicat de autorităţi, prin anii 1920, ani de persecuţie împotriva bisericii, călătorea, împreună cu alţi arestaţi, într-un vagon de marfă, spre unul din lagărele siberiene de exterminare (după cum relatează stareţul Herman de la Platina, din memoriile episcopului Atanasie Saharov). Gardienii aveau o predilecţie sadică pentru înaltul prelat şi nu-i dădeau deloc pace, trăgându-l de barbă, maltratându-l, înjurându-l, lovindu-l cu piciorul. La un moment dat, în toiul hazului lor batjocoritor, unul, înfierbântat de vodcă, a deschis uşa vagonului şi l-a îmbrâncit pe bătrân afară să îngheţe în taiga. Aruncat din mersul trenului, rostogolindu-se şi lovindu-se rău, bătrânul prelat a rămas într-o râpă, în zăpadă. Se lăsa întunericul. S-a uitat în sus – începeau să se vadă stelele pe cerul curat. Un ger năprasnic încremenise parcă totul. Ştiind ce-l aşteaptă, bătrânul şi-a îndreptat trupul slab şi suferind, a îngenuncheat şi, în mare linişte, a început să spună rugăciunile care se spun celui aflat în pragul morţii. Deodată s-a auzit zăpada scârţâind, crengile trosnind şi un urs uriaş a apărut din umbră. Bătrânul a înţeles şi, în rugăciunile sale, a mulţumit lui Dumnezeu că sfârşitul lui va fi mai uşor şi mai rapid. Mare i-a fost însă mirarea când a văzut că ursul, mormăind, s-a învârtit căutându-şi loc de culcuş şi, curând, a dormit, sforăind uşor. Căutând să înţeleagă voia lui Dumnezeu, bătrânul şi-a luat inima în dinţi şi s-a strecurat uşor, ghemuindu-se lângă burta animalului. Inima a încetat să-i mai bată cu putere, şi, toropit de căldură, a adormit şi el, în gând cu rugăciuni de mulţumire. Dimineaţa s-a trezit. Soarele era deja sus pe cer făcând să lucească zăpada şi ţurţurii de ghiaţă. Ursul plecase, dar o urmă mare pe zăpadă atesta faptul că, într-adevăr, fusese acolo. Bătrânul şi-a rostit rugăciunile de dimineaţă şi, pe când era pe sfârşite, a auzit cântecul unui cocoş. Erau, deci, oameni, pe undeva prin apropiere. A ajuns la aproape un kilometru de acolo, la casa unui mujic care l-a găzduit cu dragă inimă şi unde a mai prins putere. Desigur, câţiva ani mai târziu a fost arestat din nou şi de această dată a murit neştiut într-un lagăr din imensa Siberie, ca atâţia alţii cărora li s-a pierdut urma” (Groza, 2011, pp. 212 – 213).

Am încercat în câteva cuvinte să surprindem ceva din misterul Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu. Am vrut să vedem cum reuşim să ne înălţăm fruntea spre Împărăţie, conform consemnării patristice care Îl laudă pe Dumnezeu “Cel ce ai înălţat fruntea noastră, sfânt eşti Doamne” (Octoihul Mic, 1999, p. 145). Poate că nu degeaba, atunci când la sfârşitul unei Slujbe, preotul îi unge pe credincioşi cu undelemn sfinţit, o face la nivelul frunţii, adică la nivelul lobilor prefrontali responsabili cu decizia şi cu sensul vieţii. “Luminează-te, luminează-te noule Ierusalime…” .

 

Bibliografie:

  1. BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, (1988). Bucureşti: EIBMBOR.
  2. CIPRIAN AL CARTAGINEI, Sfântul, (1981). Despre Rugăciunea Domnească, în P.S.B., vol 3. Bucureşti: EIBMBOR.
  3. DULCAN, Dumitru Constantin, interviu în Apostolat în Ţara Făgăraşului, nr. 99 - V/2017.
  4. LITURGHIER, (2012). Bucureşti: EIBMO.
  5. MAXIM M[RTURISITORUL, Sfântul, (1983). Ambigua, P.S.B., vol 80, Bucureşti: EIBMBOR.
  6. OCTOIHUL MIC, (1999). Sibiu: Tiparul Tipografiei Eparhiale.
  7. GIURGIU, Elena Rodica, (2014). Poezia colindelor, Braşov: “Editura Suflet Transilvan”.
  8. GROZA, Horia Ion, (2011). Laudă bunătăţii timpului – meditaţii pe teme existenţiale, Bucureşti: Editura Logos.
  9. NELLAS, Panayotis, (2002). Omul – animal îndumnezeit – perspective pentru o antropologie ortodoxă, Sibiu: Editura Deisis.
  10. THUNBERG, Lars, (1999). Omul şi cosmosul în viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul, Bucureşti: EIBMBOR.
 

 

20-12-2017
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu