Familie şi inteligenţă emoţională (6) - gestionarea relaţiilor

Familia românească azi. Între Est şi Vest

Este dincolo de orice îndoială că azi familia reprezintă o miză majoră pentru toată lumea. Nu că ar fi fost vreo perioadă în care familia să fi avut o mai puţină importanţă. Pentru că toţi, volens nolens, facem parte dintr-o familie. Sau creăm o nouă familie.

Dar, se pare că azi familia se apropie tot mai tare de zona socială şi instituţională. Se deschid tot mai multe centre sociale de protecţie a familiei, sau de protecţie împotriva violenţei din familie. Sunt chiar numere de telefon care susţin nevoia urgentă de protecţie împotriva uneia sau alteia din formele de abuz familial. Femeile şi copiii, în special, sunt categoriile vizate de protecţia socială.

Mai mult, vântul contemporan bate în pânzele instituţiei familiei ducând-o în direcţia ideologicului, atât autohton, cât şi european. Sau, mai nou, antieuropean, dacă ne referim la inedita ideologie familială rusească. O singură realitate, “familia”, şi atât de multe păreri. Poate părea că e vorba de celebra psihologie a maselor pe care ne-o propune Gustave Le Bon şi în care contagiunea emoţională pe baza sugestiei, bate orice sclipire de discernământ. Concluzia lui este apodictică: “oamenii nu se conduc după recomandările raţiunii pure ”  ( Le Bon, G., Psihologia…, p.7).    

Mă întreb, ce se întâmplă acum cu iniţiativa cetăţenească a Coaliţiei pentru familie în vederea modificării articolului 48 din Constituţia ţării? Peste 3000000 de semnături în favoarea familiei ca fiind formată dintr-un bărbat şi o femeie nu sunt de ici de colo. De unde, oare, bate vântul care blochează această iniţiativă între Camera Senatului şi Camera Deputaţilor? Cine trage iţele astfel încât o decizie care pare floare la ureche pentru tot românul, de la vlădică până la opincă, să fie amânată sine die?

Familia românească este la mijloc. Puţin mai la Est de noi se pare că este îngăduită şi chiar legală “puţină”  agresivitate în familie. Simetric, mai spre Vest, nu este trecută cu vederea nici cea mai mică nuanţă de violenţă intrafamilială. Vestul protejează familia chiar de ea însăşi, propunând mai puţin coercitiva uniune consensuală ca alternativă la familia tradiţională întemeiată pe căsătorie. SUA aduc ceva noutăţi în privinţa familiei dar să mai aşteptăm un pic. Concluziile se trag la urmă.

Revenind la spaţiul autohton şi privind în ograda noastră, noi unde ne situăm? Ar putea veni un răspuns de la orchestrarea mediatică şi ideologică a beligeranţei “tineri-bătrâni” cu privire la modificarea Codului penal şi a Codului de procedură penală? Să fie oare asta un simptom ideologic al fracturării, din alt plan, al familiei româneşti?

Sau, din alt unghi, marşul pentru viaţă organizat la noi peste câteva zile ne transmite oare alt mesaj? Şi dacă da, atunci cine îl aude şi cine se încumetă să-l operaţionalizeze concret?

Aşadar, diferite puncte de vedere asupra familiei, încercată direct sau indirect, din interior şi din afară.

Mă întreb, oare câţi dintre cei care cunosc aceste probleme ale familiei contemporane sunt ei înşişi fericiţi în propriile lor familii? Oare câţi dintre cei care au semnat pentru menţinerea familiei tradiţionale ştiu să se raporteze la situaţiile conflictogene din propriile familii? Aici nu mai e vorba de social sau de ideologic – care, fie vorba între noi – ne asigură un oarecare confort al distanţei faţă de propriile probleme familiale, ci de însăşi familia in se la care avem acces direct fiecare dintre noi. Ştim să ne gestionăm propriile relaţii familiale? 

Familia ad intra versus familia ad extra

Familia nu trăieşte din ideologie şi nici din protecţie socială. Relaţiile vii şi dinamice din interiorul ei sunt gestionate de părinţi între ei dar şi cu privire la copii, pe seama abilităţilor de inteligenţă emoţională. La rigoare, familia nu se hrăneşte nici cu venituri substanţiale, nici cu averi imense şi, cu atât mai puţin cu realizări profesionale. Majoritatea dintre noi atunci când ne-am căsătorit nu aveam la activ toate aceste lucruri şi, cu toate acestea, iubirea fiinţa la parametrii maximi. A considera că familia trăieşte şi se hrăneşte cu bani şi poziţie socială şi că fericirea familială se susţine prin referendum, e ca şi când ai încerca să hrăneşti o privighetoare cu nuci întregi de cocos.

Familia se hrăneşte cu timp. Nu atât cu timp mult, dar, cu siguranţă, cu timp de calitate. Îndepărtarea prin detaşare de problemele ei nu oferă decât o soluţie pe termen scurt sau poate chiar mediu. Indiferenţa hrăneşte divorţul, nu familia. Neutralitatea maximă faţă de familie amână doar inevitabilul. În familie nu e câtuşi de puţin loc pentru laissez-faire. Nici între soţi, nici între aceştia şi copii.

Dacă detaşarea faţă de interesul familial este motivată profesional, carieristic, atunci apare un duşman suplimentar al relaţiilor, epuizarea. Resursele de energie epuizate de cei doi soţi la serviciu, îi indisponibilizează faţă de preocuparea empatică reciprocă. Iar în ceea ce priveşte copiii… “e suficient că au de toate şi nu mai trebuie decât să înveţe…”.

Starea de bine, optimismul şi creativitatea au murit de mult într-o astfel de familie care se apropie de marginea prăpastiei existenţiale, fie că această prăpastie este divorţul înţeles ca apogeu conflictogen, fie că este vorba despre perpetuarea mocnită a unei singurătăţi în doi sau între mai mulţi şi care uneori poate dura o viaţă de om. Aceştia din urmă trăiesc mai mult după “gura lumii”, trăgând la greu şi zicând că-i bine, i.e. căutând să păstreze imaculată imaginea socială a familiei proprii. Pe aceştia nu-i mai ţine împreună nici Coaliţia pentru familie, nici bogăţia sau poziţia socială.

            Pentru a se mai putea face ceva e nevoie de reconfigurarea calitativă a timpului petrecut împreună “la gura sobei” propriei familii. 

O nouă şansă. “Neurobiologia interpersonală”.

Faptul că noi ne naştem cu o cantitate impresionantă de neuroni pe care apoi îi pierdem în mod treptat pe măsură ce îmbătrânim, este o pură chestiune de neuromitologie.

După ultimele descoperiri în domeniul neurologiei, se pare că în fiecare zi creierul nostru generează 10 000 de celule stem, care se împart în două categorii: una generează alte celule stem, în vreme ce a doua categorie se duce în zona creierului care are mai multă nevoie de ele. Centrul cortical destinat învăţării este unul din obiectivele prioritare ale celulelor stem din această din urmă categorie (GOLEMAN, D., 2016, Creierul…, p. 99).

Aşa se explică posibilitatea învăţării pe tot parcursul vieţii, ceea ce psihopedagogia încadrează în conceptul de “educaţie permanentă”. Aşadar, chiar dacă nu stăm neapărat foarte bine la capitolul gestionării relaţiilor sociale, în cazul de faţă referindu-ne mai ales la gestionarea relaţiilor familiale, avem, iată, şansa optimizării comportamentului interpersonal.

Şi având în vedere o altă calitate funciară a creierului uman, neoroplasticitatea, putem spune că atunci când vrem să facem un lucru nou şi ne angajăm în mod repetat în implementarea lui, se creează noi circuite neurale care, în timp, fac o obişnuinţă din acest, deocamdată, nou obicei de comportament. Iar repetiţia trebuie să fie cu atât mai prelungită cu cât vechiul obicei pe care îl înlocuim este mai puternic inoculat în circuitele noastre neurale vechi.

Dacă, de exemplu, avem obiceiul “familial” de a interveni peste partenerul nostru atunci când vorbeşte despre un lucru cu care noi nu suntem de acord, şi vrem să nu mai facem acest lucru, atunci ne vom exersa competenţele de ascultare activă. Şi cu cât ne este mai greu să facem acest lucru, cu atât mai mare este “plăcerea” de a-l contrazice pe partenerul nostru de viaţă şi de a interveni coercitiv în timp ce vorbeşte, obiceiul nostru vechi. Până la urmă este vorba despre o adevărată descărcare de forţe beligerante între două tipuri de circuite neuronale: cel vechi de care vrem să scăpăm şi cel nou pe care dorim să-l croim şi să ni-l însuşim. Totuşi, repetiţia este mama învăţăturii.  

Aşadar, speranţele există. Şi nu doar că posibilitatea dezvoltării abilităţilor de gestionare a relaţiilor se poate implementa la orice vârstă, chiar felul în care creierul uman e structurat ne pune la dispoziţie premiza neurobiologică interpersonală. E vorba despre creierul social, i.e. despre faptul că creierul uman e făcut pentru a intra în relaţie cu un alt creier uman. Acest lucru se realizează prin intermediul neuronilor-oglindă, care reflectă trăirile şi dispoziţiile celuilalt. Dacă am putea reflecta la semnificaţia miraculoasă a acestei descoperiri, am înţelege că soluţia reglării temperaturii emoţionale în cadrul familial se află chiar la noi înşine.

Sufletele noastre sunt în noi, când suntem doi         

Acum mă voi referi la relaţia maritală. Deşi este extrem de important să avem în vedere şi relaţiile părinţilor cu copii, pentru complexitatea problemei, voi lăsa deocamdată deoparte acest subiect, în favoarea discuţiei despre soţi. Voi folosi în continuare termenul de “soţi”, chiar dacă prin aceasta subînţeleg aspectul conjugal dintre un bărbat şi o femeie.

Scopul căsătoriei este de a crea permanent un “moment profund uman”(GOLEMAN, D., 2016, Leadership…,  p. 116). Poate că dacă am arunca o privire în oglinda retrovizoare a vieţii şi ne-am opri la momentele de început ale relaţiei, ne-ar fi mult mai limpede ceea ce înseamnă un moment uman. E ceea ce marele psihopedagog evreu de origine română, Reuven Feuerstein,  numea “întâlnirea”.

În acel timp, întâlnirea era atât de aşteptată încât devenea prioritatea 0. Pajiştea politeţurilor era atât de întinsă şi asezonată încât, pentru câteva secunde de întârziere, ori pentru o simplă stângăcie general valabilă, scuzele se prelungeau mult şi luau forme dintre cele mai creative. Motivele stângăciei erau prezentate şi ascultate atât de răbdător, aproape hipnotic, ca în cazul preşcolarului de 4-5 ani aflat în faţa filmului de desene animate. Nimic din ceea ce spunea sau făcea celălalt nu era rău. Pentru absolut tot se găsea o explicaţie satisfăcătoare. O floare sau un cadouaş era preludiul perfect pentru atmosfera de poveste a întâlnirii. Dopamina, oxitocinele şi endorfinele erau atotstăpânitoare. Chimia era perfectă. Era epoca lui Eros, când hormonal bătea neuronul.

Însă, odată cu trecerea timpului, prin evazarea percepţiei asupra lumii, descoperind şi alte fiinţe care fac parte din universal familial, prin căsătorie, prin preluarea angajamentului familial vis-a-vis de copii…, afectul iubirii îşi urmează insurmontabil traseul diacritic care, încet, încet, se îndepărtează de Eros înspre zeii mai maturi ai Epithumiei, Philiei şi, uneori, în cel mai fericit caz, ai lui Agape (NUŢĂ, A., 2006, p. 98 – 102). Aceasta într-o anumită logica şi care, bineînţeles, că nu e valabilă pentru toată lumea 100%.

Aşadar, pentru cei care doresc să-şi continue împreună periplul conjugal în condiţii cât mai bune cu putinţă, apelul la celulele stem şi la funcţiile relaţionale ale neuronilor-oglindă, este mai mult decât necesar. Dar cum?

E o zicătoare cu valenţe biologice, probabil de pe vremea lui J.B. Lamarck, şi care spune că “funcţia creează organul”. Adică, după Richard Davidson, tot făcând şi făcând, o mulţime de celule stem se îndreaptă către centrii învăţării din creier şi astfel se creează un nou circuit neuronal care susţine, organic, noul sau noile comportamente însuşite. Făcând o paranteză, am spune că ne aflăm în plin siaj evoluţionist-darwinist, dar, ce să facem ca nu cumva odată cu apa din cădiţă să azvârlim şi bebeluşul.            

Să trecem la treabă şi să vedem cum putem recrea acel dorit moment uman, bineînţeles că adaptat la momentul de viaţă maritală în care ne aflăm acum. Se pare că un moment profund uman se poate atinge numai îndeplinind câteva condiţii bazale: întreaga atenţie se concentrează asupra celuilalt, sincronizarea non-verbală şi sentimentul pozitiv al unei simbioze interpersonale.

Desigur că nu vom trata lucrurile neapărat şcolăreşte şi le vom lăsa să se intrice într-un firesc inspiraţional care susţine însăşi spontaneitatea vieţii.

Atenţia este, poate, ingredientul de bază şi condiţia sine qua non a posibilităţii de realizare a armoniei non-verbale şi a armoniei relaţionale în familie. În primul rând, atenţia înseamnă sacrificiu de sine pentru cel de lângă tine. Nimeni, niciodată, n-a spus că întotdeauna şi în orice condiţii e uşor să fii “aici şi acum” cu celălalt şi pentru celălalt, într-o totală abandonare de sinele ego-centrist.

Atenţia poate îmbrăca diferite forme concrete. De pildă, timpul concret pe care eşti dispus să-l dăruieşti partenerului tău. Doar dăruirea face ca timpul pe care îl petrecem împreună în familie să fie de calitate. Pentru că timpul dăruit nu mai este timpul meu şi atât, ci timpul meu pe care ţi-l dăruiesc ţie. Nu eu sunt prioritar cu problemele mele cu care te încarc pe tine din dorinţa de a-mi descărca povara sufletească. Făcând asta nu ajung nicidecum la scopul propus. Dimpotrivă. În ciuda bunei intenţii de a petrece timp cu persoana iubită, devin cronofag pentru ea. Mă transform într-un “vampir energetic”. 

A dărui timp înseamnă că sunt trup şi suflet pentru tine prezent. Sunt curios să aflu cât mai multe lucruri despre tine şi despre ce ţi s-a întâmplat astăzi la serviciu. Îţi acord atenţie dacă sunt interesat de ce se întâmplă cu tine. Dialogul meu interior pică în faţa atenţiei pe care ţi-o acord total. Accentul nu este pe mult sau pe puţin timp, ci pe total. Soţia spune: “Of! Iar am avut trânteli cu colega cea nouă care nu primeşte nimic din ce-i spun!”. Soţul: “No lasă că nici tu nu eşti uşă de biserică. Ştii şi tu prea bine că şi tu eşti, uneori, puţin cam autoritară”. Aşa se strică totul prin nereţinerea discursului interior. Aşa se întâmplă când vrei să validezi sentimentele celuilalt, dar, de fapt, îţi validezi propriile sentimente.

Nu uita să fii recunoscător şi să spui mai des “îţi mulţumesc”. Un mulţumesc sincer şi din suflet şi din trup. Nu poţi mulţumi privind pe fereastră. Dar o poţi face privind în ochi şi poate chiar îmbrăţişând. Cercetările arată că mângâierea favorizează armonia interpersonală. Creşte secreţia oxitocinei şi susţine starea de flux a relaţiei. Nu chiar degeaba se spune că iubirea e chimie. Trupul se află în cea mai reuşită sincronizare non-verbală. Este ca atunci când te uiţi la un film mut. Vezi iubirea sau disensiunea dintre persoane doar prin felul în care îşi mişcă mâinile şi corpul. Dacă urmăreşti mişcările a două persoane care se plac vei fi uimit să vezi cât de mult se aseamănă mişcările pe care le fac. Sunt implicaţi aici neuronii de tip oscilatoriu care le sincronizează mişcările.

Lucrurile merg şi complementar. Atunci când vorbeşti cu persoana iubită, adoptă poziţia corporală pe care aceasta o are şi îţi va fi mai uşor să fii trup şi suflet prezent pentru ea. E ceea ce Programarea Neuro-Lingvistică numeşte pacing şi leading. (O’CONNOR, J., 2010, p. 71). Armonizează-te gestual cu persoana de lângă tine ca apoi să poţi să o faci şi dispoziţional.

Mai mult, se pare că persoana care este cea mai expresivă emoţional este şi cea care dă tonul afectiv al relaţiei. (GOLEMAN, D., 2016, Leadership…, p. 126). Mă refer exact la ceea ce cineva poate spune despre partener: “Întotdeauna mă face să mă simt bine, îmi creează o stare de bună dispoziţie. Nu e perfect, dar nu ştiu cum reuşeşte să mă scoată de fiecare dată din supărare”.

Un cadou, oricât de mic îşi are şi el rostul lui. De fapt, o mică atenţie. O, sunt importantă pentru tine. Te-ai gândit la mine şi mi-ai cumpărat ceva. O asistentă medicală te tratează mult mai grijuliu dacă îi oferi o ciocolată. Principiul e acelaşi. Dăruind vei dobândi.

Şi probabil că mai presus de toate aceste lucruri stă tocmai iubirea. Fără acest background inspiraţional totul ar fi doar chimie organică şi atât. Biologie şi darwinism. „Neuroştiinţa contemplativă” face un pas mai departe şi spune că meditaţia este un bun instrument de mindfulness (GOLEMAN, D., 2016, Creierul…, p. 48 – 51). Aducând lucrurile mai în ograda noastră, am spune că rugăciunea este cel mai pertinent instrument de implementare a „stării de armonie neuronală” şi, chiar mai mult, de armonie neuronală interpersonală. Când se roagă împreună, soţul cu soţia îşi activează în oglindă circuitele neurale şi devin una nu doar biochimic şi energetic, ci şi teocentric. Teandria rugăciunii este cea care le propune celor care se roagă împreună inspiraţia divină. Ei nu mai sunt la unison doar dpdv hormonal, iubirea lor transcendând biologicul şi lăsându-se inspirată de iubirea  milostivă şi jertfelnică a lui Dumnezeu care pe Însuşi Fiul Său L-a dăruit, ca oricine crede în El să aibă viaţă veşnică.

Fără această iubire inspiraţională divină, este extrem de dificil să distingem între autenticitate şi manipulare, între biologie şi spirit, între nevoia mea şi nevoia ei şi, în cele din urmă, între fericirea mea şi fericirea noastră... fericire vremelnică şi veşnică.    

Bibliografie:

1. BRADBERRY, Travis & GREAVES, Jean, (2016). Inteligenţa emoţională 2.0 – Strategii esenţiale pentru succesul personal şi profesional, Bucureşti: Editura Litera.
2. GOLEMAN, Daniel, (2016). Creierul şi INTELIGENŢA EMOŢIONALĂ – noi perspective, Bucureşti: Curtea Veche Publishing.
3. GOLEMAN, D., (2016). LEADERSHIP: Puterea Inteligenţei Emoţionale, Bucureşti: Curtea Veche.
4. LE BON, Gustave, Psihologia Mulţimilor, Filipeştii de Târg, Prahova: Editura ANTET XX PRESS.
5. NUŢĂ, Adrian, (2006). PSIHOLOGIA CUPLULUI, Bucureşti: Editura SPER.
6. O’CONNOR, Joseph, (2010). MANUAL DE NLP – ghid practic pentru a obţine rezultatele pe care le doreşti, Bucureşti: Curtea Veche.