Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Familia. Copiii. Educaţia. VocaţiaNr. vizualizari: 1130

Familie şi inteligenţă emoţională (4) - Motivaţia

Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă
Tags: inteligența emoțională; motivație;

      Motivaţia este sursa energetică, forţa motrică a întreprinderii şi a acţiunii. Decalajul dintre starea prezentă şi starea dorită energizează într-un fel sau altul dinamica personalităţii. Tocmai acest decalaj între unde sunt şi unde vreau să fiu face posibilă tensiunea motivaţiei. Nu intrăm acum în polemici terminologice pe seama diferenţelor semantice dintre motiv şi scop, dintre motivaţie şi finalitate, pentru simplu motiv că, aşa cum vom vedea, acţiunile omului presupun ambele capete energetice.

      Michael Jordan, celebrul baschetbalist, pe vremea când era un no name se lupta să intre în echipa de baschet a liceului. Când lista cu cei acceptaţi în echipă a fost afişată, numele lui nu figura printre jucători. Stupoarea lui era cu atât mai mare cu cât din echipă făceau parte jucători mai puţin pregătiţi decât el. Cu toate acestea – şi aici este de observat şi de reţinut valoarea câmpului motivaţional – de câte ori se antrena şi simţea că nu mai poate, îşi aducea aminte de lista cu pricina şi continua să se antreneze.

      Altfel spus, energia motivaţională adevărată nu se verifică atunci când toate lucrurile merg bine, ci în ciuda rateurilor. E şi un slogan: “Nu există eşec, ci doar feedback”. A înota împotriva curentului cu siguranţă că nu te pune în rând cu lumea, dar nici neapărat împotriva ei atâta timp cât interesele nu interferează. Cu siguranţă, însă, că te va pune împotriva ta însuţi. Exact în acest punct drumul se bifurcă. A fii unul din mulţime pe acelaşi drum sau a merge pe propriul tău drum este alegerea ta.          

          

Aspecte motivaţionale ale familiei tradiţionale şi ale cuplului modern

        Motivaţia, ca element structural al inteligenţei emoţionale, are o legătură directă cu familia. Am putea spune că atât “funcţionalitatea” familială cât şi derapajul rezultat uneori în divorţ, sunt în egală măsură dependente de aspectul motivaţional. Gândiţi-vă că, până nu demult, întemeierea unei familii era un adevărat fenomen social şi economic, supusă atent monitorizării anumitor condiţii care fac posibilă existenţa ei. A avea copii înaintea sau în afara căsătoriei presupunea oprobriul public. Era o ruşine să divorţezi. Un copil fără tată sau fără mamă era marginalizat. Uneori, căsătoria reprezenta o afacere de familie. Rufele întotdeauna se spălau în familie şi exteriorizarea problemelor familiale echivala invariabil cu stigmatizarea socială.

            Tot mai mult astăzi familia iese din canoanele clasice şi ceea ce înainte era o bulină neagră pentru familie este azi o circumstanţă oarecare, oarecum obişnuită în dinamica de cuplu. S-a ajuns până la conceptul de “familie deschisă”. Emanciparea şi independenţa materială şi financiară a femeii, ca şi tapajul psihologic pe violenţa domestică şi pe numeroasele posibilităţi de asistenţă socială a femeii abuzate, aduc pe ordinea de zi a familiei – tot mai des numită cuplu – diferiţi factori motivaţionali ai existenţei familiale.

Se pare că astăzi, mai mult decât oricând, ceea ce motivează durata de existenţă a familiei este intimitatea, dragostea înţeleasă că suport al împărtăşirii şi al armonizării emoţionale. Înţelegem odată în plus de ce cultivarea şi optimizarea competenţelor ce ţin de inteligenţa emoţională ajută enorm relaţia familială. Acum sentimentele sunt cele care motivează sau demotivează căsnicia. Motivaţia întemeierii familiei astăzi tinde tot mai tare spre intrinsec. Condiţionările sociale extrinseci de tip avere, moştenire, făgăduinţă înaintea lui Dumnezeu, ruşine publică, cel puţin în spaţiul occidental, nu mai constituie demult elemente coagulante ale familiei “până ce moartea ne va despărţi”. Şi încet, încet, vestul se drenează către est.

 

Motivaţia teologică a căsătoriei

Valoric vorbind, lucrurile în privinţa familiei diferă nu doar pe orizontala mundană de tip est-vest, aceeaşi situaţie putându-se observa şi pe adâncime. Când a apărut căsătoria şi cu ce scop? Care este istoria familiei de-a lungul timpului, începând cu prima familie din Rai, apoi imediat după cădere şi până la familia tradiţională, pentru ca, în cele din urmă, să se ajungă la conceptul familial modern sau deschis? Sau, iertată-mi fie îndrăzneala, dar  mă întreb, se poate ajunge la o societate post-familială?

Întemeierea paradisiacă a familiei are în spate consfătuirea Sfintei Treimi. „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Fac. 2, 18). Motivaţia familiei se constituie deci în răspunsul la întrebarea „de ce” a făcut-o Dumnezeu pe Eva din Adam, alături de Adam şi pentru Adam? Aşadar, răspunsul este: singurătatea. Fiind creat din iubire, pentru iubire şi, în cele din urmă, pentru a reveni în sânul iubirii Sfintei Treimi, omul se întemeiază ca fiind persoană chemată la desăvârşire în relaţie. „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Mt. 5, 48). Deci, nu fii desăvârşit, ci fiţi desăvârşiţi. Adică voi împreună să fiţi desăvârşiţi. Desăvârşirea se câştigă în relaţie. Conform adagiului paterical: „Aproapele meu este mântuirea mea”. Şi pentru că Tatăl este modelul desăvârşirii şi Tatăl nu este Tatăl fără Fiul, înseamnă că modelul desăvârşirii omului se constituie din relaţiile desăvârşite de iubire dintre Persoanele Preasfintei Treimi.              

Finalitatea, telosul, cu care Dumnezeu l-a făcut pe om, bărbat şi femeie, este să aibă “ajutor pe potriva lui” pentru a putea să se desăvârşească împreună prin iubire. “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi!” (Fac. 1, 28) a răsunat apoi porunca divină. Părinţii Bisericii, ca de altfel şi referatul biblic, nu insistă asupra faptului înmulţirii oamenilor în Rai, socotind că ar fi de prisos să facă acest lucru de vreme ce atotputernicia divină s-a manifestat în aducerea la existenţă a mii şi mii de îngeri (Sfântul Ioan Gură de Aur). E vorba aici de aşa-numitul apofatism antropologic.

Omul a primit odată cu existenţa sa şi libertatea. El putea respinge atât motivaţia, cât şi finalitatea întemeierii familiei. A şi făcut-o. Motivaţia singurătăţii a respins-o omul atunci când Adam a învinovăţit-o pe Eva pentru păcat. Iar finalitatea desăvârşirii a respins-o când omul s-a autonomizat ascunzându-se de Dumnezeu în spatele creaţiei. Astfel, creaţia a devenit din dar al comuniunii cu Creatorul punct de separare şi divergenţă de scop. Mai mult, acest pivotaj al libertăţii umane a adus cu sine şi fracturarea relaţiei dintre oameni care au interpus creaţia obturându-şi vederea lui Dumnezeu şi vizibilitatea spirituală interpersonală. Acoperămintele de frunze mărturisesc despre asta (Fac. 3, 7).

Post-pecatorial vorbind, motivaţia divină a căsătoriei s-a schimbat, ca un semn al iubirii lui Dumnezeu faţă de om şi al îngăduinţei pentru decizia libertăţii omului. Căsătoria nu a pierit şi nici semnificaţia generală a acesteia. În continuare, căsătoria îi ţine împreună pe oameni în situaţia nouă a consecinţelor căderii în păcat. Iubirea lui Dumnezeu nu se schimbă cu una cu două. El rămâne fidel planului său de binefacere pentru om şi lume. Ca o consecinţă a păcatului, cunoştinţa binelui şi răului  interferează cu motivaţia căsătoriei. Ruşinea faţă de goliciunea lor echivalează cu înceţoşarea privirii. Trupul omenesc, din mediu transparent prin care sufletul se întrevede, a căpătat o consistenţă materială voluptoasă şi din intermediar al curăţiei relaţiei dintre oameni şi cu Dumnezeu, a devenit o intersecţie a libertăţii. Omul nu mai putea singur să iasă din această materialitate îngroşată. Puterile lui psihosomatice, deşi nu au dispărut,  au slăbit enorm prin păcat. Energia omului e devenit debordantă şi nu mai putea fi controlată atât de uşor. Şi pentru că oamenii s-au înmulţit, pentru a se împiedica haosul dintre oameni, căsătoria a apărut ca punctul arhimedic al reglării relaţiilor interumane. Astfel oamenii au rămas împreună.

În ceea ce priveşte scopul căsătoriei după căderea în păcat, lucrurile s-au schimbat fundamental. Omul nu trebuia să moară nici definitiv, nici să trăiască veşnic în atare condiţii. “…dar el călcând cuvântul poruncii Tale şi nepăzind chipul Tău, de care era învrednicit – pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte – din iubire de oameni, ca un Dumnezeu al părinţilor noştri ai poruncit amestecului şi împreunării acesteia şi acestei negrăitei legături a Ta – prin vrerea Ta cea dumnezeiască – să se desfacă şi să se risipească, pentru ca sufletul să meargă acolo de unde fiinţă şi-a luat, până la obşteasca înviere, iar trupul să se desfacă în cele din care a fost alcătuit” (Molitfelnic). Intersecţia dintre o moarte reală dar nedefinitivă şi o viaţă şchiopătândă se poate numi supravieţuire, adică o existenţă la limită. Căsătoria a devenit astfel mijlocul de perpetuare a supravieţuirii. Acesta este noul ei scop până la venirea lui Hristos Domnul, Mirele cel ceresc.

Adâncindu-se tot mai mult în groapa de gunoi a păcatului, supravieţuirea era tot mai dificilă. Legea căsătoriei leviratului era, printre altele, un semn al disperării supravieţuirii umane. Trebuia să se întâmple ceva. Şi s-a întâmplat. La “plinirea vremii” (Gal. 4, 4), supravieţuirea prin perpetuarea materială a speciei a fost înlocuită calitativ prin naşterea Fiului din Fecioara plină de Duh Sfânt. Taina Botezului este simbolul naşterii curate a omului “din apă şi din Duh” (Alexander Schmemann). Naşterea Domnului Hristos a fost întru totul reală şi adevărată în afară de păcat (Rom. 8, 3). Iar naşterea duhovnicească a omului prin Taina Botezului presupune tocmai curăţirea desăvârşită de păcat.

Felul în care Hristos S-a născut din Fecioară şi Duh a retemeluit începutul existenţei omului. Prezenţa lui Hristos la nunta din Cana Galileii a consfinţit prefacerea trupului din sediu al păcatului în “templu al Duhului Sfânt” (I Cor. 6, 19). Acolo El a prefăcut apa în vin, arătând prin aceasta modificarea calitativă superioară a relaţiilor dintre bărbat şi femeie în cadrul familiei. Adică, omul se naşte din legătura binecuvântată de Hristos a părinţilor prin Taina Cununiei în scopul naşterii duhovniceşti prin Taina Sfântului Botez. Este o legătură şi o continuitate duhovnicească între Naşterea lui Hristos, Botez ca naştere din nou în Biserică şi Taina Cununiei. Sfântul Apostol Pavel lămureşte aceste lucruri consemnând că “Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Efes. 5, 32).   

Noua motivaţie hristică a căsătoriei este evidentă în apropierea binecuvântată şi curată între bărbatul şi femeia uniţi de Dumnezeu şi “ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă”. Iar scopul se revendică de la desăvârşirea existenţei familiale ca pregustare a Împărăţiei lui Dumnezeu “în Hristos şi în Biserică”. Femeia şi bărbatul se mântuiesc unul prin celălalt (I Cor. 7, 14). De aceea, fidelitatea în familie nu este doar o chestiune de proprietate şi de orgolii, ci o responsabilitate faţă de propria mântuire în cadrul familiei şi împreună cu ea.

 

“Împreună la bine şi la rău”

          Ceea ce am consemnat până acum se referă la legătura dintre motivaţie şi valori. Am văzut că valorile pe care le presupune căsătoria în învăţătura de credinţă creştin-ortodoxă depăşesc coordonatele de gândire strict pământene şi, ca atare, se impune a face diferenţa între atitudinea reală şi cea ideală în percepţia asupra căsătoriei. Deşi oamenii continuă să întemeieze familii prin Taina Cununiei, totuşi nu ştiu câte dintre aceste valori care de altfel sunt mărturisite în cadrul Slujbei de Cununie sunt şi conştientizate la nivelul profund al asumării lor ca deziderate familiale concrete. Nu ştiu de ce dar atunci când sunt invitat la o nuntă, pluteşte în aer prioritatea prezenţei “la sală”, fără a se lăsa să se înţeleagă că are o importanţă majoră a pune osul la rugăciune pentru miri în Biserică. Reperele temporale trebuie invariabil respectate cu stricteţe, uneori cu preţul ajustării dimensiunii liturgice a Tainei Cununiei.

În concluzie, e vorba de un soi de modus vivendi, ca să  nu zic că e vorba despre un paralelism pur, între valorile înalte care ar trebui să motiveze căsătoria şi habitudinile realist-materialiste care remaiază configuraţia motivaţională a Cununiei.

            Cu alte cuvinte, atunci când spun că mă refer la motivaţie şi familie, nu am în vedere acest nivel valoric înalt şi dificil de recunoscut şi practicat în structurile existenţiale concrete ale familiei fără o îndelungă şi coerentă cultivare în timp a acestor valori. Acestea sunt “carnea şi sângele” unei familii. Acestea sunt “hrana tare” care susţine în existenţă valorică şi creştină familia. Fără cultivarea şi exemplificarea acestor valori în familiile de origine ale viitorilor miri şi fără cateheze susţinute pe această temă la nivel parohial şi care să completeze excursurile educaţionale maritale în cadrul formal al învăţământului religios, mirii la căsătorie se află în situaţia ingrată a constatării discrepanţei flagrante dintre ceea ce aud şi ceea ce pot cu adevărat să înţeleagă.

Pentru acest motiv, ţinta pe care o urmăresc în continuare este nu “să pun coada la sapă” în privinţa găsirii elixirului vieţii fericite în familie, ci să evidenţiez CUM se ajunge în timp ca una din două familii să naufragieze lamentabil după ce abia s-au îndepărtat de ţărmul stabil al familiilor de origine, în timp ce altă familie să continue să trăiască împreună şi “fericiţi până la adânci bătrâneţe”. 

Până la urmă durata de existenţă a unei familii este o problemă de motivaţie. Mă voi axa pe consiliere premaritală şi nu-mi ascund nici dorinţa de a sugera importanţa fundamentală a existenţei măcar la nivel de protopopiat dacă nu chiar în fiecare parohie a unor cabinete de consiliere premaritală.

Se discută despre temperament şi rolul pe care îl are în dezvoltarea motivaţională a viitorului adult. Deşi această însuşire a creierului uman se păstrează la nivelul duratei întregii vieţii, plasticitatea neuronală funcţionează la parametrii maximi în copilărie. Primii ani de viaţă sunt esenţiali. Deşi temperamentul este confiscat oarecum de moştenirea genetică şi se pare că dictează sensibilitatea la nivelul circuitelor neurale, în condiţiile unei creşteri adecvate nici un copil care temperamental vorbind se naşte mai îndrăzneţ nu-şi va pierde aceasta calitate la vârsta adultă, în vreme ce o treime din copii timizi devin îndrăzneţi dacă au părinţi – antrenori emoţionali şi motivaţionali buni.

Altfel spus, fenotipul bate genotipul.

            Se spune că, de regulă, copiii răsfăţaţi devin adulţi capricioşi. Ce înseamnă un copil răsfăţat? Este vorba de fapt despre părinţi ineficienţi. Un copil cu un comportament răsfăţat este în esenţă o consecinţă a unui parenting deficitar. Dacă, de pildă, o mamă supraprotectoare şi care chipurile îşi iubeşte copilul “ca pe ochii din cap”, sare în ajutorul acestuia ori de câte ori acesta este într-un impas nu neapărat cu adevărat delicat, acel copil va fi privat constant de posibilitatea de a se descurca singur în diferite situaţii de viaţă. El nu-şi va dezvolta motivaţia de a lupta şi rezista diferitor vicisitudini ale vieţii, pentru că el niciodată n-a văzut ce poate fi dincolo de o simplă frustrare. Dacă atunci când el mai creşte şi mama constată că nu se poate integra în diferite grupuri (de colegi, de prieteni etc.) şi îl îndeamnă în mod repetat să-şi schimbe anturajul, s-ar putea să cultive în copil o anumită atitudine existenţială care îl va feri permanent de a-şi căuta propriile minusuri datorită cărora probabil că nu se poate integra pertinent şi-l va încuraja să găsească soluţia rezolvării conflictului invariabil în blamul altuia.

            Pe de altă parte, o mamă empatică şi inteligentă emoţional îşi va lăsa copilul “pradă” diferitelor situaţii tensionale ale copilăriei, asigurându-i în background un climat emoţional de securitate. Astfel că posibilitatea pentru copil de a învăţa cum să se descurce bazându-se pe forţele proprii va creşte exponenţial.

            Construit prin educaţie emoţională în acest fel, adultul în faţa Altarului fiind împreună cu partenera de viaţă, va dispune de un alt teren sufletesc pe care să se poată insemina valorile teologice, sociologice şi, în general, valorile umane  ale căsătoriei. Şi când vor apărea primele manifestări mai tensionate în familie, va ştii cum să abordeze lucrurile fiind motivat să lupte inteligent pentru a păstra unitatea căsătoriei “şi la bine şi la rău”. Iar dacă peste toate acestea, finalitatea căsătoriei se acoperă şi cu valoarea mântuirii împreună întru fidelitate reciprocă şi împreună întru fidelitate faţă de Dumnezeu, sub nici o formă, ceea ce Dumnezeu a unit, omul nu poate să despartă.

 

         BIBLIOGRAFIE:

  1. GOLEMAN, Daniel, (2008). Inteligenţa emoţională, Bucureşti: Editura Curtea Veche.
  2. MEYER, John, (2016). Inteligenţa personală – puterea personalităţii şi cum ne modelează ea viaţa, Bucureşti: Editura Litera Introspectiv.
  3. MICUL MOLITFELNIC, (2001). Cluj-Napoca: Editura Renaşterea.
  4. NELLAS, Panayotis,  (2002). Omul – animal îndumnezeit, perspective pentru o antropologie ortodoxă, Sibiu: Editura Deisis.
  5. ZLATE, Mielu, (2008). Eul şi personalitatea, Bucureşti: Editura Trei.  
29-12-2016
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu