Temniţele şi închisorile comuniste din România

= câteva referinÅ£e despre numărul lor, activitatea, volumul de încarcerare, capacitatea ÅŸi dispunerea lor geografică =

 

 

 

Pentru a intra direct în tema ÅŸi subiectul acestui material documentar, vom afirma, remarca ÅŸi susÅ£ine că reperele doctrinare comuniste demonstrează că acest curent politic a fost mai mult decât atât, a fost un sistem malefic ce are structura ÅŸi modul de functionare foarte asemănătoare cu o religie. Valorile pe care le-a promovat au evidente conotaÅ£ii negative dacă le raportăm la o viziune creÅŸtină. Modul de implementare a fost bazat pe două coordonate: - mistificare; - teroare. Cu rădăcini în miÅŸcările socialiste ÅŸi anarhiste, comunismul a apărut între ideologiile politico – filozofice, sub apanajul egalitarismului ÅŸi bunăstării generalizate dar purtând în substratul discursului său elemente cu evidente conotaÅ£ii malefice. EvoluÅ£ia lui a demonstrat, cum nu se poate mai explicit, modul în care diavolul a procedat ÅŸi operează în istorie.

            După discursurile triumfaliste ÅŸi după schema pe care s-a construit ideologia, comunismul s-a vădit mai degrabă o religie sau, mai corect spus o utopie, ce aminteÅŸte de ereziile dualiste: - existând o luptă maniheică ce se dă între proletariat (Binele, Mesia) ÅŸi burghezie (Răul) - în urma acestei încleÅŸtări violente ÅŸi sângeroase se naÅŸte o nouă eră, paradisiacă, din care Răul (burgezia) a fost abolit, - iar cetăţeanul noului paradis a fost omul nou, comunist (1).

            În implementarea pe care ideologia comunistă a cunoscut-o în URSS au existat două mijloace de manipulare care s-au folosit: minciuna ÅŸi violenÅ£a, cu multiplele lor forme de manifestare. Există o evidentă schimbare de optică între comunismul marxist ÅŸi comunismul bolÅŸevic, deÅŸi amândouă îÅŸi declară aceleaÅŸi finalităţi ÅŸi au suprapuneri în cele mai multe aspecte. DiferenÅ£a este aceea că Marx vedea naÅŸterea revoluÅ£iei proletare ca un proces firesc rezultat din crizele provocate de evoluÅ£iile tehnologice, astfel că implicarea factorului politic era oarecum secundară, pe când în viziunea leninistă revoluÅ£ia politică este elementul declanÅŸator, dealtfel nici nu s-ar fi putut vorbi de crize provocate de tehnologie, când aceasta era aproape o metaforă pentru Rusia anului 1917 (2). Debutând cu o lovitură de stat, comunismul în URSS se instaurează sub auspiciile lui Lenin ÅŸi evoluează sub cizma necruţătoare a lui Stalin.

            Cu toate că vizează naÅŸterea unui om nou, comunismul depersonalizează ÅŸi deznaÅ£ionalizează, astfel substanÅ£a umană îÅŸi pierde consistenÅ£a rămânând doar înveliÅŸul corporal. ConÅŸtiinţă, sentiment, într-un cuvânt întreaga interioritate sunt dinaminate ÅŸi se naÅŸte homo sovieticus, un humanoid ce are o grilă morală conform căreia orice este bun ÅŸi sfânt dacă slujeÅŸte la victoria revoluÅ£iei. PrezenÅ£a demonului este demonstrată poate cel mai bine prin această obstinaÅ£ie cu care maÅŸinăria comunistă vizează depersonalizarea, care duce neîndoielnic la o demonizare. Se operează falsificarea tuturor valorilor, a istoriei ÅŸi în consecinţă a existenÅ£ei înseÅŸi. Anii 1936-1938 sunt cunoscuÅ£i în istoria URSS ca anii terorii când execuÅ£iile se făceau zilnic de ordinul sutelor. Există o evidentă violenţă verbală la nivelul discursului oficial ÅŸi se operează mutaÅ£ii de bază în limbaj care ÅŸi el îÅŸi pierde consistenÅ£a născându-se acel monstru lingvistic numit „limbă (sau) limbaj de lemn” (3).

            Liderii comuniÅŸti, atât cei sovietici cât ÅŸi ceilalÅ£i, supuÅŸii lor mai mici, dar ÅŸi cei din Asia ori de aiurea au un accentuat apetit pentru cultul personalităţii. Ceea ce va duce la manifestaÅ£ii ÅŸi frazeologii monstruoase dar ÅŸi la ivirea unui panteon comunist ale cărui personaje au ca trăsături definitorii cruzimea ÅŸi infinita admiraÅ£ie de sine, un hybris nestăpânit care îi va incita mereu să-ÅŸi devore supuÅŸii.

            În România Mare miÅŸcarea comunistă nu figura printre forÅ£ele politice care puteau fi luate în calcul. Din PSD se va desprinde aripa maximalistă care va semna afilierea la a III-a InternaÅ£ională (Comintern), în anul 1921, luând astfel naÅŸtere PCR. Modul cum această grupare politică funcÅ£ionează atât înainte, cât ÅŸi în timpul celui de al II-lea Război mondial demonstrează că se supunea fără cârtire centrului de la Moscova (4). De acolo primea directive precise care erau aplicate în Å£ară în cea mai deplină conspirativitate, astfel că mai mult decât o grupare politică PCR sau PCdR era o agenÅ£ie de spionaj. ConÅŸtientizându-se adevărata natură a miÅŸcării comuniste în România, în anul 1924 partidul este scos în ilegalitate. Atât linia ce trebuia urmată cât ÅŸi liderii sunt în continuare numiÅ£i de la Moscova. Spre acolo se îndrepta speranÅ£a ÅŸi privirea plină de admiraÅ£ie a comuniÅŸtilor români. Încă de pe acum partidul era măcinat de lupte intestine ce nu vor înceta niciodată (5)...

            Prin urmare, cea mai spectaculoasă „realizare” a sistemului comunist a fost represiunea, care a atins dimensiuni înspăimântătoare, un malaxor de vieÅ£i omeneÅŸti, implacabil ÅŸi necruţător cu ajutorul căruia comunismul a reuÅŸit să se menÅ£ină ca regim politic în România cinci decenii, timp în care a operat o urâÅ£ire a interiorităţii naÅ£ionale ÅŸi personale ce se dovedeÅŸte greu de remediat. Instaurată după model sovietic ÅŸi de către cadre sovietice Securitatea, braÅ£ul înarmat al partidului va fi dublată de MiliÅ£ie, o altă instituÅ£ie represivă care la nivelul comunelor ÅŸi satelor va prelua prerogativele Securităţii (6). În primii ani cadrele de Securitate vor fi formate în cea mai mare parte din oameni proveniÅ£i de la periferia vieÅ£ii sociale, ajutaÅ£i de consilierii sovietici. Ulterior se vor forma cadre autohtone, adesea ÅŸcolite la Moscova. Dacă în anii ’45 -’60 tortura ÅŸi bătaia erau principalele instrumente securistice, mai târziu metodele se vor rafina, supravegherea ÅŸi delaÅ£iunea vor deveni unelte represive difuze dar nu mai puÅ£in eficiente. Pe măsura scurgerii timpului, deÅŸi puterea devenea din ce în ce mai sigură pe poziÅ£ia ocupată, aparatul Securităţii devenea ÅŸi el din ce în ce mai stufos, semn că, paradoxal, frica regimului de propria populaÅ£ie creÅŸtea ÅŸi ea (7).

            Duritatea metodelor aplicate în anchetele Securităţii ÅŸi regimul exterminant aplicat în penitenciare a determinat ca să se realizeze o serie de anchete în această privinţă fără însă să existe rezultate concrete notabile, aceasta fiind imposibil pentru că răul nu era în neglijenÅ£a sau în excesul de zel al unor angajaÅ£i ci la rădăcinile aparatului, Securitatea fiind o instituÅ£ie criminală ÅŸi represivă ce lupta împotriva propriei populaÅ£ii. Intrat într-un astfel de aparat, fundamental rău se producea fragmentarea conÅŸtiinÅ£ei ÅŸi personalităţii omului, el putea fi tată bun acasă dar torÅ£ionar neîntrecut la servici.

            Cea mai mare forţă a Securităţii ÅŸi totodată cel mai mare succes al ei au constituit-o informatorii, privită din acest unghi Securitatea era un monstru cu nenumăraÅ£i ochi ÅŸi nenumărate membre care îi confereau ubicuitate. În 5 martie anul 1946 premierul britanic Churchill făcea o declaraÅ£ie prin care recunoÅŸtea intrarea sub sfera de influenţă sovietică a estului Europei, declaraÅ£ia a fost considerată ca începutul războiului rece. Dar occidentul fusese conÅŸtient încă din anul ’44 că Stalin nu va întârzia să colonizeze teritoriile respective iar când procesul începuse să se desfăşoare sub ochii lor nu putuseră decât sporadic ÅŸi firav să lanseze slabe proteste, mai mult formale pe care sovietici

le-au ignorat cu nonÅŸalanţă. Dar ÅŸirul nesfârÅŸit de crime ÅŸi atrocităţi care au inundat aceste ţări nu pot fi privite de o conÅŸtiinţă morală occidentală ca străine. Vinovăţia nu se opreÅŸte în puncte cardinale sau la graniÅ£ele statelor ci în funcÅ£ie de implicarea în crimă ea există în mai mică sau mai mare măsură. În masacre de asemenea dimensiuni nimeni nu rămâne inocent, inocenÅ£a este cea care moare odată cu prima victimă cunoscută. Într-un astfel de scenariu în care insidios ÅŸi apoi extrem de violent în fruntea ţării se instaurează o putere dominată de rău, care poate fi partitura pe care omul poate să se salveze? Este evident că pentru omul creÅŸtin, comunismul se constituie într-o provocare. Faţă-n faţă cu comunismul creÅŸtinul este pus faţă-n faţă cu o forţă demonică ce se manifestă în istorie într-o formă fără precedent.

După faza înÅŸelăciunii, dar fără să o părăsească definitiv el aplică cu voluptate morbidă faza terorii. Åžtie că pentru a stăpâni trebuie să înfricoÅŸezi prin urmare va porni malaxorul terorii generalizate. Primele victime vor fi potenÅ£ialii concurenÅ£i ÅŸi anume elitele politice. Prin scenarii regizate de Securitate ÅŸi prin denigrarea făcută de presă partidele democrate de pe scena politică a României vor fi suprimate. Invective precum „fasciÅŸti” ÅŸi „criminali de război”, „trădători” sunt termenii în care presa controlată în totalitate de PCR îi va stigmatiza pe liderii politici în care populaÅ£ia încă mai vedea o speranţă pentru redresarea ţării ÅŸi ieÅŸirea de sub teroarea roÅŸie. Experimentul temniÅ£elor ÅŸi al muncii forÅ£ate din lagărele ÅŸi coloniile comuniste a însemnat distrugerea clasei politice interbelice, eliminarea elitei intelectuale, exterminarea unui număr mare de clerici ortodocÅŸi sau greco-catolici ÅŸi, în general, represiunea împotriva tuturor persoanelor care s-au împotrivit instaurării ,,democraÅ£iei populare". Începând cu martie anul 1945, Partidul Comunist a declanÅŸat o teroare sistematică împotriva opozanÅ£ilor politici, reproducând pe teritoriul României modelul Gulagului sovietic.

Conform Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului in România, în timpul regimului comunist, în România au existat 44 de penitenciare principale ÅŸi 72 de lagăre de muncă forÅ£ată destinate deÅ£inuÅ£ilor politici în care au pătimit peste 3 milioane de români dintre care 800.000 de oameni au murit. Ele se aflau sub coordonarea DirecÅ£iei Generale a Penitenciarelor (cu toate modificările de titulatură pe care le-a cunoscut de-a lungul vremii). Alături de conducerea centrală a DGP, responsabili pentru deciziile referitoare la tratamentul aplicat în locurile de detenÅ£ie politică erau: comandanÅ£ii de penitenciare, lagăre ÅŸi colonii de muncă ÅŸi locÅ£iitorii lor, precum ÅŸi ofiÅ£erii politici care asigurau reeducarea deÅ£inuÅ£ilor conform directivelor partidului comunist. Locurile de detenÅ£ie din perioada comunistă ar putea fi clasificate în mai multe categorii, deÅŸi majoritatea deÅ£inuÅ£ilor a trecut prin cel puÅ£in două dintre ele.

 

Despre diferitele tipuri de închisori

Penitenciarele reeducării erau caracterizate prin aplicarea metodelor de tortură în vederea convertirii la ideologia comunistă. Acestea au fost la Suceava, PiteÅŸti, Gherla, Târgu Ocna, TârgÅŸor, BraÅŸov, Ocnele Mari, Peninsula. Închisorile de exterminare a elitei politice ÅŸi intelectuale: Sighet, Râmnicu Sărat, GalaÅ£i, Aiud, Craiova, BraÅŸov, Oradea, PiteÅŸti. Lagăre de muncă: Canalul Dunăre-Marea Neagră (Peninsula, Poarta Alba. Salcia, Periprava, ConstanÅ£a, Midia, Capul Midia, Cernavodă, etc.), coloniile de muncă din Balta Brăilei. Închisori de triaj ÅŸi tranzit: Jilava, VăcăreÅŸti. Închisori de anchetă : Rahova, Malmaison, Uranus. Închisori pentru femei: Mărgineni, Mislea, Miercurea Ciuc, Dumbrăveni. Penitenciare pentru minori : TârgÅŸor, Mărgineni, Cluj. Penitenciarele Spital: Târgu Ocna ÅŸi VăcăreÅŸti.

 

Despre diferitele metode de tortură

Abuzurile ÅŸi încălcările grave ale drepturilor omului au fost sistematic administrate în toate închisorile ÅŸi lagărele comuniste din România. Aici se aplicau cele mai dure metode de tortură. Cele mai utilizate metode de tortură au fost: lovituri aplicate în părÅ£ile sensibile ale corpului; strivirea unghiilor; smulgerea părului din cap; bătaia cu lopata; tratarea rănilor cu sare; crucificarea; bătaia sistematică la tălpi cu cravaÅŸa, obiecte din lemn sau cauciuc; arderea tălpilor la flacără, lovituri cu un creion mai mare în testicule; bătăi cu saci de nisip. În lagărul de la Valea Neagră Peninsula, de exemplu, era aplicată ,,broasca“ prin care deÅ£inuÅ£ii după ce se întorceau de la lucru, erau obligaÅ£i să Å£opăie în poziÅ£ia ,,pe vin“, cu mâinile pe ÅŸolduri, fiecare Å£inând în spate un alt deÅ£inut. În lagărul de la Valea Neagră condamnaÅ£ii erau obligaÅ£i să stea înghesuiÅ£i câte doi, o noapte întreagă într-o cutie fără acoperiÅŸ, etc.

O altă metodă folosită împotriva deÅ£inuÅ£ilor a fost munca forÅ£ată. CondiÅ£iile de muncă din lagărele ÅŸi coloniile comuniste au fost dintre cele mai dure. DeÅ£inuÅ£ii erau puÅŸi să muncească până la epuizare, în condiÅ£iile în care normele erau mărite de la o zi la alta, iar hrana era un fel terci, lipsit de proteine. Neîndeplinirea normei zilnice atrăgea pedepsirea ,,leneÅŸului“ prin bătaie la ÅŸezutul gol, atârnarea lui cu capul în jos sau aruncarea lui la carceră. La începutul anilor 1950, în lagăre ,,lucrau“ apoximativ 80.000 de oameni, dintre care 40.000 la Canalul Dunăre-Marea Neagră. De asemenea, lagăre de muncă forÅ£ată ÅŸi centre de deportare au existat în întreaga Å£ară, dar cele mai multe se aflau în partea sud-estică a Câmpiei Române ÅŸi sudul Dobrogei (Salcia, Urleasca, Sălcioara, Jegalia, PerieÅŸi, Grădina, Satul Nou etc.).

 

Despre Zarca Aiudului - Izolarea

Cu toate că dispoziÅ£iile din Codul penal comunist din 1948 (art. 28-44) interziceau, în genere, separaÅ£iunea individuală, admiÅ£ând-o numai pentru condamnaÅ£ii de drept comun ÅŸi numai pentru o perioadă de maximum 2 ani de la începerea executării pedepsei, în realitate condamnaÅ£ii din secÅ£iile speciale erau trecuÅ£i la izolatoare. Astfel de izolatoare se aflau la ,,zarca“ de la Aiud, ,,neagra“ la Sighet ÅŸi Jilava, ,,cazinca“ la Suceava, etc.. Aici deÅ£inuÅ£ii executau pedepse într-o totală izolare, în condiÅ£ii de mizerie ÅŸi înfometare. Un fenomen caracteristic al penitenciarelor a fost cel al suprapopulării închisorilor. În cei mai mulÅ£i ani ai detenÅ£iei, condamnaÅ£ii politici au dormit pe jos, pe rogojini, în celule neîncălzite. Spre exemplu, legionarii nu aveau dreptul la perna ÅŸi aÅŸternut. Majoritatea unităţilor penitenciare nu erau dotate cu încălzire centrală, temperatura coborând drastic în celule în timpul iernii. AlimentaÅ£ia ÅŸi asistenÅ£a medicală erau deficitare. În general, alimentaÅ£ia era aceeaÅŸi în întregul sistem penitenciar, cu deosebirea că la secÅ£iile pentru deÅ£inuÅ£ii politici aceasta era foarte puÅ£ină. În privinÅ£a asistenÅ£ei medicale, aceasta era deseori absentă. DeÅ£inuÅ£ii politici erau mai rar ÅŸi mai greu vizitaÅ£i de medic. Internarea în staÅ£ionarul penitenciarului ÅŸi repartizarea medicamentelor erau supuse unor restricÅ£ii speciale. În unele cazuri, pentru a se obÅ£ine o asistenţă medicală mai bună, a fost nevoie să se recurgă la greva foamei. În multe cazuri de acest fel, deÅ£inuÅ£ii au fost alimentaÅ£i artificial ÅŸi abuziv, împotriva voinÅ£ei lor sau au fost lăsaÅ£i în cea mai cruntă mizerie, alături de tineta cu fecale, săptămâni întregi.

 

Monumente edificate pentru foştii deţinuţi politic

În perioada celor aproape 45 de ani de teroare comunistă (1945-1989), România a devenit o Å£ară a crimei organizate, a camerelor de tortură, a temniÅ£elor ÅŸi lagărelor de exterminare. In tot acest timp, un popor întreg a trăit în spaimă, în umilinţă, minciună ÅŸi delaÅ£iune. Pentru a ascunde ÅŸi a ÅŸterge urmele Genocidului roÅŸu, securitatea, miliÅ£ia ÅŸi justiÅ£ia comunistă au început încă din anul 1969, o vastă operaÅ£iune de selectare ÅŸi distrugere a arhivelor proprii, precum ÅŸi de falsificare a unor date ÅŸi documente importante. Din numărul de deÅ£inuÅ£i politici, circa 15-20% au fost uciÅŸi prin împuÅŸcare sau exterminaÅ£i în închisori ori lagăre de munca forÅ£ată.

Trupurile lor au fost aruncate în gropile comune sau în mormintele fără cruce, care sunt răspândite de la TimiÅŸoara până la Vladivostok. Alte mii de cetăţeni români provenind din lumea ţăranilor înstăriÅ£i, a intelectualilor ori a militanÅ£ilor partidelor istorice au fost ridicaÅ£i în miez de noapte de la casele lor ÅŸi uciÅŸi prin împuÅŸcare pe marginile ÅŸanÅ£urilor, în păduri sau au dispărut fără urmă. Numele ÅŸi numărul tuturor acestor martiri nu se vor ÅŸti niciodată. În memoria ÅŸi spre cinstirea lor, AsociaÅ£ia FoÅŸtilor DeÅ£inuÅ£i Politic din România (AFDPR), prin filialele sale, a început încă din anul 1991 să ridice monumentele care vor rămâne peste timp drept mărturie a ceea ce a însemnat comunismul. Unele din aceste monumente au fost ridicate în apropierea unor groaznice închisori sau lagăre ale morÅ£ii, cum sunt cele de la Aiud, Poarta Albă, Gherla, TârgÅŸor, PiteÅŸti, Insula Mare a Brăilei, Baia Sprie, Nistru, Cavnic, Miercurea Ciuc, Suceava, BotoÅŸani sau Bicaz. S-au edificat monumente ÅŸi în zonele în care a existat rezistenţă anticomunistă de amploare spre exemplu la Teregova, CaransebeÅŸ, Sâmbăta, NucÅŸoara, Meidanchioi, Chisindia, RăstolniÅ£a, IbăneÅŸti, MânzăleÅŸti, Mesentea, OraviÅ£a, Vadu RoÅŸca. În unele oraÅŸe din Å£ară s-au ridicat alte monumente precum la Alba lulia, BistriÅ£a-Năsăud, Brăila, Cugir, CălăraÅŸi, Drobeta Turnu Severin, Oradea, ReÅŸiÅ£a, Satu Mare, TârgoviÅŸte, TimiÅŸoara, dar ÅŸi peste graniţă la Paris ÅŸi Geneva.

 

Despre „Holocaustul roÅŸu” sau crimele în cifre

Conform estimărilor făcute de Florin Mătrescu în cartea sa ,,Holocaustul roÅŸu“ numărul persoanelor care au suferit în regimul comunist depăşeÅŸte 3 milioane. Între 28 iunie 1940 ÅŸi 22 iunie 1941 au fost deportaÅ£i în lagărele din Nordul ÎngheÅ£at un număr de 300.000 de români basarabeni ÅŸi bucovineni. Între anii 1945 ÅŸi 1954, 500.000 de români basarabeni ÅŸi bucovineni au fost deportaÅ£i în lagăre. Între anii 1946 ÅŸi 1947, 200.000 - 350.000 de români morÅ£i în urma foametei provocată de Stalin. Victor Bârsan în cartea sa ,,Masacrul inocenÅ£ilor", editura BucureÅŸti, 1993, deosebeÅŸte mai multe valuri de deportări. Între 28 iunie 1940 ÅŸi 22 iunie 1941, 300.000 de români deportaÅ£i. Între anii 1944 ÅŸi 1948 , 250.000 de români deportaÅ£i. Între anii 1946 ÅŸi 1947 , 300.000 de români morÅ£i în urma foametei provocată de Stalin. La 6 iulie 1949 începe a 3-a deportare masivă; 11.324 familii deportate. Între anii 1954 ÅŸi 1964, 300.000 de români deportaÅ£i în Rusia ÅŸi Kazahstan. Anton Ovseyenco în ,,The Time of Stalin: Potret of a Tirrany", N.Y. Harper and Row, 1981 estimează numărul total al victimelor comunismului în Basarabia ÅŸi Nordul Bucovinei la 1.500.000 de persoane. În ceea ce priveÅŸte România, conform lui Florin Mătrescu, în cartea ,,Holocaustul roÅŸu sau crimele în cifre ale comunismului internaÅ£ional", grupurile masive de deportări ÅŸi crime au fost: ,,capitularea fără condiÅ£ii" de la 23 august 1944 a avut ca rezultat deportarea a 180.000 de soldaÅ£i ÅŸi ofiÅ£eri în lagărele gulagului sovietic (doar câteva mii s-au mai întors).

Recent, în mlaÅŸtina râului BălÅ£i din Basarabia a fost descoperit un osuar românesc compus din 50.000 schelete de soldaÅ£i români - din unitaÅ£i ale Armatei Regale Române, care în primăvara anului 1944 au constituit prima linie de rezistenţă împotriva Armatei RoÅŸii. (citat din Mihai Vicol, "Un "Katyn" românesc" - România Liberă InternaÅ£ional, nr.320/04.08.96). Ocuparea ţării de către Armata RoÅŸie a însemnat un val de crime în rândul populaÅ£iei civile, crime de proporÅ£ii încă necunoscute, oameni uciÅŸi doar pentru a fi jefuiÅ£i sau pentru a-ÅŸi apăra fiicele ÅŸi soÅ£iile de violuri. Colectivizarea forÅ£ată a ţărănimii (începând din 1949) a afectat 12.000.000 de ţărani; sate întregi au fost mitraliate ÅŸi nimicite cu tunurile - provocând 30.000 de victime. Deportările masive din perioada anilor 1949 - 1960 s-au soldat cu încă 200.000 de ţărani morÅ£i în lagărele de muncă sau închisori. RezistenÅ£a armată din munÅ£i (1946 - 1958), unică in lagărul comunist, a mai adăugat un număr de victime. În cele 120 de închisori ÅŸi lagăre de muncă, au murit între 150.000- 200.000 oameni. Cifrele globale ale holocaustului roÅŸu în România sunt diferite. Numărul total al deÅ£inuÅ£ilor: 2.000.000 (Filip Păunescu - ,,CunoaÅŸterea ÅŸi combaterea comunismului". 3.000.000 (Cicerone IoaniÅ£oiu). Numărul total al morÅ£ilor în regimurile Gheorghe Gheorghiu-Dej, CeauÅŸescu, Iliescu (revoluÅ£ie, Târgu-MureÅŸ, mineriade, etc.) este greu de stabilit. Se descoperă mereu noi gropi comune pe lângă lagărele de muncă ÅŸi închisori. Cifra avansată de Florin Mătrescu este de 891.500 morÅ£i în genocidul comunist comis între actualele graniÅ£e ale României.

 

Despre mărturii în oglindă din lagărul comunist

Cu sprijinul Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului din Romania ziariÅŸti de la România Liberă ÅŸi de la Libertatea au realizat interviuri cu torÅ£ionarii pe de o parte, dar ÅŸi cu foÅŸtii deÅ£inuÅ£i politici. Un fost deÅ£inut politic care a trăit pe pielea sa teroarea în Penitenciarul Giurgeni ÅŸi fostul ÅŸef al acestei puÅŸcării îÅŸi povestesc, după 50 de ani, experienÅ£ele trăite în două tabere atât de diferite. De o parte este Alexandru IoaniÅ£escu, trecut astăzi de 80 de ani, fostul comandant de închisoare ÅŸi lagăr comunist. Cei care l-au cunoscut de dincolo de gratii ÅŸi-l amintesc ca pe o ,,brută ÅŸi o bestie ordinară", dar el spune că pur ÅŸi simplu, a muncit la viaÅ£a sa ca un tip ,,sever ÅŸi corect". RecunoaÅŸte doar că subalternii ,,îi mai altoiau" pe deÅ£inuÅ£i, dar puÅŸcăriaÅŸii închiÅŸi din raÅ£iuni politice îÅŸi meritau bătaia, pentru că ,,înecau orezul" ÅŸi astfel subminau economia. De partea cealaltă este Florea Dumitru, mutilat ÅŸi umilit în închisoare, bătrânul de peste 73 de ani spune acum că l-a iertat deja pe torÅ£ionarul său, deÅŸi rănile făcute de bătăuÅŸii lui IoaniÅ£escu ÅŸi mizeria cruntă din celulă i-au ruinat pentru totdeauna sănătatea. TorÅ£ionarul IoaniÅ£escu spune că nu există probe pentru judecarea lui, iar mărturiile celor care au fost închiÅŸi nu au sens. Victima lui, Dumitru, nu crede că judecata ar mai avea acum vreun sens.

 

Despre Colonia de muncă din localitatea Giurgeni

Una dintre închisorile comuniste ale anilor '60 din Insula Mare a Brăilei a fost ÅŸi colonia de muncă de la Giurgeni, loc în care erau încarceraÅ£i deÅ£inuÅ£i contrarevoluÅ£ionari. Conform ,,DicÅ£ionarului penitenciarelor din România comunistă (1945-1967)", ,,reacÅ£ionarii" trăiau în condiÅ£ii inumane. ,,Aveau un regim de muncă forÅ£ată, fiind păziÅ£i de câini dresaÅ£i să-i atace dacă se prăbuÅŸeau la pământ sau dacă încercau să se odihnească. Mâncarea era foarte proastă, iar setea - chinuitoare. Cei închiÅŸi erau nevoiÅ£i să bea apă din Dunăre, iar în timpul lucrului - din bălÅ£ile de pe teren. PrezenÅ£a ÅŸobolanilor în gropile care Å£ineau loc de closet sau în depozitele de alimente a contribuit la declanÅŸarea unor epidemii: febră tifoidă ÅŸi leptospiroza". Una dintre cele mai grele activităţi era considerată munca la orezărie când deÅ£inuÅ£ii erau obligaÅ£i să stea tot timpul în apă, încovoiaÅ£i, pentru a plivi orezul. La Giurgeni au fost încarceraÅ£i numai deÅ£inuÅ£i politici între anii 1960-1962 când comandantul penitenciarului era Alexandru IoaniÅ£escu. Maiorul a căpătat experienţă la penitenciarele de la Cluj ca locÅ£iitor de comandant, la Aiud (1956-1958), pe aceeaÅŸi funcÅ£ie ÅŸi apoi a fost mutat la Giurgeni. Prin mâna lui au trecut mii de deÅ£inuÅ£i ÅŸi chiar elita epocii. TorÅ£ionarul ÅŸi l-a amintit pe poetul Radu Gyr. La Giurgeni a devenit stăpân peste 1600 de deÅ£inuÅ£i politici. ,,Cum să nu le dau mâncare? Păi, dacă eu vă spun că arătau ca luptătorii! In societate nu se mânca carne, dar la unitate se dădea de cinci ori pe săptămână. Sigur, mai mult subproduse, căpăţâni, gheare, dar aveau în farfurie miros de carne. Odată, mi-a fost adus de la Jilava un lot. Erau prăpădiÅ£i rău de tot. BătuÅ£i. GălbejiÅ£i. M-am dus la Lunca Dunării personal să-i primesc, venise un tren cu ei. M-am dus cu două camioane ÅŸi i-am încolonat cu gardă, să-i aducem la Giurgeni, era o distanţă de vreo 7-8 kilometri. Dom'le, erau atât de prăpădiÅ£i, că o parte din ei au căzut pe drum. Apoi i-am scos la muncă ÅŸi unii au devenit niÅŸte luptatăori, dom'le. Lucrau în soare. Aveau o forţă în ei!"relata în faÅ£a ziariÅŸtilor torÅ£ionarul. Rezultatele muncii desfăşurate de ofiÅ£erul IoaniÅ£escu la comanda penitenciarelor pe la care a trecut au rămas menÅ£ionate în arhive. Referatele Serviciului de InspecÅ£ii din cadrul DirecÅ£iei Generale a Penitenciarelor scot la lumină portretul unui călău mulÅ£umit de sine: conform documentelor, IoaniÅ£escu îi lovea ,,în special pe deÅ£inuÅ£ii cunoscuÅ£i ca elemente înrăit-duÅŸmănoase, preocupaÅ£i de a sabota munca sau de a-i instiga pe ceilalÅ£i deÅ£inuÅ£i la nesupunere". În urma unor reclamaÅ£ii ce vizau excesul de zel, IoaniÅ£escu este retrogradat din funcÅ£ie ÅŸi numit locÅ£iitor al comandantului pentru pază ÅŸi regim la lagărul de la Periprava. După aproape 50 de ani de la acele momente, pensionarul Alexandru IoaniÅ£escu neagă acuzaÅ£iile, pe care le consideră simple răzbunari ale unui alt ofiÅ£er. ,, Vă spun sincer. Eu am fost sârguincios. Am muncit. M-am străduit. Acum sunt bătrân ÅŸi nu vreau decât să fiu lăsat în pace să-mi mănânc în liniÅŸte pensia". Încasează 2.500 de lei noi, adică de peste patru ori mai mult decât o pensie medie în România.

 

Despre torţionari de ieri care astăzi sunt cu pensii enorme

Considerat de deÅ£inuÅ£ii care l-au cunoscut drept o ,,bestie ordinară", IoaniÅ£escu crede astăzi că în tinereÅ£e ÅŸi-a făcut doar treaba pentru care lua chenzina. Devotamentul său s-a văzut, spre exemplu, la Aiud, unde, în timpul unei greve a foamei, a dat ordin ca deÅ£inuÅ£ii să fie hrăniÅ£i cu forÅ£a: printr-un tub vârât pe gât, le-a fost turnată toata porÅ£ia de mâncare ÅŸi de apă. Într-un interviu acordat ziarului ,,România liberă" spunea: ,,Eram foarte sever, dar eram corect. Nu dur, sever. Aveam subalterni, dom'le... Ce însemna să umblu eu cu bâta printre ei? După legile de atunci, erau vinovaÅ£i. Nu primeam neapărat ordine în scris să-i maltratăm pe deÅ£inuÅ£i, dar îÅ£i cereau să aplici regimul la maximum. Să nu treci nimic cu vederea. Eu am lucrat după un principiu propriu. I-am separat: ţărani, muncitori, intelectuali ÅŸi militari. Pentru că intelectualii, ăştia mai deÅŸtepÅ£i, îi cam exploatau pe ceilalÅ£i. M-am purtat în aÅŸa fel încât n-am ce să-mi reproÅŸez“ relata mulÅ£umit de el torÅ£ionarul. La fel ca ÅŸi el Gheorghe Crăciun, comandant de penitenciare, ÅŸeful Securităţii BraÅŸov, considerat cel mai dur torÅ£ionar, s-a dus în mormânt cu mulÅ£umirea că ÅŸi-a făcut doar datoria ÅŸi că foÅŸtii deÅ£inuÅ£i politic ÅŸi-au meritat soarta. Åži acesta a trăit la Cluj cu o pensie de zeci de milioane de lei vechi, iar nimeni nu l-a tras la răspundere pentru faptele sale.

 

Despre Omul care şi-a iertat călăul

Florea Dumitru a fost condamnat în anul 1959 la opt ani de închisoare pentru uneltire împotriva ordinii sociale când a fost pârât de învăţătorul satului că recita o poezie care critica regimul. Era ofiÅ£er, iar la recurs a primit patru ani. Florea este trecut de 73 de ani ÅŸi trăieÅŸte în localitatea Caracal, într-un apartament de două camere. Redă cu lux de amănunte, de parca le-ar fi trăit ieri, cifre, nume, locuri, feÅ£e pe care le-a trăit în urmă cu cinci decenii. N-a uitat că numărul celulei în care a stat la PiteÅŸti era 53, că un coleg deÅ£inut era în clasa a XI-a ÅŸi locuia în BucureÅŸti, pe strada Åžepcari nr. 2, etaj 2, apartament 2, că medicamentele de care avea nevoie un alt deÅ£inut erau Carbaxim si Antideprin sau că porÅ£ia zilnică de pâine era de 250 de grame pentru cei care munceau, ÅŸi doar de 100 pentru cei bolnavi sau inapÅ£i. Nici numele comandantului Coloniei de Munca Giurgeni, unde a stat patru luni, nu crede că i se va ÅŸterge vreodată din minte: ,,La Giurgeni era IoaniÅ£escu. Odată, a venit când ne scoteau la muncă, a luat o prăjină mare ÅŸi a început să dea în stânga ÅŸi-n dreapta. "Fir-aÅ£i voi să fiÅ£i, vă omor pe toÅ£i! NenorociÅ£ilor, voi care subminaÅ£i economia ţării!"a povestit fostul deÅ£inut politic. Dumitru Florea are o pensie de 1000 de lei ÅŸi o indemnizaÅ£ie de 800 de lei acordată foÅŸtilor deÅ£inuÅ£i politici. Precum Florea Dumitru, toÅ£i foÅŸtii deÅ£inuÅ£i politic au vii în memorie toate faptele ÅŸi momentele grele prin care au trecut în temniÅ£ele ÅŸi lagărele comuniste. Majoritatea dintre ei ÅŸi-au iertat călăii ÅŸi nu cer decât să nu-i mai vadă în funcÅ£ii de conducere, dacă legea lustraÅ£iei a rămas tot nevotată.

 

Despre Legea cultelor dictată de Stalin

În august 1948 este promulgată ,,Legea pentru regimul general al cultelor“ Aceasta separa ÅŸcoala de Biserică. Nici o confesiune, congregaÅ£ie sau comunitate religioasă nu mai putea deschide sau întreÅ£ine instituÅ£ii de învăţământ general. De asemeni se aduc restricÅ£ii severe privind activitatea în mănăstiri. Nu mai erau priviÅ£i în monahism, indiferent de vârstă, decât absolvenÅ£ii ÅŸcolilor de pregătire a clerului. CeilalÅ£i erau primiÅ£i numai la vârsta de 55 de ani bărbaÅ£ii ÅŸi 50 femeile. Au fost desfiinÅ£ate foarte multe mănăstiri. Iată câteva exemple ale evoluÅ£iei fenomenului. În Arhiepiscopia IaÅŸilor, din 50 mănăstiri ÅŸi schituri nu a mai rămas nici una. Dacă în România anului 1958 mai erau consemnate 197 de mănăstiri ÅŸi schituri, în anul 1987 existau doar 103. În timp ce în anul 1951 se consemnează existenÅ£a a 10.000 călugări, în anul 1963 numărul lor era de aproximativ 1000. Din perspectivă comunistă, monahismul românesc trebuia să întrupeze principiul apostolatului social. Călugării contemplativi au fost obligaÅ£i să se transforme în muncitori pentru cauza noului regim social, în ciuda opoziÅ£iei pe care au manifestat-o la începuturile regimului comunist“ (Vasilică Militaru, Biserica din temniţă, idem. p.34)

 

Despre Moscova care dicta totul

,,Trebuie remarcat faptul că tonul discursului acelor vremuri era dictat de la Moscova. După ce, în prima fază a revoluÅ£iei bolÅŸevice, au fost dărâmate bisericile ÅŸi mănăstirile din Rusia, decapitându-se toată ierarhia bisericească, Stalin va înÅ£elege că este bine să se folosească de instituÅ£ia bisericească. În anul 1943, Stalin instalează în funcÅ£ia de patriarh al Bisericii ruse pe Serghie. Acesta va trasa de acum înainte politica bisericii în conformitate cu ideologia comunistă. Următorul patriarh, Alexei, va organiza la Moscova în anul 1948 o conferinţă eclesiastică, în cursul căreia a fost definită politica pe care aveau s-o urmeze noile democraÅ£ii populare. AÅŸa se explică faptul că, în primii ani ai regimului comunist, literatura ortodoxă română a preamărit biserica mamă a U.R.S.S“ (ibid. p.35) În noul context politic va fi instalat la BucureÅŸti noul patriarh Iustinian Marina care a colaborat cu statul comunist în vederea păstrării tezaurului spiritual.

Regimul sovietic, ÅŸi mai ales dimensiunea sa stalinistă, a fost atras de conceptul “ingineriei sociale”, iar această construcÅ£ie societală nu putea să nu interacÅ£ioneze cu discursul teologic tradiÅ£ional a cărui teză era “autocraÅ£ie, ortodoxie, narodnost”. Concentrarea puterii statele ÅŸi principiile partidului unic, caracteristice unei singure ideologii oficiale au configurat un puternic vector ateist ÅŸi laicizant în societatea ÅŸi mentalul colectiv ruse. Aceste direcÅ£ii de strategie politică intrau în coliziune cu opÅ£iunile fundamentale ale ortodoxismului rus, care prin scrisul lui Vladimir Soloviov criticase “patriotismul bolÅŸevic zoologic”. În schimb, Berdiaev a insistat pe originile populare creÅŸtine asupra comunitarismului socialist.

Trebuie să semnalăm că liderii sovietici nu au fost influenÅ£aÅ£i în raporturile cu religia (ca doctrină ÅŸi componentă instituÅ£ională) de ideea gramisciană a alianÅ£ei Partidului Comunist cu masele populare religioase³. În acest context, anticomunismul a devenit o bătălie religioasă de primă importanţă care a avut o mobilizare de masă în lumea catolică ÅŸi ortodoxă. Controlul U.R.S.S. asupra ţărilor estice ÅŸi persecuÅ£iile religioase au condus la elaborarea de către Papa Pius al XI-lea a Enciclicii asupra comunismului, document care alături de scrisorile pastorale, directivele episcopilor ÅŸi buletinele oficiale ilustrează spiritul de cruciadă în lupta lui “Christos împotriva Diavolului ÅŸi a barbariei moscovite”. În acest sens într-un document papal din anul 1946, Suveranul Pontif a arătat etapele teroarei: “revoluÅ£ia, violenÅ£a, suprimarea tuturor libertăţilor, lupta de clasă, dictatura”. Analiza papală evocă “gigantesca maÅŸină colectivistă” potrivit căreia “paradisul lui Marx apare ca un trist ÅŸi ironic paradis, fără speranţă în care totul este supus logicii materialismului ÅŸi distrugerii tuturor religiilor [...] comunismul semnifică mizerie, sclavaj, regim poliÅ£ienesc, câmp de concentrare, moarte”.

 

Despre relaÅ£ia Stat-Biserică în spaÅ£iul sovietic

Revenind la regimul sovietic ÅŸi politica sa ateocomunistă, trebuie să enumerăm câteva momente care au fost “copiate la indigo” de guvernele democrat-populare în perioada postbelică.

După Sinodul de la KarlovâÅ£ din anul 1920 au fost excomunicaÅ£i marii gânditori mistici, Berdiaev ÅŸi Bulgakov, patriarhul Tikhon a fost acuzat ÅŸi arestat în anul 1922, sute de preoÅ£i uciÅŸi sau mutilaÅ£i, mănăstirile ÅŸi bisericile distruse sau închise, proprietăţile bisericeÅŸti secularizate. Mitropolitul Serghei, succesorul lui Tikhon a realizat un compromis istoric “DeclaraÅ£ia de Loialitate” care a normalizat relaÅ£ia Stat-Biserică, promiÅ£ându-se “credinţă Sovietelor ÅŸi recunoaÅŸterea Rusiei Sovietice ca stat-mamă cetăţenesc”. DeÅŸi persecuÅ£iile religioase au continuat în anii '30, s-a constatat o resurecÅ£ie religioasă a intelectualilor din Rusia.

Înfrângerile militare din 1941-1942 l-au făcut pe Stalin să facă mari concesii Bisericii, Serghei a fost numit patriarh ÅŸi primit în vizită la Kremlin, transferându-se fostului periodic al Patriarhiei fondurile revistei “Bezbojnic” (“Ateul”). EmigraÅ£ia ortodoxă rusă de la Karlovac (Iugoslavia) condusă de mitropolitul Anton (Khropovitsky) a sprijinit politica lui Hitler de distrugere a “regimului iudeo-masonic al U.R.S.S.”

Unii lideri ecleziaÅŸti au revenit în Uniunea Sovietică ÅŸi au colaborat cu regimul comunist, cazul mitropolitului Serafim de la Paris fiind elocvent. Un aspect interesant este acela că Biserica Ortodoxă Rusă a invocat solidaritatea slavă pentru apărarea “rodinei” (patria-mamă) împotriva agresiunii hitleriste. Regimul stalinist a speculat afirmaÅ£ia lui Dostoievski: “a fi rus înseamnă a fi ortodox”, dar această resurgenţă religioasă era controlată de N.K.V.D. În acest sens, elita politică sovietică s-a folosit de unele per­so­nalităţi din emigraÅ£ia rusă de la Paris ca Alex. Kazem Bek (persan de origine), lider în anii '20 al organizaÅ£iei “Tinerii RuÅŸi”, admirator al lui Stalin, “noul Bonaparte” ÅŸi revenit în U.R.S.S. ca secretar al Patiarhului la sfârÅŸitul anilor '40. Pe ansamblu reacÅ£iile emigraÅ£iei au fost dure la adresa politicii religioase a regimului, unii reprezentanÅ£i ca Ivan Solonevici scriind cărÅ£i critice cum ar fi Rusia într-un lagăr de concentrare, unde arăta că “cel mai consistent fascism este în Rusia”. Represiunea stalinistă a atins ÅŸi armata de eli­berare rusă condusă de Vlasov, după cum se ÅŸtie predat de AliaÅ£i la Praga sovieticilor (1945).

După cum sublinia C. Andriev în lucrarea sa Vlasov and the Russian Movement Liberation. exponenÅ£ii dreptei ruse ÅŸi militarii aflaÅ£i în Germania anilor 1941-1945 (atamanul Baidakalov, Teneserov, Poremski, de fapt lideri ai centrului berlinez al emigraÅ£iei ruse - executaÅ£i în anul 1949) afirmau: “religia va fi de o centrală importanţă în viitoarea ordine cu o poziÅ£ie dominantă a Bisericii Ortodoxe”.

Stalin a extins represiunea asupra cercurilor militare ÅŸi politice ale emigraÅ£iei ruse din Germania, dar ÅŸi asupra iredentiÅŸtilor ucrainieni, dintre care mulÅ£i erau greco-catolici. Un impact deosebit în Occident a avut reîntoarcerea prizonierilor italieni la Cremona (27 decembrie anul 1947); după acest moment, oameni de stânga ca C. Monteferrato au devenit din “rusofili, anticomuniÅŸti ÅŸi antibolÅŸevici”.

 

Despre Unitatea specială, NKVD

În anul 1943 Stalin ordonă înfiinÅ£area unei unităţi speciale a N.K.V.D. care trebuia să identifice ÅŸi să urmărească pe toÅ£i cei care ar fi colaborat cu germanii ÅŸi aliaÅ£ii lor. Unitatea numită ,,SmerÅŸ“ s-a constituit în România începând din anul 1944 ÅŸi a fost sprijinită de secretarul la Ministerul de Interne Teohari Georgescu pe numele real Baruh Tescovici. Numele românesc va fi ,,Brigada Mobilă“ ÅŸi avea următoarele misiuni: să convingă populaÅ£ia că întregul aparat de stat al ramurilor burgheze este vinovat de dezastrul ţării ÅŸi trebuia neutralizat, iar în anumite cazuri chiar lichidat; partidele istorice deveneau automat agenturi ale spionajului fascist ÅŸi imperialist ÅŸi trebuiau desfiinÅ£ate; unitatea trebuia să lichideze elita intelectuală, economico-financiară ÅŸi politică a ţării, care urma să fie înlocuită cu noile cadre formate la Moscova; să contribuie la crearea în România a unei societăţi de tip sovietic; să constituie nucleul din care se va organiza noul serviciu de informaÅ£ii al României ÅŸi poliÅ£ia politică internă. ,,Brigada Mobilă a fost organizată de ÅŸeful I.N.U. pentru România, generalul A. Saharovski. Pe plan intern unitatea a fost coordonată de generalul Gheorghe Pintilie (Pantelei Bodnarenko), dar la vedere, ÅŸeful ei era colonelul Boris Grunberg, care ÅŸi-a schimbat numele în Alexandru Nikolski ÅŸi va deveni general ÅŸi unul dintre cei mai temuÅ£i ÅŸefi ai procesului de distrugere al elitei româneÅŸti. Trebuie remarcată preocuparea acestor oameni de a-ÅŸi schimba numele, de a se româniza pentru a-ÅŸi ascunde mai bine identitatea lor reală. OperaÅ£iunea de arestare a purtat numele de cod de ,,Gayaneh“, denumire dată de Stalin ÅŸi încredinÅ£ată generalului Gheorghe Pintilie. Ea a început printr-un raport al Ministerului de Interne în care erau analizate: problema legionară, organizaÅ£iile subversive, Biserica, sectele religioase, partidele politice, elementele din fostul P.N.Å¢. ÅŸi care concluziona necesitatea declanşării arestărilor“ (ibid. p.37) În noaptea de 14 spre 15 mai 1948 sunt arestaÅ£i 15.000 de membri ÅŸi presupuÅŸi susÅ£inători ai MiÅŸcării Legionare iar din centrele universitare din IaÅŸi, BucureÅŸti ÅŸi Cluj au fost arestaÅ£i 1000 de studenÅ£i. În 20 mai au fost arestaÅ£i 3000 de ofiÅ£eri ai armatei române, 2000 de membri ai P.N.Å¢. ÅŸi P.N.L....

Cu alte cuvinte, se observă că treptat noua putere instituie ca lege supremă – teroarea. PopulaÅ£ia gulagului românesc sporeÅŸte mereu pentru ca regimul să se simtă stăpân deplin. ReÅ£eaua de penitenciare, spitale psihiatrice, lagăre de muncă ÅŸi gropi comune este înfiorător de densă ÅŸi ea vorbeÅŸte despre cotele la care s-a desfăşurat represiunea comunistă, numărul celor uciÅŸi ÅŸi încarceraÅ£i ridicându-se în jurul a 2.000.000 de persoane. Sighet, Aiud, Gherla, Jilava, PiteÅŸti, Canal, Balta Brăilei ÅŸi multe alte locuri ale suferinÅ£ei româneÅŸti, la care se adaugă închisorile de femei Mislea, Miercurea Ciuc, Dumbrăveni constituie o geografie care pe de-o parte arată dimensiunile pe care crima comunistă le-a avut în spaÅ£iul românesc, iar pe de altă parte vorbeÅŸte de disperarea cu care naÅ£iunea română născută creÅŸtină s-a împotrivit unui regim ateu ÅŸi alogen. În luna mai anul 1946 lotul Antonescu este judecat ÅŸi sunt efectuate execuÅ£iile, iar după această dată încep să fie descoperite ÅŸi trâmbiÅ£ate în presă o serie întreagă de „comploturi” în care protagoniÅŸtii sunt nume marcante ale scenei politice. Din luna martie anul 1947 se declanÅŸează o serie de arestări între membrii PNÅ¢ ÅŸi PNL, efectuate în manieră stalinistă, adică în timpul nopÅ£ii, fără mandat de arestare, fără ca celui arestat să i se comunice motivul.

AÅŸadar, în vara anului 1947 are loc operaÅ£iunea Tămădău, când conducerea PNÅ¢ este arestată cu excepÅ£ia lui Iuliu Maniu, care va fi arestat ÅŸi el a doua zi, după acest eveniment. Arestările erau precedate în presă de articole atât de incitante ÅŸi violente încât oricine îÅŸi dădea seama că procesele celor arestaÅ£i erau deja consumate înainte chiar de a începe. PoziÅ£ia puterii fusese exprimată ÅŸi acesta era singurul criteriu de judecată în România acelei vremi. Pe de altă parte aceeaÅŸi putere opera o serie de rupturi în sânul celorlalte formaÅ£iuni politice, încercând atomizarea lor ÅŸi folosindu-se pentru aceasta de oportunismul unora dintre membrii acestor partide, luând astfel naÅŸtere o serie de formaÅ£iuni minuscule ce puteau fi foarte uÅŸor controlate de PCR ÅŸi cu care acesta se coaliza conÅŸtient fiind că anihilarea lor va fi mult mai lesnicioasă. Printr-o tactică similară sunt înlăturaÅ£i liderii PNL ÅŸi PSDI (Titel Petrescu), apoi „partenerii de drum” precum PNL-Tătărescu. Liderii politici vor fi concentraÅ£i la penitenciarul Sighet ÅŸi supuÅŸi unui regim de izolare ÅŸi înfometare care viza exterminarea lor. Nu mai au nume proprii, ei devin simple numere ÅŸi acelea dictate de la centru. Aici se vor stinge rând pe rând nume marcante pentru politica ÅŸi cultura noastră. Iuliu Maniu, omul politic recunoscut de occident ca o personalitate diplomatică de o probitate morală incontestabilă sfârÅŸeÅŸte neÅŸtiut de nimeni în condiÅ£ii de mizerie inimaginabile, într-o celulă din Sighet, mâncat de viermi ÅŸi singurătate. PCR-ul nu-ÅŸi va uita adversarii săi ideologici cei mai acerbi, legionarii. Arestările operate în sânul Gărzii de Fier sunt de ordinul miilor iar anchetele la care sunt supuÅŸi cunosc o duritate extremă. Fascist devine sinonim absolut cu legionar, iar legionar este o etichetă într-atât de stigmatizantă încât cel catalogat astfel nu ÅŸi-o va putea ÅŸterge niciodată. Partidul era necruţător nu doar cu adversarii declaraÅ£i dar chiar cu proprii membri. Procesul ÅŸi execuÅ£ia lui LucreÅ£iu Pătrăşcanu sunt un exemplu edificator în acest sens. S-a constatat că regimurile comuniste, în genere nu agreează prea mult intelectualii ÅŸi de cele mai multe ori când ei se rătăcesc prin eÅŸaloanele de conducere sunt înlăturaÅ£i. Acesta a fost cazul ÅŸi lui LucreÅ£iu Pătrăşcanu, procesul lui fiind unul desfăşurat după reÅ£eta stalinistă, cu acuzaÅ£ii fantasmagorice de trădare ÅŸi complot. Fără milă sau remuÅŸcări puterea comunistă îÅŸi jertfea proprii fii, modelul era acelaÅŸi cu cel sovietic, unde cei mai apropiaÅ£i colaboratori ai lui Stalin ÅŸi cei mai cunoscuÅ£i doctrinari ai partidului căzuseră rând pe rând.

Teama, frica de intelectualitate se va manifesta ÅŸi prin metamorfozarea nefericită a uneia dintre principalele instituÅ£ii de cultură româneÅŸti, Academia, se produc epurări masive între membrii ei ÅŸi mulÅ£i dintre ei ajung în întunecatul Sighet. ZiariÅŸti, academicieni, poeÅ£i, oameni de ÅŸtiinţă, în măsura în care nu au înÅ£eles să încheie pact cu puterea politică criminală, au intrat în moara represiunii, plătind cu viaÅ£a sau cu anii tinereÅ£ii lor verticalitatea morală pe care ÅŸi-au impus-o. Dealtfel intelectualitatea a rămas de la început ÅŸi până în ultimele zile ale regimului comunist partea societăţii care nu a încetat să ridice glasuri protestatare, uneori mai vehemente altădată mai firave, dar niciodată nu a existat docilitate absolută ÅŸi de aici poate ÅŸi încrâncenarea ÅŸi neîncrederea pe care liderii comuniÅŸti au manifestat-o mereu faţă de această categorie socială.

Pentru a reuÅŸi să implice în procese politice de trădare naÅ£ională pe toÅ£i participanÅ£ii la guvernările anterioare se vor constitui loturi de inculpaÅ£i care adesea nici nu se cunoÅŸteau între ei ÅŸi se brodează scenarii lipsite de sens din care probabil că nici măcar judecătorii nu înÅ£elegeau mare lucru. Noua instituÅ£ie a acuzatorilor publici, preluată după patent sovietic, îÅŸi făcea din plin datoria, acuzările curgeau vertiginos ÅŸi în loc de fapte concrete sălile tribunalelor poporului răsunau de acuze precum „vampiri care au supt sângele celor mai buni fii ai poporului”. Astfel ajung în închisoare personalităţi ÅŸtiinÅ£ifice ÅŸi economice care erau simpli tehnicieni ce încercaseră într-o perioadă cruntă ca cel de al II-lea Război mondial să nu lase Å£ara în colaps economic. Ei nu aveau apartenenţă politică însă PCR-ul considera trădător pe oricine se situa în afara lui. Astfel elitele din toate domeniile vor fi nu doar înlăturate ci pur ÅŸi simplu suprimate. Nici armata nu este cruÅ£ată, criteriul politic funcÅ£ionează ÅŸi în acest caz. Diviziile „Tudor Vladimirescu” ÅŸi „Horia, CloÅŸca ÅŸi CriÅŸan”, venite cu tancurile sovietice vor constitui nucleul armatei RPR, vechea armată a României fiind distrusă, generali ÅŸi strategi de marcă putrezind în beciurile închisorilor comuniste. Pentru reformarea armatei, ca ÅŸi în celelalte sectoare, vor fi trimiÅŸi consilieri sovietici care, nu de puÅ£ine ori vor intra în conflict cu ofiÅ£erii români. Epurările efectuate în armată, urmate adesea de arestări produc degringoladă ÅŸi în acest sector care îÅŸi demonstrase eficienÅ£a pe parcursul războiului.

În 19 august anul 1948 comuniÅŸtii infiltraÅ£i în Serviciul Special de InformaÅ£ii care se afla sub conducerea lui Gheorghe Pintilie ÅŸi Emil BodnăraÅŸ au arestat aproximativ 1000 de ofiÅ£eri S.S.I. La 1 decembrie este desfiinÅ£ată Biserica greco-catolică ÅŸi este arestată ierarhia ei. Arestările se făceau inopinat ÅŸi prin mijloace diverse. Părintele Iustin Pârvu povesteÅŸte cum a fost ridicat în noaptea de 14 spre 15 mai din camera sa de preot slujitor la Seminarul din Roman ÅŸi transportat cu o dubă neagră. Părintele Zosim Oancea a fost arestat în noaptea de 7 spre 8 iulie din gara CopÅŸa Mică iar în data de 10 iunie Părintele Arsenie Boca dădea declaraÅ£ii la Securitate. Motivele arestărilor erau multiple: Părintele Zosim Oancea era învinuit pentru ajutorarea unor familii de creÅŸtini deja arestaÅ£i, folosind banii din editarea unui calendar creÅŸtin-ortodox. Părintele Iustin Pârvu a fost acuzat că se afla înscris pe o listă de donatori ÅŸi susÅ£inători ai celor aflaÅ£i în închisoare. Preotul Gheorghe Chiriac, doctor în teologie ÅŸi filosofie, a fost pus sub acuzare pentru că a participat cu o sumă de bani la ajutorarea unui proaspăt ieÅŸit din închisoare. Liviu Munteanu, protopop de BistriÅ£a ÅŸi rector al Institutului Teologic din Cluj a fost pus sub învinuire pentru ascultarea făcută faţă de episcopul de Cluj care l-a îndemnat să emită o circulară ce îndemna preoÅ£ii la catehizarea credincioÅŸilor interzisă de Legea Cultelor. Părintele Arsenie Boca a fost arestat pentru că i-a ajutat cu alimente pe refugiaÅ£ii din munÅ£i ÅŸi pe cei paraÅŸutaÅ£i care veneau din Germania să ajute rezistenÅ£a românească. Părintele Ioan Iovan, ucenic al părintelui Arsenie Boca, a fost condamnat la 25 ani de temniţă grea. El a fost duhovnicul maicilor de la mănăstirea VladimireÅŸti ÅŸi unul dintre cei mai insultaÅ£i ÅŸi calomniaÅ£i preoÅ£i români.

 

Câteva concluzii ÅŸi încheierea

AÅŸadar, fiind incapabil de creaÅ£ie, comunismul a distrus fără să poată pune nimic în schimb ÅŸi, în urma acestei constatări a cărei concreteÅ£e e incontestabilă, se impune ca, abordând comunismul ca regim politic sau ideologic, să-l privim ÅŸi din perspectivă teologică. „Antispiritul comunist” de care pomeneÅŸte părintele André Scrima este în fond acel suflu demonic care îl străbate în toate cotloanele sale. Proteic ÅŸi insidios, comunismul îÅŸi păstrează constanta demonică în toate împrejurările. Ca neam ÅŸi persoane care am trecut prin experienÅ£a comunistă, ni se impune ca datorie morală analiza ÅŸi înÅ£elegerea acestei experienÅ£e la dimensiunea de experienţă mistică ce ne-a pus în ecuaÅ£ie relaÅ£ia cu Dumnezeu ÅŸi ne-a demonstrat că, într-un mod criptic, dar constant, veÅŸnicia irumpe în timpul istoric.

Din punct de vedere creÅŸtin, singurul răspuns care îi poate fi dat comunismului este afirmarea a tot ceea ce el neagă: afirmarea libertăţii, a spiritualităţii, a existenÅ£ei lui Dumnezeu ÅŸi, prin această afirmare, intrarea în conflict direct cu comunismul. Omul creÅŸtin aplică faptelor, sistemelor ÅŸi ideilor o grilă de lectură creÅŸtină, ori, după o astfel de grilă, comunismul este un construct al răului, menit să pervertească totul. Asemeni lui Satan, el îl imită pe Dumnezeu, dar într-un mod caricatural, maimuţărit; spre deosebire de Dumnezeu care îl vrea pe om liber ÅŸi îi cere supunere din iubire liber consimÅ£ită, comunismul, ca ÅŸi demonul îl vrea pe om sclav supus, uÅŸor de manipulat, cu libertatea anulată ÅŸi voinÅ£a pervertită. Intrarea în conflict cu sistemul devenea, prin urmare, o consecinţă a încercării de a-Å£i păstra umanitatea.

În cadrul celor intraÅ£i în temniÅ£ele comuniste, în funcÅ£ie de modul în care se raportau la trăirea creÅŸtină, se disting mai multe categorii, astfel:

• cei care aveau o trăire creÅŸtină intensă ÅŸi înainte de a intra în detenÅ£ie,

• cei care, deÅŸi aveau o educaÅ£ie creÅŸtină, nu erau niÅŸte trăitori autentici, creÅŸtinismul lor reducându-se la un anume formalism, însă, în închisoare, ei vor descoperi valoarea trăirii creÅŸtine ÅŸi vor intra pe via mistica la fel de intens ca ÅŸi cei din prima categorie;

• mult mai reduÅŸi numeric, sunt cei care au intrat în închisoare în totală necunoÅŸtinţă sau chiar în opoziÅ£ie cu creÅŸtinismul, dar, întâlnind în temniţă pe cei care îl practicau, sesizând seninătatea ÅŸi împăcarea cu care îÅŸi petreceau detenÅ£ia, au început ÅŸi ei să practice rugăciunea ÅŸi celelalte fapte creÅŸtine posibile într-un asemenea spaÅ£iu;

• au existat, desigur, ÅŸi deÅ£inuÅ£i care nu au avut o autentică trăire creÅŸtină, dintre aceÅŸtia administraÅ£ia închisorilor îÅŸi racola informatorii. Tot din rândul celor necredincioÅŸi au fost cei care s-au sinucis sau au ieÅŸit din închisoare socotindu-se învinÅŸi ÅŸi dorindu-ÅŸi răzbunarea. Dar această categorie a victimelor a fost foarte redusă numeric ÅŸi foarte puÅ£ini au supravieÅ£uit detenÅ£iei, căci lipsa de speranţă ÅŸi sentimentul zădărniciei, la care se adăugau condiÅ£iile de gulag, i-a descompus trupeÅŸte ÅŸi sufleteÅŸte.

Deci, cei mai mulÅ£i au intrat în detenÅ£ie având o educaÅ£ie moral creÅŸtină, unii o trăiau mai intens, alÅ£ii mai puÅ£in, dar în momentul în care au devenit conÅŸtienÅ£i că toate punÅ£ile cu exteriorul le sunt tăiate, ei au evadat în transcendent. Åži, în ciuda ostracizării extreme la care erau supuÅŸi, ÅŸi-au câÅŸtigat libertatea ÅŸi fericirea, realizând ceea ce părea imposibil - izbânda în faÅ£a comunismului.

Parcurgând numeroase mărturisiri ale experienÅ£elor carcerale, fie prin intermediul memorialisticii de detenÅ£ie, fie redate nemijlocit de protagoniÅŸti, în interviurile realizate, se constată că trăirea religioasă ÅŸi fenomenul creÅŸtin a cunoscut o manifestare plenară. Este neîndoielnic că spaÅ£iul ostracizant al temniÅ£ei devine prilej de adâncire spirituală, într-o aÅŸa măsură încât se poate afirma, că trăirea creÅŸtină în temniÅ£ele comuniste a fost un fenomen de masă.

Altfel spus, în urma materialului consultat, a rezultat că, în pofida tuturor eforturilor pe care sistemul comunist le-a făcut, de înăbuÅŸire a credinÅ£ei ÅŸi de descompunere interioară a persoanei umane, deÅ£inuÅ£ii din închisorile comuniste au reuÅŸit să trăiască o viaţă în Iisus Hristos în toată plenitudinea ei. Demersul nostru introspectiv ÅŸi retrospectiv printre oameni ÅŸi fapte dintr-un timp al întunericului, când România a fost luată în stăpânire prin minciună ÅŸi violenţă, de un sistem absolut demonic se vrea a fi o privire din perspectivă moral-creÅŸtină asupra unui fenomen care, dincolo de politic, economic, social are profunde semnificaÅ£ii mistice ÅŸi morale. Confruntarea omenirii, a României ÅŸi a fiecăruia dintre noi cu fenomenul comunist nu este ceva ce se consumă exclusiv în istorie, ci confruntarea aceasta este o luptă între Bine ÅŸi Rău. Noi, cei de azi, suntem datori s-o înÅ£elegem, să ne-o asumăm ÅŸi să conÅŸtientizăm care sunt soluÅ£iile salvatoare; considerăm aceasta ca un act moral, atât faţă de propria conÅŸtiinţă cât ÅŸi faţă de memoria celor ce s-au jertfit în această luptă ÅŸi, mai ales, faţă de generaÅ£iile viitoare. „Condamnarea comunismului este astăzi, mai mult ca oricând, o obligaÅ£ie morală (s.n.), intelectuală, politică, socială. Statul român, democrat ÅŸi pluralist, poate ÅŸi trebuie să o facă. Tot astfel, cunoaÅŸterea acestor pagini întunecate ÅŸi triste de istorie românească a secolului douăzeci este indispensabilă pentru noile generaÅ£ii care au dreptul să ÅŸtie în ce lume au trăit părinÅ£ii lor. Viitorul României depinde de asumarea trecutului ei, deci de condamnarea regimului comunist ca inamic al speciei umane. A nu o face astăzi, aici ÅŸi acum ne va împovăra pe veci cu vina complicităţii, fie ÅŸi prin tăcere, cu Răul totalitar.”

(http//www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf, p. 448.) Azi, când se întrevede riscul unui cult al corporalităţii hedoniste, când societatea nu mai este nici socialistă, nici comunistă, ci consumistă, mărturisitorii temniÅ£ei comuniste ne pot fi călăuze spre esenÅ£e. Agresiunea asupra persoanei umane nu se mai face prin teroare ÅŸi crimă, ci prin plăcerea senzuală, insidioasă ÅŸi la fel de (dacă nu ÅŸi mai) destructivă pentru spirit.

AÅŸadar, comunismul, ca încercare la care a fost supus creÅŸtinismul, a demonstrat că omul nu se poate salva altfel decât prin credinţă. Cu alte cuvinte, fără rugăciune, fără milă ÅŸi dragoste faţă de celălalt, fără efortul permanent de a intra în legătură cu Dumnezeu, omul supus experienÅ£ei comuniste ÅŸi, îndeosebi, celei din închisoarea comunistă, riscă să se dezintegreze ca persoană umană. A vorbi despre dimnsiunea spirituală a universului carceral al României comuniste este o necesitate morală. Mărturisitorii, martirii ÅŸi mucenicii temniÅ£elor comuniste trebuie să funcÅ£ioneze pentru noi, cei de astăzi ca modele, ca repere morale, în caz contrar cunoaÅŸterea experienÅ£ei lor ar rămâne doar la nivel raÅ£ional ÅŸi atât. Este necesar să ne-o asumăm efectiv înÅ£elegând că ancorarea în Dumnezeu a fost singura soluÅ£ie viabilă atunci ÅŸi ea este ÅŸi astăzi o salvare autentică a unităţii noastre fiinÅ£iale ca persoane ÅŸi ca neam. SoluÅ£ie unică, veÅŸnică, imbatabilă, ancorarea noastră în Dumnezeu, respectarea grilei morale creÅŸtine a fost ÅŸi este barca de salvare din marasmul comunist, dar ÅŸi din nebunia disonantă ÅŸi grăbită a lumii noastre, postmoderne, contemporane.

Material documentar realizat de Dr. Stelian GomboÅŸ