Cookies de navigare nu pot fi dezactivate, iar cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Sfânta ScripturăNr. vizualizari: 981

Colindul mântuirii

Iosif Badiu (Huedin)
Tags: mântuire;

         Călătorind cu mintea şi cu inima, între naştere şi moarte, am convingerea că toţi suntem însoţiţi de colindul divin al mântuirii. Să ne străduim a-i pricepe mesajul, nu că e greu de desluşit, ci pentru că auzul omului, de multe ori, este „ocupat” cu alte îndemnuri, mai puţin folositoare. Dumnezeul Cel în Treime vine cu acest colind din veşnicie şi îl duce în veşnicie. Cuvintele colindului s-au auzit, dintru început, în grădina Edenului, fiind „psalmodiate” de Dumnezeu pentru Adam şi Eva, atunci când aceştia, întristaţi şi ruşinaţi, au ieşit din Rai, ca urmare a neascultării poruncii divine. Cu tainicul colind al promisiunii mântuirii lor, ei au fost petrecuţi spre poarta Raiului. El, colindul, era ascuns în cuvintele grăite amăgitorului şarpe: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta (prin Fiul ei) îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul”. Cei care au fost stăpâni peste toată creaţia au părăsit Raiul, mergând spre o lume pustiită de viforul neascultării şi al înstrăinării de Dumnezeu, şi lovită de aripa morţii, ca „plată a păcatului”. Dar în cenuşa amăgirii demonice Milostivul Dumnezeu a ascuns scânteia divină a mântuirii omului. Da, aceasta I-a fost voia, iar diavolul n-a putut-o  schimba.

         Protopărinţii noştri au ascultat colindul Tatălui în durerea pedepsei primite, dar şi în bucuria nădejdii că El, prin Fiul Său, Îşi va împlini făgăduinţa de scăpare a omului din robia morţii veşnice, zdrobind capul şarpelui. Au ieşit din grădina Edenului plângând, dar s-au întors în Rai bucurându-se, însoţiţi fiind de Hristos Domnul, Cel Care, după Jertfa mântuitoare de pe Golgota, a zdrobit porţile iadului şi i-a scos de acolo pe toţi cei drepţi şi plăcuţi Lui.

         Dumnezeu-Tatăl Şi-a continuat colindul prin gura proorocilor, reuşind să întoarcă pe mulţi oameni de pe calea rătăcirii, a închinării la idoli şi a imoralităţii lor. Din gura lui Moise se aude colindul Poruncilor, iar psalmii lui David, prin frumuseţea poeziei lor, sunt ca un ceresc colind de mântuire, în tainic „murmur de psaltire”. Apoi, „la plinirea vremii”, ultimul prooroc-colindător, îngerul în trup, Ioan Botezătorul, îndemnând la pocăinţă sinceră, a predat „ştafeta” colindului vechi-testamentar lui Iisus Hristos, Noului Adam.

         Hristos Domnul a pornit cu colindul, în pământescul pelerinaj hristic, de pe muntele Carantaniei, şi a coborât cu el prin cetăţi, urcându-l apoi pe muntele Măslinilor, de unde S-a înălţat la ceruri, grăindu-le ucenicilor Săi: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura”.

         Pe muntele Carantaniei satana şi-a încercat norocul, ispitindu-l pe Domnul, crezând în reuşita amăgirii sale, precum în grădina Edenului. Întreita ispitire s-a terminat ruşinos pentru satana. Iisus a biruit cu invocarea cuvintelor din Sfânta Scriptură. Nu Şi-a arătat puterea Lui nemărginită, dar a făcut trimitere la ceea ce scrie în Sfânta Carte. Apoi, pecetluindu-i înfrângerea, i-a zis: „Mergi înapoia Mea, satano!” (Mt.4,10). Cu această biruinţă, Iisus Domnul a pleacat „la colindat” prin cetăţile şi sinagogile alese de El. Şi pentru a nu merge de unul singur, Şi-a ales câţiva ucenici colindători, care să-L însoţească în pelerinajul mântuirii, învăţându-i şi pe ei „colinda” Sa. Viitorii apostoli şi ucenici vor bucura şi hrăni mulţimile de oameni din pâinea cuvântului hristic şi apostolic. Aceştia, la „plecare”, vor lăsa „colinda” lor episcopilor şi preoţilor, spre vestire, peste veacuri, altor urechi deschise spre auzire.

         Domnul pune frumuseşţe şi taină în colindul Său prin minunea schimbării apei în vin, săvârşită la Nunta din Cana Galileii. Mesajul evanghelic  al colindului este ascultarea: Fiul Îşi ascultă mama, iar slujitorii nunţii Îl ascultă pe Fiul. Iubiţi cititori, ascultarea ne este scară spre Împărăţia cerurilor. Să ne folosim de ea, nu privind-o, ci urcând-o, privind înainte, nu înapoi.         Sfântul Evanghelist Ioan scrie despre călătoria Domnului Iisus la Ierusalim, făcută la puţină vreme după începerea propovăduirii Sale mesianice. Prezenţa Lui în Cetatea Păcii a făcut posibilă întâlnirea dintre „Învăţătorul venit de la Dumnezeu” şi Nicodim, fariseu şi fruntaş al iudeilor. Doar că cel colindat merge, la „ceas de taină”, la Colindător, în toiul nopţii, fără a bănui că nu este pregătit să pătrundă adâncul răspunsului primit de la Învăţătorul lumii. Domnul nu-i vorbeşte de o naştere trupească, ci de una duhovnicească, „apa fiind un simbol extern de curăţire, iar Duhul, harul intern, spre moarte păcatului şi naştere nouă întru dreptate”. Lecţia de catehizare, dată lui Nicodim, l-a pus pe gânduri pe cel ce se cuvenea ca el să-i înveţe pe alţii, fiind învăţător de lege. Istoricii creştini spun că i-au fost de folos cuvintele auzite pe furiş. A priceput mesajul din „colindul naşterii de sus”, şi chiar a pus în practică cele auzite, spre folosul său mântuitor, şi nu numai al său.

         După câteva zile de şedere în Ierusalim, Domnul, împreună cu câţiva ucenici, pleacă spre Galileea, trecând prin Samaria. Obosit de drum şi biruit de sete, S-a oprit în cetatea Sihar, lângă fântâna lui Iacob. Avea şi aici de dezlegat cuiva o taină şi de glăsuit o colindă. Răcoarea nopţii petrecute cu Nicodim a fost înlocuită de arşiţa zilei de vară de „pe la ceasul al şaselea”. O femeie samarineancă a venit la fântână pentru a-şi potoli setea ei şi pentru a duce apă şi celor de acasă. Ea a fost surprinsă şi biruită de proorocia Celui Ce i S-a descoperit ca Mesia. Domnul S-a oferit să-i dea femeii apa cea vie, şi i-a lămurit şi dilema închinării, spunându-i că adevărata  închinare se face Tatălui în duh şi în adevăr. Lumina lui Hristos venea de la Ierusalim ca să risipească întunericul din Samaria. Locuitorii din cetatea Siharului au avut binecuvântatul prilej de a asculta colindul convertirii, căci mulţi şi-au mărturisit „credinţa în Hristos, Mântuitorul lumii, din cele auzite de la El”.

         După o şedere de două zile, Domnul a plecat la Galileea. Ajuns acolo, Îşi ia ucenicii şi urcă cu ei pe un tăpşan, loc numai bun pentru o predică nemaiauzită. Aici, din „florile de piatră” ale cuvintelor hristice, Domnul face „nouă cununi”, le leagă între ele cu refrenul fericirii, le stropeşte, pentru dăinuire veşnică, cu mirul sfinţitor al „bucuriei celor ce pot răbda ocările şi prigonirile pentru numele Domnului”, şi le dăruieşte inimilor râvnitoare şi minţilor înţelegătoare. De pe acel tăpşan, Domnul Iisus îi învaţă pe ucenici Rugăciunea domnească Tatăl nostru, dându-ne tuturor o merinde nestricăcioasă, în urcarea noastră spre veşnicia vieţii.    

         Colindul continuă. Alte minuni sunt săvârşite şi alte cuvântări, cu putere de tunet, sunt auzite. După coborârea de pe „munte”, vindecă un lepros, poruncindu-i să-I tăinuiască mila. Apoi, în casa unui sutaş păgân se aude doar ecoul colindului mântuitor, căci sluga bolnavă a acestuia este vindecată fără ca Domnul Iisus să calce nici măcar în pridvorul casei.

         În ţinutul Gadara vindecă un demonizat, chiar cu riscul de a fi alungat de către locuitorii păgubiţi. Porcii lor, aflaţi la păscut, s-au aruncat în lac (în cine intră satana moartea biruie), dar nu pricepeau că de-acum ei sunt mai bogaţi prin „cel îmbrăcat şi întreg la minte, ce şedea la picioarele lui Iisus”. Nu s-au bucurat de bogăţia „venită de sus”,  şi nici de minunea că printre ei se află acum un vestitor al lui Hristos, lăsat lor de către Cel alungat de ei. S-au întristat de lipsa porcilor „căzuţi jos”, în apă. Pentru ei, paguba a fost mai mare decât câştigul, de care nici n-au fost vrednici.

         La Scăldătoarea Vitezda, dintre mulţii suferinzi, îl alege pe cel ce „nu avea om”. Da, slăbănogul n-a avut om, dar L-a avut pe Fiul Omului, Căruia I s-a făcut milă de el. Blânda mustrare, dată în templu celui vindecat, este şi pentru urechile noastre. Cele mai grele cuvinte ale colindului mântuitor sunt cele spuse  slăbănogului vindecat şi femeii prinse în adulter: „De-acum să nu mai păcătuieşti”. Grea poruncă! Oare, o poate împlini cineva?

         Nu putea lipsi din colindul mântuirii nici chemarea la răbdare şi iubire. „Gândul lui Iisus e unul singur: să-i schimbe pe oameni din bestii în sfinţi, cu ajutorul iubirii”, căci virtutea iubirii le întrece pe toate. Prin ea „lucrăm taina imitării lui Dumnezeu”. Îndemnul de a-i iubi pe vrăjmaşii noştri şi pe cei care ne blesteamă pare că depăşeşte limita putinţei omeneşti. Dar să nu uităm cuvintlele Domnului: „Ce e cu neputinţă la om e cu putinţă la Dumnezeu”. În măsura în care ne urâm pe noi, îi putem iubi pe vrăjmaşii noştri. Iubindu-ne duşmanul, îl putem cunoaşte mai bine, şi, cunoscându-l mai bine, ne va fi şi mai drag de el. Astfel, ne uşurăm povara urii şi îi dăruim lui bucuria că este iertat. Dacă ne vom trăi zilele sub binecuvântarea proniei divine, sigur ne va fi mai bine, de la o zi la alta, sporind în credinţă.

         Cu mila-I neînţeleasă şi neîncăpută în mintea omenească, Domnul Iisus a plecat spre Ierusalim, făcând un popas la Betania, căci mai avea ceva din colindul hristic. Aici, Iubirea-I milostivă a lăcrimat, iar pe prietenul Său Lazăr, mort de patru zile, l-a înviat. Intrarea în Ierusalim, pe mânnzul asinei, a fost, mai ales pentru copii, un sincer prilej de nestăpânită bucurie zgomotoasă şi nevinovată, căci Cel Ce „a sădit urechea” a auzit strigându-se: „Osana Fiul lui David ...”. Da, copiii cântau acum cântări de slavă şi de laudă lui Iisus, dar peste căteva zile părinţii lor îi vor cere lui Pilat să-L răstignească. Cel Care azi spală picioarele ucenicilor, mâine va avea picioarele prinse în cuie pe lemnul Crucii; mâinile care au uns cu tină ochii orbului din naştere şi au îmbrăţişat copiii, vor fi întinse şi pironite pe Altarul de Jertfă. Gura care umplea de bucurie inima celor păcătoşi şi bolnavi, vestindu-le iertarea şi dându-le vindecarea, avea să fie lovită cu dosul palmei de sluga pământească a celui ce nu-I înţelegea cuvintele; pe capul „uns cu mirul de mare preţ” de femeia păcătoasă, dar convertită, alţi păcătoşi împietriţi  pun cunună de spini; Cel Care a dat vedere orbilor era legat la ochi să ghicească cine L-a lovit; Cel Care a mângâiat faţa multora era scuipat pe faţă. Cel Care Îşi „risipea” iubirea era hulit; Cel Care a înviat morţii era osândit la moarte; Mielul Care a ridicat păcatele lumii era dat spre junghiere; Cel Care nu avea nici o vină era socotit vrednic de moarte de cei nu fără de vină; Celui Care a săturat mulţimile cu pâine I s-a dat să bea oţet.

         Într-o aesmenea umilire, „colindul iertării” era trimis lumii de pe Crucea biruitoare. De tăria colindului „catapeteasma templului s-a sfâşiat în două, de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat. Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat”. Dovada dumnezeirii Sale lucra şi biruia (şi) pe dealul Golgotei, chiar şi pentru „orbi şi surzi”, sau, poate, mai ales pentru aceştia.

         Colindul mântuirii respiră mirosul „bradului de Crăciun”, sădit în grădina Edenului, şi mutat apoi în locul pietros al lumii de azi. Dar lacrimile protopărinţilor noştri, Adam şi Eva, n-au reuşit să-l păstreze verde. A murit şi el, împreună cu ei. Doar Sângele lui Hristos, căzut peste rădăcinile lui, l-au readus la viaţă, lăsându-ni-l nouă aşa cum îl vedem, verde, verde. El, colindul evanghelic, musteşte de milă şi dreptate, de iubire şi îndelungă răbdare, de iertare şi chemare. De aceea, aduce bucurie tuturor celor ce-l aud şi-l păstrează viu, într-o inimă curată.

         I-am ascultatat colindul, dar, oare, l-am plătit? Nu, nu l-am putut plăti, pentru că nu e cu putinţă omului să plătească bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu, puse în frumuseţea şi veşnicia tainicului colind.mântuitor. Ce putem face?  Iată: să-L colindăm şi noi pe Domnul, chiar şi numai într-o smerită şoaptă:

         Primeşte, Doamne, şi Tu colindul rugăciunii noastre de mulţumire pentru purtarea Ta de grijă, precum şi colindul dreptei credinţe, al biruitoarei nădejdi şi al „dragostei care pe toate le suferă, le crede, le nădăjduieşte şi le  rabdă. Şi care nu cade niciodată”.

13-12-2016
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu