Cookies de navigare nu pot fi dezactivate, iar cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Familia. Copiii. Educaţia. VocaţiaNr. vizualizari: 997

Familie şi inteligenţă emoţională (5) - conştiinţă socială şi empatie -

Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă
Tags: inteligența emoțională; empatie;
Am putut constata până acum ca QE-ul dispune de două dimensiuni mari şi late: una personală şi cealaltă interpersonală. Aspectul personal l-am discutat până acum în studiile-eseu anterioare şi am consemnat că se referă la autocunoaştere, conştiinţă de sine, autocontrol şi motivaţie. Oarecum este vorba despre persoana in se. Celălalt aspect, cel interpersonal, vizează obiectul studiului prezent şi marchează conştiinţa socială sau, oarecum zis, empatia. Tot la dimensiunea interpersonală mai intră şi strategiile de gestionare a relaţiilor de care ne vom ocupa în studiul din numărul următor al revistei de faţă. Oricum, aceste două dimensiuni sunt interdepedente.
 
În relaţiile de tip familial, aşa cum o arată studiile şi cercetările, predomină acest joc dinamică interdependentă personal – interpersonal şi, se pare că preferinţa partenerilor înclină invariabil spre persoane care dispun de capabilitatea de a-şi identifica propriile emoţii şi pe ale celorlalţi, decât spre persoane care-şi identifică numai propriile trăiri sau numai pe ale celorlaţi şi atât (SCHUTTE, Nicola, S. 2001, p. 534). 
 
            Aşadar, conştiinţă socială şi empatie. Cred că în punctul acesta putem scoate la lumină chiar esenţa vieţii de familie ca entitate relaţională deschisă eminamente comunicării umane aflată în acest context familial la cel mai complex nivel de manifestare. Altfel spus, familia reprezintă mediul „absolut” de comunicare atât dpdv al transmiterii conţinuturilor mentale, cognitive, cât şi din cel al enunţării „fără perdea” a emoţiilor, indiferent de calitatea sau încărcătura lor. Aici nu se ţine cont, şi până la urmă e şi firesc să fie aşa, de ceea ce studiile mainstream de comunicare precizează ca fiind „canalele de comunicare”, „bariere de comunicare” şi altele care capătă o importanţă anume doar în contexte comunicaţionale specializate; într-un fel vorbim cu un funcţionar public care să zicem că încasează nişte taxe şi impozite, altfel cu şeful nostru în legătură cu care avem, să zicem din nou, nişte interese…, şi altfel cu copiii noştri.
 
Balanţa emoţional-cognitiv în familie are cu totul şi cu totul alte valenţe. Comunicăm fără bariere, la liber, şi, mai mult, atunci când cuvintele noastre sunt prea înguste pentru a încorpora „lungimea, lăţimea şi adâncimea” a ceea ce simţim „aici şi acum”, apelăm fără menajamente la bogăţiile de expresivitate ale limbajului non-verbal şi para-verbal. În general vorbind, dar cu atât mai mult în intimitatea conversaţională a familiei, 90% din mesajul emoţional este conţinută în mesajul non-verbal (GOLEMAN, Daniel, 2008, p. 139). Aici se înscriu tandreţurile şi violenţele de orice tip.
 
Tocmai de aceea conştienţa socială şi empatia sunt atât de importante în reglarea flow-ului emoţional al propriilor familii. Lucrul acesta este cu atât mai dificil cu cât familia este mai aproape de punctul 0 al existenţei ei. Absolut toate cărţile şi studiile de specialitate – nu că le-aş fi citit pe toate, dar de ce să nu-mi permit şi eu o generalizare – constată delicateţea primilor ani de căsătorie. 3 – 6 sau 10 ani… pot fi termene de rezistenţă masivă intra-familială, acest lucru depinzând de „personalitatea” fiecărei familii. „Forma”, „durata” şi „intensitatea” conflictului marital depind exclusiv de dez/„acordul dintre două libertăţi”.
 
De fiecare dată, mi-amintesc zâmbind, feedback-ul pe care l-am primit de la o doamnă la a cărei cununie am slujit acum aproximativ doisprezece ani. „Părinte, vă mai aduceţi aminte că în predica de la cununia mea aţi explicat ce înseamnă căminul conjugal şi că aţi spus că soţul şi soţia se aseamănă cu doi boi care trag împreună la jug? Deşi atunci mi s-a părut cam tare exprimarea, de ceva vreme am văzut că-i cam aşa”. Nu mai spun nimic şi nici nu vreau să mă mai joc cu generalizările.
 
Poate că unul dintre „atomii” care intră în structura tare a esenţei Tainei Cununiei este tocmai rugăciunea pe care mirii împreună cu părinţii lor trupeşti şi sufleteşti şi nuntaşii prezenţi o fac pentru… toate cele cereşti şi pământeşti. Şi, până la urmă aşa este, deoarece „rugăciunile (nu sfaturile necerute şi oferite cu nemiluita, nici alte ingerinţe de orice tip ar fi ele s.n.) părinţilor întăresc casele copiilor”. Şi nu numai despre părinţi e vorba aici, ci şi despre pretinşii „părinţi”.
 
În această lumină ne apare odată în plus semnificaţia vitală a conştienţei sociale în cadrul familial intim. De fapt, acum se rup nişte zăgazuri. Nu mai e vorba doar de simpla conştienţă de sine sau cunoaştere de sine, prevalentă fiind acum preocuparea pentru conştienţa de altul. Adică, după ce sunt în stare să-mi cunosc şi să-mi controlez universul emoţional interior, mă ocup şi de conştientizarea a ceea ce simte şi gândeşte soţia mea. Se pare că numai în măsura în care am reuşit să-mi cunosc „abisurile” personale şi să fiu conştient de ce se întâmplă în mine, mă pot apoi goli de propriul ego pentru a mă dărui în mod autentic celuilalt (GOLEMAN, Daniel, 2008, p. 137). Ca să pot preveni în felul acesta posibilele „seminţe” din care ar putea răsări vreun măr al discordiei. Asta da asceză. Să ies din mine şi din limitele pe care propriul ego mi le propune viclean de dragul plăcerii sau mi le impune cu forţa din cauza fricii de…durere, şi, astfel, depăşind egoismul meu să mă interesez cu adevărat de taina persoanei de lângă mine. Să fie cu adevărat, pentru că altfel şi interesul meu pentru soţia mea este tot egoism chiar dacă-i pun masa sau strâng masa sau orice altceva fac şi pare, doar pare, că o fac pentru ea. Ar trebui să mă întreb, într-un exerciţiu de onestitate faţă de mine însumi, oare ce urmăresc…? E empatie autentică sau e doar empatie? Mă pot „instala cu adevărat în mocasinii şi pielea ei” sau port doar o mască obişnuită? Vorba cuiva…, un lucru e bun dacă e făcut bine.
 
De unde poate veni neautenticitatea empatiei în familie?
 
• Din egoism.
Nu o dată s-a făcut legătura între empatie şi altruism. Suferim când alţii suferă. Până la urmă acesta este şi un obiectiv intermediar în vederea atingerii Marelui Obiectiv, mântuirea. Să te bucuri cu cei care se bucură şi să plângi cu cei care plâng. Empatia se concretizează în altruismul faptei. Numai că s-ar putea ca fapta bună pe care o fac, deşi are ţinta văzută în împlinirea nevoii adresantului, să vizeze de fapt ameliorarea propriei suferinţe interioare. Cu ale cuvinte, dacă celălalt este supărat, eu nu pot să râd. Iar dacă nu pot să râd, mi-e mai uşor să-l fac pe celălalt să râdă şi astfel pot râde şi eu în voie.
În familie unde cota intercunoaşterii, faţă de alte relaţii sociale, este destul de ridicată, chiar dacă aceste lucruri nu se văd cu ochiul liber, totuşi se simt. Şi atunci apar complicaţii.
De exemplu, dacă eu îi greşesc într-o situaţie soţiei mele şi îmi dau seama că am greşit, s-ar putea să apară în mine  durerea reproşului pe care mi-l aplic. Şi pentru că acest autoreproş este echivalentul pentru suflet al unui bolovan pe care-l port pe umeri, poate apărea instinctul de conservare a propriei stări de bine şi, odată cu asta, şi dorinţa de a regla lucrurile cu soţia mea. Aşa cum se vede, scopul manifest al acţiunii de împăcare este îmbunarea soţiei pe care o rog să mă ierte, însă scopul nedeclarat este de fapt propriul bine.
Desigur că cineva ar putea să-mi spună că supa e bună fie că vrei, fie că nu. Nu poţi separa mâncatul pentru a trăi de bucuria şi plăcerea gustului. Şi într-adevăr are dreptate. Numai că aici nu e vorba despre supă. Vizăm aici o altă gastronomie şi care ne hrăneşte sufleteşte.
Să revenim. Eu îmi cer iertare soţiei pentru că am greşit şi ea, totuşi, mă respinge vehement. Cum se poate aşa ceva? Şi continui şi mai vehement să-mi cer iertare şi lucrurile, în loc să se amelioreze, dau mai tare în foc. De ce?
E mare lucru că mi-am dat seama de greşeala mea. Dar nu e suficient. Trebuie să ştiu/să simt şi CUM şi CÂND  e momentul potrivit să-mi cer iertare. Dacă soţia mea e un bec încins, nu dau cu apă rece pe el. Decât dacă mă pripesc. Adică nu am competenţe empatice. Nici răbdare şi, poate aşa cum spuneam mai devreme, n-am nici dorinţa reală, autentică, de a o linişti pe ea, ci îmi caut obstinat propriul bine.
 
• Din copilărie.
Cu empatia ne naştem. Pe de-o parte. Pe de alta, se poate cultiva şi dezvolta (GÎRLAŞU-DIMITRIU, Odette, 2004, p. 19 ş.u.). Prima relaţie empatică e cu mama, figura cea mai semnificativă din viaţa omului. De felul în care mama ştie să gestioneze relaţia empatică, depinde dezvoltarea şi manifestarea la acest nivel a viitorului adult. Dacă mama nu zâmbeşte atunci când copilul îi zâmbeşte, atunci nici copilul nu o va mai face pentru că vede că nu are nici un efect asupra mamei. Iar, când va fi mare, e foarte probabil ca nici el să nu răspundă zâmbind zâmbetelor altora. Poate chiar soţiei, dacă-şi va găsi vreuna, şi copiilor lui. Copilul introiectează, adică face al lui propriu, comportamentul mamei faţă de el şi-l poartă cu el în viaţă, până îşi dă seama de el. Iar relaţia pe care a avuto când a fost mic cu propria mamă, o proiectează în aceeaşi termeni asupra altor persoane, în cazul de faţă să zicem că asupra soţiei sau soţului. Aceasta, cred, este scurt spus explicaţia pentru sinonimia parţială pe care empatia o are cu fenomene ca introiecţia, proiecţia, identificarea (GÎRLAŞU-DIMITRIU, Odette, 2004, p. 8). Aceasta dpdv ontogenetic.
 
• Din istoria speciei umane.
Filogenetic vorbind, una dintre primele emoţii apărute în viaţa omului a fost frica. Frica de a nu fi atacat şi mâncat. Era o nevoie bazală de care depindea supravieţuirea. Şi pentru că nu întotdeauna forţa brută, viteza sau dimensiunea fizică voluminoasă era apanajul prăzii, s-a făcut necesară alternativa „citirii” intenţiei prădătorului. De aici şi instinctul animalic, „luptă sau fugi”.
La om, în timp, lucrurile s-au rafinat atât de mult încât au apărut o mulţime de materiale centrate pe non-verbal şi para-verbal. Tonul vocii, poziţia corporală, mimica feţei sau intensitatea vocii, înălţimea ei, ritmul vorbirii, au devenit de o importanţă specială şi asta datorită mai ales capacităţii de disimulare emoţională a omului. S-a ajuns până acolo încât să se considere că nu CE spune omul are valoarea dominantă, ci CUM o spune deţine supremaţia.
În sfârşit, pentru a putea vedea ce simte cu adevărat un om este mai mult decât necesară abilitatea empatiei. Dar nu abilitatea empatică a omului primitiv, tribal, care era ghidat de frică, ci strategia empatică utilă pentru crearea şi menţinerea, chiar optimizarea relaţiilor interumane. Adică, empatia este un fel de monitorizare a sinelui care presupune abilitatea de a) a înţelege emoţiile şi comportamentele altora, b) a înţelege contextul, mediul ambiant, împrejurarea şi c) a modifica comportamentul personal ca răspuns la o astfel de înţelegere (SCHUTTE, Nicola, S. 2001, p. 525). În căsătorie, competenţa empatiei  se rafinează de mai multe ori tocmai pentru a dobândi tăria şi trăinicia presupusă de simbolica urare nupţială: „casă de piatră”. Aici nu mai e în discuţie funcţia empatică a păzirii vieţii în forma ei fizică, accentul mutându-se pe rolul empatiei în sporirea confortului emoţional şi, în ultimă instanţă, a fericirii conjugale.
 
De unde poate veni autenticitatea empatiei în familie? CUM putem să  o optimizăm?
Prioritari într-o relaţie sunt partenerii „cu dublă calificare” şi care sunt capabili să-şi identifice şi să-şi gestioneze propriile emoţii, cât şi să identifice emoţiile şi trăirile celorlalţi. Deşi este mai mult decât zero, nu vor avea câştig de cauză niciodată cei care fie că-şi pot identifica doar emoţiile lor şi atât, fie doar pe ale partenerilor şi nimic mai mult (SCHUTTE, Nicola, S. 2001, p. 534).
 
Cultivarea şi dezvoltarea empatiei în spaţiul familial şi nu numai, ţine, în primul rând, de a ajunge să constaţi o criză. Am amintit mai devreme că dimensiunea conflictuală este omniprezentă în cuplu, ceea ce diferă este forma, durata şi intensitatea, Specialiştii spun chiar că o anumită doză de „beligeranţă” familială poate fi constructivă uneori. Şi, în orice situaţie, e mai bună decât pasivitatea şi indiferenţa, indiferenţă care se mai poate numi şi agresivitate pasivă.
 
Aşadar, în funcţie de criza pe care conflictul marital neconstructiv o aduce cu el, ar trebui să ne punem nişte întrebări legate de nivelul de autenticitate al relaţiei noastre la nivel empatic. Sigur că un soi de empatie trebuie să fie oricum, pentru că ar fi condiţia bazală a unei cantităţi minime de oxigen pentru supravieţuire în doi. Numai că pe axa ce ar trebui să ducă de la supravieţuire la adevărata viaţă familială, empatia reală este vitală.
 
Să o probăm. CUM? Păi, într-o primă fază, să vedem ce fel de relaţie preferăm. De tip câştig-pierdere, pierdere-câştig, pierdere-pierdere, câştig-câştig.
Cu alte cuvinte, cine are dreptate? Eu sau tu.
Pentru acest lucru, câţiva specialişti au inventat metoda „pillow”, conform căreia ar trebui să răspundem onest la câteva întrebări pe seama unor enunţuri simple:
            ♠ „Eu am dreptate, tu greşeşti”.
            ♠ „Tu ai dreptate, eu greşesc”.
            ♠ „Amândoi avem dreptate, amândoi greşim”.
            ♠ „Problema nu este atât de importantă cum pare a fi” (GÎRLAŞU-DIMITRIU, Odette, 2004, p. 21 – 22).
 
            În mod sigur, dacă aveţi ceva fler empatic aţi bifat cu roşu la ultima aserţiune şi asta pentru simplu motiv că problema în cuplu nu se pune pe terenul mişcător al dreptăţii. A rămâne la stadiul identificării dreptăţii nu este altceva decât a propovădui concurenţa interpersonală. Adică, a trage jar la oala ego-ului care nici măcar nu se sinchiseşte să vadă (empatic) ce (de preferat cine) e dincolo de el.
În vreme ce a identifica problema reală a „discuţiilor” şi care, de cele mai multe ori, este dincolo de cuvintele folosite „la nervi”, chiar dincolo de problema aparentă a dreptăţii, echivalează cu detensionarea specifică insight-ului: Stai, măi! Păi ce facem noi aici?!? Facem frecţie la piciorul de lemn şi, de fapt, buba e în altă parte?. În fond şi la urma urmei, problema pe care o băgăm noi în faţă serveşte doar ca paravan cu misiunea de a dosi altceva şi tocmai acest altceva este miezul. Sau, poate că nu. Mai ştii? Totuşi, rufele se spală în familie. Poate că exact în acest punct ne aducem aminte de „lungimea rugăciunilor de la slujba Cununiei” în care ne rugăm pentru pacea, liniştea şi sporul tinerilor căsătoriţi.
 
     Dar poate că nu toţi dispunem de capacitatea de a scoate tot ce e mai bun dintr-un conflict. E posibil ca nu toată lumea să aibă posibilitatea să-şi analizeze conflictele familiale şi astfel insight-urile nu apar. Dimpotrivă, se pot acumula problemele nesoluţionate pe „agenda ascunsă” a familiei. E ca un fel de cutie neagră a avionului, descoperită abia după prăbuşire. E singura care dă mărturie despre adevăr. N-ar fi oare mai bine să aruncăm măcar câte un ochi în această cutie neagră înainte de a fi în plin picaj? CUM?
Proba Dymond ne ajută. Ce cred eu?
♠ „Eu despre mine”.
♠ „Eu despre partenerul meu…”.
♠ „Cum cred eu că mă vede partenerul meu pe mine”.
♠ „Cum cred eu că se vede partenerul meu pe sine” (GÎRLAŞU-DIMITRIU, Odette, 2004, p. 5 – 6).
 
Indiscutabil a cere feedback, adică a ne întreba tovarăşul de viaţă despre aceste lucruri – şi nu este exclus şi despre altele –, este cu adevărat hrănitor pentru noi şi pentru relaţia noastră de familie. E ca un joc de societate. Echipele sunt formate din cupluri. Membrii juriului format ad hoc îl întreabă pe el, fără ca ea să fie prezentă, cum crede că se va comporta soţia lui în cutare sau cutare situaţie. Şi apoi soţia este chemată şi răspunde la întrebare pentru ca apoi, în văzul tuturor, răspunsurile să fie confruntate şi astfel să se poată identifica…empatia în familie. În concluzie, de ce să nu ne jucăm? Ce avem de pierdut? Oricum, nimic mai mult decât am pierdut deja (asta pentru pesimişti). Optimiştii deja se joacă.
 
Bibliografie:
  1. GÎRLAŞU-DIMITRIU, Odette, (2004). Empatia în psihoterapie, Bucureşti: Editura Victor.
  2. GOLEMAN, Daniel, (2008), Inteligenţa emoţională, Bucureşti: Editura Curtea Veche.
  3. SCHUTTE, Nicola, S., MALOUFF, John, M., BOBIK, Chad, COSTON, Tracie, D., GREESON, Cyndy, JEDLICKA, Christina, RHODES,  Emily & WENDORF, Greta, (2001). Emotional Intelligence and Interpersonal Relations, în The Journal of Social Psychology, 141(4), 523 – 536).   
 
29-01-2017
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu