9 martie – Ziua Deținuților Politici Anticomuniști din perioada 1944-1989

Au fost oameni care au sărit în apărarea lui Dumnezeu. Unii prin scrisul lor, alții prin discurs. Unii prin artă, alții prin profesia lor. Mai este însă, un pâlc de oameni, care L-au apărat pe Dumnezeu cu carnea lor, cu pielea, cu sângele și oasele lor, cu dinții și unghiile, cu părul capului, cu organe sfărâmate, cu vieți distruse, cu familii făcute țăndări, cu copii fără orizont. Acești dezmoșteniți ai soartei, sau mai grav, acești oameni care și-au pierdut concret viața, spre a o câștiga poate în Cer, sunt cinstiți acum ca Apărători ai Ortodoxiei.

De ce acum? Poate pentru că anul acesta (n.n. 2017) se împlinesc 70 de ani de la instaurarea Regimului de teroare comunistă în România, sau poate pentru că timpul trebuie să decanteze, să separe actele de martiraj de cele de eroism civic.

Martiriul nu se stabilește la modul paușal. Trebuie dovezi clare, probe incontestabile ale mărturisirii lui Hristos în temnițele comuniste. Or, asta cere timp.

În plus, a fost și o râvnă a unor creștini mai aprinși de zel să instituie în spațiul public cultul celor care au suferit în închisori. Aceștia au și primit generic, numele de Sfinții Închisorilor. Însă, fără să aștepte ca Biserica Ortodoxă Română să se pronunțe asupra evidenței sfințeniei lor mărturisitoare. Osemintele lor au fost scoase din gropile comune și purtate pe la diverse conferințe. Unele chiar au izvorât mir. Cel puțin, așa susțin unii dintre martori. Oricum ar fi, memoria acestor oameni se cuvine respectată, iar jertfa lor trebuie în mod clar și public pomenită de fiecare dată.

Biserica a făcut acest pas spre recunoașterea unui adevăr istoric în cunoștință de cauză, după ce literartura mărturisitoare a ultimilor 27 de ani, a pus în mâinile și sub ochii românilor, cele mai cutremurătoare pagini de sacrificiu uman, alături de odioase fapte de tortură, umiliri, malversațiuni morale, trădări, hule. Sursa: transcriere partială a începutului emisiunii TVR1 Universul Credinței, ediția din 12 martie 2017.  

9 martie – Ziua Deținuților Politici Anticomuniști din perioada 1944-1989

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2017 drept An comemorativ al Patriarhului Justinian şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului. Totodată, Parlamentul României a adoptat Legea nr. 247/2011 pentru declararea zilei de 9 martie Ziua Deținuților Politici Anticomuniști din perioada 1944-1989, publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 864, din 8 decembrie 2011, precizând că data de pomenire a celor care au decedat ca luptători împotriva comunismului să fie 9 martie a fiecărui an, ziua pomenirii celor 40 de mucenici. Astfel, Patriarhia Română a transmis Centrelor eparhiale îndemnul de a săvârşi în această zi slujbe de pomenire a celor care au pătimit în timpul regimului comunist ateu, apărând credinţa în Dumnezeu şi demnitatea poporului român. Momentul liturgic a cuprins ectenia pentru pomenirea eroilor, ostaşilor şi luptătorilor români, din Liturghier (ed. 2012) şi din Slujba Parastasului pentru eroi (ed. 2016). - Biroul de presă al Patriarhiei Române

Patriarhul Daniel: Suferințele martirilor în timpul comunismului - valori ale credinței poporului român

"Mulţimea mărturisitorilor şi martirilor credinţei din ţara noastră în timpul comunismului ne îndeamnă mereu să nu uităm cât de mare este puterea jertfei şi cât de necesară este lucrarea de vindecare şi înnoire a umanităţii, rănită de ură şi violenţă, de discriminare şi dominaţie, de intoleranţă şi indiferenţă, de multe forme ale morţii fizice şi spirituale, transmite Patriarhul Daniel în această zi în care sunt comemoraţi deținuții politici anticomuniști din perioada 1944-1989.

În timpul regimului comunist numeroşi ierarhi, clerici, profesori de teologie, studenţi, monahi, intelectuali creştini au suferit detenţie pentru credinţa noastră strămoşească pe care au apărat-o, unii dintre ei, chiar cu preţul vieţii. S-au împotrivit regimului, au apărat valorile seculare ale poporului român şi nu au cedat torturilor la care au fost supuşi.

Potrivit legii nr. 247 anul 2011, ziua de cinstire a sfinţilor 40 de mucenici, 9 martie, a devenit şi Ziua Deținuților Politici Anticomuniști din Perioada 1944-1989 în România.

Patriarhul nostru nu a lăsat în uitare suferinţele prin care au trecut cei din închisorile comuniste pentru idealurile ortodoxe şi îndeamnă să îi omagiem cu preţuire.

Lumina mărturiei mărturisitorilor trebuie comemorată cu recunoștință şi venerație, ea fiind izvor de putere spirituală în viaţa şi misiunea Bisericii astăzi, subliniază Preafericirea Sa.

Despre suferințele martirilor, dăruirea de sine a mărturisitorilor şi curajul apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului  Patriarhul Daniel spune că sunt dovezi şi valori ale credinţei şi jertfelniciei poporului român, pe care trebuie să le preţuim şi să le transmitem mai departe.

Astfel, vom arăta că, pentru poporul român, rezistența anticomunistă prin credință creștină statornică, în fața tuturor răutăţilor, este un factor de continuitate creștină şi de demnitate națională, într-un context istoric dificil, în care puterea Învierii este ascunsă în Cruce" - Sursa: basilica.ro

Memoria, comunismul și conștiința eclesială - Dragoș Ursu

Anul 2017 ne provoacă exercițiul memoriei, al asu­mării unui trecut traumatic și a figurilor iconice care l‑au măr­tu­risit pe Hristos în timpul comunismului. Se împli­nesc deopotrivă o sută de ani de la revoluția bolșe­vică, șapte decenii  de la sfâr­șitul agonizant al Ro­mâniei firești prin abdi­carea for­țată a Regelui și patruzeci de ani de la trecerea la Domnul a Patriarhului Justinian.

„Aceasta să faceți întru pomenirea Mea”: sunt cuvintele Mântuitorului, actualizate de Apostolul Pavel în prima epistolă către Corinteni, ce transformă Euharistia într‑un prezent continuu al Bisericii. Astfel, jertfa comunității recapitulează permanent istoria mântuirii, efortul anamnetic având, în primul rând, un sens eshatologic. (...)

Comunismul și genocidul memorial

Comunismul a reprezentat, în primul rând, apologia crimei ca instrument politic... Gulagul românesc a fost un spațiu al paradoxurilor, în care violenţa torturilor şi brutalitatea torţionarilor au generat libertatea spiritului, care a reprezentat fundamentul rezistenţei deţinuţilor în faţa acelei lumi a morţii. Dacă sistemul carceral comunist „a oferit” celor închişi foame, frig, izolare, bătăi; în schimb, aceştia au oferit, deopotrivă torţionarilor şi nouă celor de azi, creaţii ale spiritului care au depăşit gardul de sârmă ghimpată al temniţei.

Memoria ca identitate

Căderea comunismului a fost urmată de un puternic val recuperator al memoriei deopotrivă încarcerate şi carcerale. Literatura de detenţie și mărturiile orale au inundat dezbaterea publică după 1989 ca urmare a demersului de regăsire identitară prin care trecea societatea românească...

Aurel State sintetizează expresiv testamentul prizonierilor de război și al de­ți­nuților politici: Cel care va supravieţui şi viitorului neştiut şi se va întoarce acasă, să spună oricum, chiar gângav, ceea ce pământul tace! E mesajul lor, oricât de spălăcit şi trunchiat ar fi mijlocit!

Pericolele memoriei

Utilizarea memoriei ca vector de aprop(r)iere a represiunii comuniste, în special, și a comunismului, în general, nu este lipsită de pericole. O capcană greu de evitat este reprezentată de transformarea exclusivă a memoriei într‑un „tribunal al istoriei”, care să judece procesul încă așteptat al comunismului. Într‑adevăr, deși memoria are profunde impli­cații etice, ea nu poate fi rezumată la o simplă depoziție juridică. Riscul tensiunilor și al „vrajbei” memoriale poate întuneca și mai mult asumarea unui trecut traumatic. Pe de altă parte, memoria nu trebuie să se „dilueze”, încercând astfel să evite confruntarea cu trecutul, ci tocmai, prin cultivarea unei memorii eclesiale vii, Biserica și societatea în ansamblu pot să‑și asume deplin un trecut deopotrivă martiric și traumatic.

Un alt pericol este cel al ideologizării, prin care memoria Gulagului devine un câmp al confruntării simbolice între diferitele platforme politice care încearcă să‑și impună viziunea „memorială”, dar mai ales să confiște drama produsă de comunism. Astfel, su­ferința personală a unor supra­viețuitori este chemată să „transfigureze” ideologii, în efortul de a legitima lupta politică din prezent. Pe de altă parte, aplicarea „standardelor” prezentului asupra unui trecut imposibil de simplificat îngreunează înțele­gerea realităților complexe ale României comuniste. Capcana ideologizării poate fi depășită prin conștientizarea virtuților memoriei. Memoria ipostaziază, în primul rând, unicitatea persoanei, a experienței nemijlocite, ferindu‑ne de evaluări paușale și de pericolul generalizării. În cazul comunismului, cei închiși trăiesc suferința detenției și o transfigurează în funcție de capacitățile sufletești personale și nu condiționați de afilierea ideologică sau opțiuni politice.

Un ultim pericol ce se impune subliniat este cel al banalizării memoriei printr‑o inflație de apariții editoriale și evenimente publice lipsite de substanță și profesionalism, care expediază amintirea comunismului la periferia dezbaterii academice și eclesiale.

Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor ortodoxiei în timpul comunismului devine astfel un bun prilej pentru Biserică de a celebra memoria ca vector de înțelegere a trecutului și de reafirmare a propriei conștiințe martirice. Sursa și articolul integral: Ziarul Lumina

Crimele comunismului, terorism de Stat - Conf. univ. dr. Radu Preda

Invitat la o serie de conferințe organizate în țară, Conf. univ. dr. Radu Preda, directorul Institului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, a adresat celor prezenţi îndemnul să cunoască trecutul: „Am constatat această nevoie de a nu lăsa ca o perioadă atât de crâncenă să treacă fără urme, în sensul unor spaţii în care amintirea să fie învăţătură de minte pentru generaţiile care n-au făcut aceeaşi experienţă. Aceste victime sunt reale, sunt în sens penal, sunt crime voite, nu sunt nici rezultatul unor accidente, a unor greşeli de producţie. Nu! Sunt crime voite, planificate ca atare şi pe care noi trebuie să le scoatem în evidenţă, pentru a scoate, mai departe, în faţă, un alt element foarte important, de fapt esenţial, care este alfa şi omega muncii noastre, să documentăm şi să oferim un tablou cât mai exact despre modul în care ajunge ca statul să devină el însuşi terorist, să practice terorismul de stat, în raport cu proprii săi cetăţeni, pentru că asta a fost regimul comunist.

A fost terorism de stat în diverse forme, în diverse etape, evident, cu diverse intensităţi, dar a fost un terorism de stat. Adică, pe de o parte, Constituţia şi legile prevedeau una, pe de altă parte Statul, prin organele sale, făcea altceva”.

Recuperarea trecutului şi dreptate pentru victime

Radu Preda a vorbit despre concretizarea investigaţiilor în sesizările penale făcute la Parchetului General: „Noi, de 20 şi ceva de ani, aproape 30 de ani, asistăm impasibili, la o amnistie nu doar etică şi juridică ci şi biologică. Adică nouă ne mor, în egală măsură nu doar victimele dar şi călăii lor. Avem de a face cu o dispariţie gravă de generaţii care ar mai putea să întrupeze atât ipostaza de victimă cât şi cea de făptaş”. Scopul muncii celor care lucrează la recuperarea trecutului recent este acela de a face dreptate, „pentru că un stat de drept nu este credibil decât atunci când face dreptate şi în raport cu trecutul, nu doar în raport cu prezentul”.

Memoria istoriei recente este importantă în educaţie: „Degeaba ne lăudăm că suntem români, lăcrimăm când auzim cântece patriotice, când ignorăm cu atâta nepăsare eroi care au trăit sub acelaşi cer şi au respirat acelaşi aer, adică nu sunt din secolul XVI-XVII. Nu e vorba de Mihai Viteazul, e vorba de oameni care ar fi putut să ne fie bunici şi care încă sunt, din păcate într-un con de umbră”. De asemenea, Radu Preda s-a referit şi la partea de activitate a institului cu privire la exilul românesc, mai puţin cercetat: „A fi exilat în anii războiului rece nu era un lucru simplu, puţini au părăsit ţara de bună voie, au părăsit-o constrânşi, pentru a-şi salva familia, mulţi au trebuit să-şi reinventeze o viaţă nouă, de multe ori în condiţii umilitoare. Datorită acestui exil problematica situaţiei din România a căpătat un ecou internaţional. Dacă n-ar fi fost exilul românesc care să se organizeze (…) şi să atraga atenţia asupra încălcărilor sistematice ale drepturilor omului în România lui Ceauşescu, multe dintre atrocităţile regimului din interior n-ar fi fost cunoscute cu adevărat”.

Suferinţa, patrimoniu imaterial

Radu Preda a precizat că toată suferinţa celor care au trecut prin regimul comunist este un patrimoniu imaterial care trebuie păstrat şi transmis generaţiilor următoare. „Am şi iniţiat primele discuţii, chiar şi cu ambasadorul nostru la UNESCO, domnul Cioroianu, şi cu conducerea Institutului Naţional al Patrimoniul, să vedem cum am putea să realizăm un dosar de ţară, pentru 2019 când se vor împlini 30 de ani de la căderea regimului comunist în România şi în alte ţări din Europa de Est, cum am putea să înaintăm această propunere la UNESCO pentru ca să fie recunoscută suferinţa, în comunism, ca patrimoniu, cultural imaterial universal”. Radu Preda a amintit astfel că la nivel mondial, regimul comunist „a produs peste o sută de milioane de victime, aproape şase ţări cât România distruse complet”.

Memoria ca șansă, nu ca blestem

Conferenţiarul a mai subliniat faptul că „societatea românească nu va putea fi teafără, normală, cu adevărat liberă, democrată, decât dacă îşi va asuma prin cunoaştere toate aceste capitole mai puţin plăcute”. Astfel, „memoria nu este un blestem, este o şansă. A-ţi aduce aminte de cei care nu mai sunt este forma cea mai autentică şi mai sigură de a fi tu însuţi. Omul care nu ştie ce îi aduce viitorul are o singură certitudine, ştie ceea ce i-a adus deja trecutul. Comuniunea cu cei de dinaintea noastră este un patrimoniu complet, pe care nu-l mai poţi negocia, el există deja (…) Fără acestă memorie nu am fi oamenii prezenului, şi nu am avea forţa de a ne lăsa cumva în voia viitorului. De aceea, memoria este un medicament, un factor de vindecare (…) Indiferent de ceea ce ne desparte, acestă memorie este un liant şi, mai mult decât un liant, este baza unei comuniuni pe termen lung”. În concluzie, Radu Preda a remarcat că „acest trecut recent, care ne uneşte pe toţi trebuie să înceteze să mai fie o povară doar prin asumarea lui”. Astfel, „România va fi o ţară liberă cu oameni puternici doar în clipa în care ne vom asuma acest trecut, în care vom cunoaşte biografiile celor care au suferit, vom cunoaşte şi vom recunoaşte momentele de slăbiciune, vom accepta faptul că ne-am purtat nu tot timpul eroic, unii faţă de alţii, că am fost în situaţia de a ne omorî între noi, dar că toate acestea le-am trecut în seama unei forţe pe care nu am putut-o stăpâni, dar pe care putem, totuşi, astăzi, să o evităm. Lecţia cea mai importantă a istoriei nu este doar să plângem ceea ce s-a petrecut rău în ea ci să luăm forţa necesară pentru a preîntâmpina ca răul care s-a consumat deja să nu se mai repete”. Sursa: Ziarul Lumina 

Comunismul și timpul Rugului Aprins - Ioana Ursu, Istoric

Comunismul necesită o înțelegere, un răspuns creștin autentic; acolo unde întâl­nește acest răspuns, în sufletul credinciosului și înlăuntrul Bisericii, unde este celebrată Liturghia, el este anihilat; acolo unde simte că adevărul creștin lipsește, devine insolent, nerușinat, aproape de neînfrânt. Fără nici o exagerare și fără nici o metaforă, unei conștiințe treze comunismul îi apare drept evanghelia ine­xis­tenței lui Dumnezeu, drept cel mai desăvârșit catehism al întunericului (până la ora actuală) (André Scrima, 1956).

André Scrima își intitulează scrisul memorialistic Timpul rugului aprins – el vorbea într‑adevăr despre un timp al Rugului Aprins: nu numai într‑un sens istoric, de timp propice, potrivit pentru ceea ce s‑a întâmplat la Antim, ci și într‑un sens spiritual: felul în care experiența de la Antim și de după Antim a ieșit din timpul obișnuit și a câștigat un timp al veșniciei în sufletele celor de acolo.

Timpul veșniciei, redescoperit la Antim de cei din Rugul Aprins, a intersectat timpul dur al comunismului: întretăierea dintre timpul orizontal, al istoriei, și cel vertical, al recuperării veșniciei. Intersectarea celor două timpuri duce la o tensiune permanentă: pe de o parte, din cauza condițiilor istorice (opresivitatea regimului comunist), iar pe de alta, pentru că această întretăiere exprimă tensiunea din viața de zi cu zi a creștinului: a fi din lume și a nu fi din lume; a fi supus vremurilor și a fi totodată deasupra lor, de vreme ce logica creștinului o sfidează pe cea a lumii. În acest fel cred că poate fi definită și situația Rugului Aprins: o replică originală dată agresiunii propagandei comuniste de la mijlocul anilor 1940, centrată comunitardatorită apropierii sufletești generate de preocupări și interese comune. Acest răspuns a continuat prin încercările de supra­viețuire interioară într‑un regim totalitar, fără a face compromisuri de idei sau de credință, fără a renunța la libertatea gândirii și la felul de a fi reflexiv, nuanțat, critic, propriu intelectualului. Eticheta de „rezistență prin cultură” dată Rugului Aprins (în sensul unui demers intelectualist de anticomunism) nu reflectă suficient natura fenomenului: replica Rugului Aprins reprezintă, în esență, răspunsul unor creștini la exigențele absurde, idolatrizante ale cezarului acestei lumi.

Tensiunea planurilor se exprimă așadar prin contrastul de fond dintre timpul Antimului și comunism versus timpul comunismului și Rugul Aprins. La Antim, timpul Rugului Aprins a însemnat deopotrivă o întâlnire fericită a oamenilor de aceeași taină, o experiență vie a rugăciunii, mijlocită prin Ioan cel Străin, un context istoric care predispunea la priveghere, încordare, trezvie și trezire deopotrivă, dar și o formă pastorală și misionară extrem de originală.

Existența Rugului Aprins în timpul comunismului a însemnat și o încercare de conservare a moștenirii intelectuale a vechiului regim, a ceea ce rămăsese contrar sistemului nou de valori. Intelectualii de la Antim se încadrau într‑o tipologie a intelectualului interbelic: căutător, angajat, cultivat, îndrăzneț. Un astfel de profil nu transforma intelectualul într‑un favorit al regimului: obiceiurile și opțiunile sale culturale veneau în contradicție cu semidoctismul, propaganda și îndoctrinarea, consimțirea opresivității, compromisul moral și ideologic.

Putem vorbi de rezistență împotriva comunismului dusă de membrii Rugului Aprins? Ca o consecință, poate. Cu siguranță, nu ca o intenție declarată sau ca scop primar al celor din Rugul Aprins. Cercetătorii insistă asupra calității de „cerc cultural”, „cerc de studiu”, „grup de practică și reflecție religioasă” a acti­vităților de la Antim - și, de altfel, această expresie fericită care a întrunit deopotrivă monahi și mireni în căutările lor mai adânci asupra credinței creștine este ceea ce a făcut în primul rând ca Rugul Aprins să fie reținut în memoria colectivă. E o perioadă uimitoare, de adevărată sobornicitate înainte de intrarea în întunericul comunist.

Peste această formă de cerc cultural s‑a suprapus imaginea martirajului, căci, la un deceniu după instaurarea regimului comunist, cei mai apropiați din cercul de la Antim, alături de alți duhovnici sau teologi (părintele Arsenie Papacioc, părintele Dumitru Stăniloae), precum și câțiva studenți care intraseră sub aripa spirituală a ieroschimonahului Daniil și a arhimandritului Benedict au fost arestați și con­dam­nați pentru uneltire contra ordinii sociale, constituind așa‑zisa „orga­nizație subversivă Rugul Aprins”. Ieroschimonahul Daniil, principalul artizan al întâlnirilor de la Antim și catalizator al întâlnirilor din anii 1950, a murit în închisoare la Aiud; medicul Vasile Voiculescu a murit la scurt timp după eliberare, purtând rana grea a anilor de temniță. Toți membrii lotului au fost atinși de semnele acestei suferințe și de consecințele statutului de fost deținut politic - fie că a fost vorba de urmărirea de către Securitate (Alexandru Mironescu), fie de șicanele acesteia (părintele Arsenie Papacioc), fie de neintegrarea socială (Șerban Mironescu), fie de suferințele medicale, psihice (George Văsâi) ca urmare a perioadei de detenție. Rugul Aprins devine astfel sinonim nu numai cu flacăra rugăciunii, ci și cu arderea‑de‑tot, cu jertfa.

Spre deosebire de alți mărturisitori care L‑au descoperit cu adevărat pe Dumnezeu prin detenție, pentru intelectualii de la Antim momentul închisorii nu a reprezentat începutul ancorării lor în credința creștină și al cunoașterii lui Dumnezeu, ci punerea lor la încercare, trecerea lor prin foc pentru idealul hristic pe care îl urmau de atâta timp. Sursa: Ziarul Lumina