Iubeşte pe Dumnezeu din toată inima ta şi din tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi şi te vei mântui! - Convorbire cu Pr. Savatie Baștovoi

Când nevoia celuilalt este nevoia mea, când bucuria celuilalt este bucuria mea, când celălalt este eu şi toţi întru toate Hristos. Asta socotesc eu că înseamnă să fim una – dialog duhovnicesc şi de suflet ziditor, cu Preacuviosul Părinte Ieromonah Savatie Baştovoi...

Părintele Savatie Baştovoi este o personalitate cunoscută în mediile bisericeşti şi în cele intelectuale, cărţile sale fiind apreciate cu mai multe distincţii prestigioase cum ar fi Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova (1996), Premiul salonului naţional de carte de la Iaşi (1996), premiul Fundaţiei Soros pentru debut, premiul revistelor „Timpul” şi „Convorbiri literare” din România. Din anul 1996, este membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. S-a născut pe 4 august anul 1976, în Chişinău, tatăl său Valentin Baştovoi fiind profesor de logică la Universitatea „Ion Creangă”, iar mama Claudia, absolventă a Institutului de Arte, secţia regie. Are studii de pictură, filozofie şi teologie şi a predat iconografia la Seminarul teologic din Chişinău. O vreme a fost consilier cultural al Arhiepiscopiei Tomisului, unde a fost ridicat în rangul de protosinghel (egumen) de arhiepiscopul Teodosie al Tomisului. În anul 2005 a făcut parte din Comisia pentru validarea textelor liturgice de pe lângă Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, unde a contribuit la scrierea slujbelor pentru doi sfinţi români: Grigorie Dascălul şi Gheorghe de la Mănăstirea Cernica. În România a susţinut foarte multe conferinţe şi seri duhovniceşti, în special dedicate tinerilor, a acordat multe interviuri, a publicat foarte multe cărţi şi broşuri, mereu actuale, realiste şi ziditoare de suflet creştinesc, autentic.

Vorbind mai puţin oficial, s-ar cuveni să spunem că Părintele Savatie Baştovoi, chiar dacă este sfios din fire, aşa cum îi şede bine unui călugăr, este genul de om căruia, dacă îi intră o idee în cap, nu se lasă până când n-o vede înfăptuită. I-a venit să scoată un ziar şi a ieşit „Ekklezia”, una din primele publicaţii creştine serioase din Republica Moldova. Şi-a pus în gând că ar merita să facă o editură de carte ortodoxă şi, iată, la Bucureşti, a apărut „Cathisma” care, în doar jumătate de an de la înfiinţare, a lansat nouă titluri. Curtat cu insistenţă de multe organizaţii ortodoxe din România care îl tot invită în continuare să vorbească la conferinţe pe teme creştine, părintele mai scapă câte o glumă faţă de fraţii lui de mănăstire de la Noul Neamţ „Ei, poftim, băieţii iştia vor să facă din mine un Michael Jackson...”. Dacă o să auziţi cumva de o expoziţie de icoane sculptate în lemn de Părintele Savatie Baştovoi, să nu vă miraţi. Vorbind pe înţelesul ex-sovieticilor, Părintele Savatie Baştovoi este o „personalitate multilateral dezvoltată”. Să nu credeţi însă că am pomenit întâmplător despre sovietici.   

Ştefan Baştovoi avea vreo doi ani pe când taică-său îl învăţa să călărească. Îl deprindea să privească lumea de la înălţimea unui cavaler al ateismului ştiinţific şi nu scăpa nici o ocazie de a-i da câte o lecţie anticlericală. Când întâlneau în calea lor preoţi sau călugări, tatăl oprea calul în dreptul acestora şi, arătând dispreţuitor la ei cu degetul, îi spunea: „Îl vezi? Ăştia sunt dintre acei bandiţi cu fustă care l-au ars pe rug pe Giordano Bruno!”. Evident, propaganda continua şi atunci când gospodăreau în doi pe lângă casă. Astfel, în timp ce stivuia lemnele despicate de taică-său, viitorul călugăr afla cât de absurde şi rupte de realitate sunt cele scrise în Sfânta Scriptură: „Cum putea Noe să facă o corabie atât de mare încât să încapă toate fiarele pământului într-însa? Poveşti, asta-i imposibil!” Sau: „Iaca deştepţi, să-mi spună ei mie că Iona a fost înghiţit de o balenă, că a stat în stomacul acesteia trei zile şi încă s-a şi rugat acolo şi că, la urmă, jivina l-a aruncat afară din ea?! Poveşti pentru proşti. Păi, fiziologic aşa ceva nu este posibil! Pentru că balena are o „gâtiţă” subţire şi nu poate înghiţi ceva de dimensiunile unui om, fie el şi prooroc...”

Tatăl său, om citit, absolvent al Şcolii de Filozofie de la Leningrad, cunoştea Biblia sau Sfânta Scriptură mai bine decât mulţi dintre preoţii din acea vreme, pentru că aşa cerea statutul lui de propagandist al ateismului. Mergea pe la brigăzi,  prin colhozuri ca să combată cu argumente darwiniste, ideologice sau lumeşti credinţa în Dumnezeu şi adevărurile creştine. Îl lua uneori şi pe Ştefan, căruia îi inocula convingerile sale ateiste, astfel încât copilul creştea meditând la cât de „mincinoşi”, „perfizi”, „fanatici” şi „criminali” pot fi slujitorii Bisericii şi cât de ignoranţi sunt oamenii din popor care nu l-au citit niciodată pe Marx, Hegel, Kant sau pe Lenin.  Înverşunarea antireligioasă a lui Baştovoi senior ceda doar în faţa morţii cu care, se pare, avea o relaţie aparte. Zic aparte, pentru că, nu se ştie de ce,  ori de câte ori murea cineva din sat, ateul-ideolog se oferea să-i sape mortului groapa. „De ce să nu-i ajut pe oameni? Sunt voinic, am destulă putere”, spunea el şi punea mâna pe hârleţ. Vedea, probabil, un rost ascuns în a le săpa groapa consătenilor plecaţi „dincolo”. Cu toate acestea, aşa materialist cum era, tatăl îi acorda lui Ştefan toată libertatea pentru a se ocupa cu tot ce-i plăcea şi nu o dată s-a întâmplat să sape el grădina în locul fiului sau să trebăluiască doar el în gospodărie dacă îl vedea desenând sau citind ceva cu un aer concentrat. Avea respect pentru arte. „Lasă-l să creeze”, îşi zicea.

Uşile casei Baştovoi erau întotdeauna deschise îndeosebi pentru o categorie mai selectă din care făceau parte prietenii de la Leningrad, ideologi şi conducători de rang raional ai Partidului Comunist, învăţători şi muzicanţi. Baştovoi-tatăl era un mare cântăreţ, unul din cântecele sale preferate fiind „Căsuţa noastră”. Casa lor din Oricova, Călăraşi, era una dintre cele mai „gălăgioase” din sat, din cauza sindrofiilor şi chefurilor care se terminau noaptea târziu, când obosea acordeonistul. Visul ateistului era să-şi vadă feciorul puternic, frumos şi deştept şi el a făcut tot ce se putea omeneşte face pentru a realiza acest vis: l-a învăţat să boxeze, s-a îngrijit să-i lase timp pentru lecturi şi alte preocupări intelectuale sau artistice, l-a obişnuit să trăiască împreună cu prietenii şi binele, şi răul. Mai mult, din dragoste părintească, trecea cu vederea unele năzbâtii, pentru care ar fi trebuit să-l chelfănească, dar care, totuşi, dădeau bine la un CV de „bărbat puternic”. Aşa se întâmpla când Ştefan împreună cu ceata sa fura cai, meşterea arme de foc sau „demonta” cartuşe.

Valentin Baştovoi s-a înţeles perfect cu fiul Ştefan. Dar asta doar până în momentul când între ei a intervenit Dumnezeu. Într-o bună zi, când familia Baştovoi era preocupată până peste cap de nunta întâiului născut, Ştefan a plecat să-şi facă paşaport la Bălţi şi nu s-a mai întors. Mireasa l-a mai aşteptat un an-doi, după care şi-a călcat pe inimă şi s-a măritat cu altul. „Mirele” s-a întors acasă în rasă de călugăr şi cu un alt nume – Savatie. Baştovoi-tatăl n-a suportat să-şi vadă fiul „înrolat” în rândul celor împotriva cărora a luptat conştient toată viaţa. „Erai băiet ca toţi băieţii, beai votcă, fumai, umblai cu femei, dar acum ai tâmpit! Dacă vrei să mai vii la mine, scoate-ţi fusta şi fii cel care ai fost, altfel nu-mi eşti fecior”, i-a spus pe un ton tăios şi i-a întors spatele. Nu putea suferi faptul că băiatul său a ales să asculte de autoritatea Aceluia pe ai căror slujitori el i-a dispreţuit, i-a combătut şi i-a blamat o viaţă. Nu l-a iertat pentru că a ales să asculte de chemarea Mântuitorului care i-a săpat în inimă cuvintele: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze...”  

Şi acum să nu vă închipuiţi că o să vă dumiresc de ce un bărbat tânăr şi destul de atrăgător, cu succese remarcabile în literatură, care nu era deloc ocolit de fete, ca să nu zic mai mult; de ce un astfel de om care a fost „educat” să urască popimea îşi lasă iubita în pragul nunţii şi merge să se călugărească şi să-şi consacre viaţa lui Dumnezeu, căruia taică-său i s-a opus toată viaţa. Nu cred că multă lume poate înţelege acest lucru, pentru că nu orişicui îi este dat să simtă dragostea lui Iisus Hristos arzându-i în inimă. Dar, poate vom putea limpezi anumite lucruri din discuţia cu părintele Savatie. Însă, înainte de a începe dialogul, trebuie să vă spun că părintele Savatie este  unul dintre cei mai îndrăgiţi scriitori ortodocşi din România şi Republica Moldova. Cărţile sale „În căutarea aproapelui pierdut”, „Între Freud şi Hristos”, „A iubi înseamnă a ierta” şi, mai nou, romanul „Nebunul”, „Pentru cine bat clopotele la Tanacu?” se vând în zeci de mii de exemplare în România, unde sunt foarte apreciate pentru maniera nonconformistă, simplă şi captivantă de a le vorbi oamenilor despre Hristos şi despre sfinţii plăcuţi Lui

- Preacuvioase Părinte Savatie, regretaţi ceva?

- Da, desigur.

- Ce anume regretaţi?

- Îmi pare rău că nu am făcut ceea ce ar fi trebuit să fac. Mă refer, bineînţeles, la binele pe care aş fi putut să-l fac. Dar mai mult decât toate regret că nu m-am ridicat la demnitatea cuvenită în faţa celor care mă iubesc şi m-au iubit.

- Nu vă pare rău că v-aţi călugărit?

- Nu, asta nu. Niciodată.

- Credeţi că suntem datori celor care ne iubesc? Oare dragostea nu trebuie să fie dezinteresată?

- Da, dragostea adevărată este întotdeauna dezinteresată. Şi tocmai pentru asta trebuie să o preţuim. Acest preţ este demnitatea noastră. Trebuie să ne ridicăm la măsura aşteptărilor celui care ne iubeşte. Să căutăm şi să întreţinem dragostea. Dragostea se împlineşte atunci când este reciprocă, iar această reciprocitate are nevoie de jertfire de sine. Capacitatea de a ne jertfi este demnitatea la care mă refer.

- Călugăria v-a adus vreo satisfacţie deosebită?

- Călugăria îţi descoperă viaţa dintr-un unghi la care un om obişnuit nu are acces. Am văzut şi am trăit lucruri pe care sunt convins că nu le-aş fi cunoscut niciodată dacă rămâneam „în lume”. Cu toate acestea, călugăria nu este un culcuş şi nici măcar un turn în care te stabileşti. Este o continuă strădanie de a escalada un munte. Şi dacă Sisif, în chinul său de a urca muntele, cădea de fiecare dată sub greutatea pietrei pe care era condamnat să o care, eu cad neîncetat sub propria greutate. Aceasta însă mă face conştient de greutatea pe care o port. Credinţa că într-o zi voi învinge şi voi ajunge acolo, sus, mă însufleţeşte. Mă bucur că nu am rămas un simplu bolovan la poalele muntelui. Chiar dacă sunt un bolovan, vreau să fiu un bolovan care se rostogoleşte.

- Este greu să fii călugăr?

- Foarte greu, dar merită.

- Nu aţi crezut dintotdeauna în Dumnezeu: aţi crescut în casa unui propagandist al ateismului ştiinţific. Pe când eraţi copil, la ce argumente apela tatăl dvs. pentru a vă convinge că Dumnezeu nu există?

- Făcea uz de nişte argumente tipice. Mai întâi: Dumnezeu nu poate sta pe nori, deoarece norii nu sunt decât nişte vapori. Pe urmă: pe proorocul Iona n-ar fi putut să-l înghită o balenă, deoarece gâtiţa acesteia nu este mai largă decât un pahar de două sute de grame. Pe urmă, faptul că în corabia lui Noe n-ar fi putut să încapă toate vietăţile din lume. Cam atât, în mare. Dar cred că, înainte de toate, m-a convins autoritatea tatălui, ca pe orice copil. El credea că Dumnezeu nu există şi această credinţă a lui se baza pe astfel de argumente.

- Acum, că aţi ajuns călugăr şi preot (ieromonah), aţi găsit răspunsul la aceste întrebări?

- Nu. Eu nu am ajuns la Dumnezeu prin raţionamente. Am cunoscut un Dumnezeu viu şi plin de iubire care poate să intre în viaţa ta şi să te învăluie aşa cum te învăluie mireasma unui parfum.

- Aţi putea să mă convingeţi că Dumnezeu există?

- Nu.

- Dar aţi vrea?

- Vreau şi nu vreau. Vreau pentru că asta îl face pe om fericit şi nu vreau pentru că nu-mi place să-L discut pe Dumnezeu în sensul că există sau nu există. El e prea mare şi, mai ales, prea plin de iubire ca să fie nevoie să-L discut în faţa unui pământean. Lui Dumnezeu nu-i place când i se pun condiţii, nu-i plac pariurile, dar îi plac învingătorii. Dacă cineva este un învingător, un învingător al propriei micimi, al propriului egoism şi orgoliu, Dumnezeu i se descoperă negreşit.

- Şi totuşi, cum aţi ajuns la credinţă?

- Nu vreau să vorbesc despre asta. Este ca şi cum m-aţi întreba cum mi-am sărutat prima dragoste.

- Apropo de dragoste. Cum aţi putut să renunţaţi la toate cele lumeşti?

- Fiecare din noi, mai devreme sau mai târziu, este pus în situaţia de a renunţa la ceva. Bătrâneţea, boala şi, în cele din urmă, moartea ne desparte de această lume cu tot ce are ea frumos sau urât în ea. De vreme ce L-am descoperit pe Dumnezeu şi am crezut în tot ce zice El, am simţit că îndemnul „ia-ţi crucea şi urmează-Mă” se referă şi la mine. Am vrut să-L urmez pe Iisus Hristos nu atunci când mă vor întoarce în pat cu cearşaful, nu atunci când nu voi mai trebui nimănui, ci acum. Fericitul Augustin zicea: „Nu vreau să-i dau lui Dumnezeu ceea de ce eu însumi nu mai am nevoie”, adică bătrâneţea şi boala. Nici în jocul de cărţi nu intri fără să plăteşti şi cu cât miza e mai mare, cu atât taxa de intrare e mai mare. Când eram copil, jucam şi eu cărţi la club şi prin beciuri ca Pavel Stratan şi chiar dacă pierdeam mai de fiecare dată, jocul în sine mă captiva şi astfel uitam de pierderi. În relaţia cu Dumnezeu există o înflăcărare care te face să treci peste multe din cele pe care mai înainte le considerai o mare pierdere.

- Vă vedeţi des cu părinţii, fraţii, prietenii?

- Depinde. Cu tata s-a întâmplat să nu mă văd şapte ani. Ne-am întâlnit nu demult, fără mare entuziasm din partea lui. Cu mama şi fraţii m-am văzut mai des. Am o soră, avocat în Iaşi, şi un frate, student în acelaşi oraş. În afară de tata, care nu suportă să mă vadă în negru, am cu toţii o relaţie normală.

- În ce relaţie sunteţi cu mama?

- Într-o relaţie de cea mai mare dragoste. Pentru mine, mama a fost şi este dragostea întruchipată. Când eram mic, tata mă trimitea să aduc buruian la porc sau să fac alte treburi, nu grele, dar obligatorii. De multe ori, fugeam la joacă cu băieţii, la furat cai sau la scăldat şi veneam tocmai noaptea. Mama făcea treaba în locul meu şi zicea că eu am făcut-o. Pentru aceasta şi pentru alte atâtea lucruri o voi iubi toată viaţa.

- Aţi făcut şcoala de pictură pentru copii pe timpul sovieticilor şi Liceul de Artă la Iaşi. După ce v-aţi călugărit, aţi predat iconografia la Seminarul Teologic din Chişinău. Ce părere aveţi despre scandalul iscat împotriva icoanelor în România, în anii trecuţi?

- Lupta împotriva icoanelor nu este nouă, deşi a început o dată cu instituţionalizarea creştinismului. În Imperiul Bizantin s-au purtat cele mai crunte lupte împotriva icoanelor. Scopul era mai mult unul politic decât dogmatic, desigur, deşi împăraţi ca Leon Isaurul au încercat să dea acestei campanii iconoclaste un temei doctrinar. Argumentele iconoclaştilor bizantini au fost preluate mai târziu de către protestanţi. În Imperiul Bizantin, ca şi în zilele noastre, convieţuiau creştini, musulmani şi iudei. Spun musulmani şi iudei, deoarece doar aceste două religii neagă reprezentarea lui Dumnezeu. Iconoclasmul bizantin a venit şi dintr-o nevoie politică de a-i împăca pe toţi. Iudeii şi musulmanii au dreptate în acest sens, deoarece icoana este posibilă doar după întruparea lui Dumnezeu, întrupare în care ei nu cred. În Vechiul Testament nu putea fi vorba de o neprezentare a lui Dumnezeu. Dar din moment ce Dumnezeu S-a întrupat în Iisus Hristos, El poate fi pictat în firea Sa omenească, dumnezeirea rămânând nevăzută şi cu neputinţă de reprezentat. Oamenii care resping icoana resping, de fapt,  prezenţa lui Dumnezeu în lume. Lepădarea de icoane aduce cu sine  o mare sărăcie spirituală. Priviţi experienţa protestantismului care în cinci secole nu a mai contribuit cu nimic la îmbogăţirea istoriei artelor.

- Aţi practicat sportul?

- Da, am făcut tenis de masă. Era singura distracţie în sătucul în care am copilărit. Tata mi-a luat palete bune, vietnameze, şi m-a învăţat să joc. Am fost chiar campion raional vreme de câţiva ani la competiţiile între elevi.

- Când eraţi în clasa întâi, tata v-a dat bani ca să vă cumpăraţi două perechi de mănuşi de box. V-a plăcut boxul?

- Da, mi-a plăcut, dar n-am mers prea departe cu pugilismul. Am rămas la pumnelile pe care  le făceam în scârţa cu fân.

- Care sunt filmele dumneavoastră preferate?

- „Zbor deasupra unui cuib de cuci” cu Jack Nicolson şi „Andrei Rubliov” al lui Tarkovski.

- Sunteţi autorul unui roman despre copilăria sovietică, roman ce va apărea în vara aceasta la Editura „Polirom” din România – „Iepurii nu mor”. Ce sugerează acest titlu?

- Este un roman scris în anii studenţiei mele la Timişoara care a şi fost publicat la Braşov, dar care a avut o circulaţie restrânsă. Este imperiul văzut cu ochii unui copil. De-a lungul cărţii, ca o ţesătură de păianjen, revine o discuţie absurdă dintre Lenin şi Felix Edmundovici în care răsună frânturi de lozinci, care în mintea copilului se transformă în fantasme de eroism sau de teamă. La un moment dat, faptul că iepurii nu mor devine la fel de evident ca şi dăinuirea Uniunii Sovietice. Există oameni care încă mai cred că iepurii nu mor.

- Vă  gândiţi des la moarte?

- Da.

- De ce? Vă este frică?

- Şi da, şi nu, dar asta mă face să fiu om. Omul este singurul „animal” care se gândeşte la moarte, care îşi aşteaptă sfârşitul. Conştiinţa morţii ne face viaţa mai vie, ne aduce aminte că nu am fost lăsaţi zadarnic pe acest pământ. Trebuie să ne grăbim să umplem viaţa noastră de rost, un rost pentru care ar merita să trăieşti şi să mori.

- În altă ordine de idei, aş dori să continuăm dialogul nostru de suflet cu o întrebare care cred eu că frământă pe mulţi dintre tineri, şi nu doar pe tineri, şi anume: De ce Evanghelia, de ce Iisus Hristos prin viaţa Lui, prin cuvintele Lui ne sminteşte pe noi?

- Iisus Hristos de multe ori şi-a atenţionat ucenicii, şi prin ei pe noi, că El este sminteală. Spune Iisus Hristos: „Fericiţi cei care nu se vor sminti întru Mine” (Matei 11, 6). Aceasta o spune, vedem şi în Evanghelia lui Ioan, după ce le vorbeşte despre Taina Bisericii, despre jertfa Sa, când le spune ucenicilor că ei de acum nu vor mai mânca mana pe care au mâncat-o părinţii lor, cea care s-a coborât din cer, ci vor mânca Însuşi Trupul şi Sângele Lui. Atunci, ne spune Ioan că mulţi dintre iudeii care erau de faţă s-au smintit şi chiar dintre ucenicii Lui s-au întors şi au plecat (Ioan 6, 66). Astfel încât Iisus Hristos Îl întreabă pe Petru: „Petre, ce faci? Nu pleci şi tu?”. Şi spune (Petru): „Nu, unde voi pleca? La Tine sunt cuvintele vieţii veşnice” (Ioan 6, 68). Şi atunci Iisus Hristos le spune: „Fericiţi cei care vor crede cuvintele acestea şi vor face. Fericiţi cei ce nu se vor sminti întru Mine”. Aşa că, dintru bun început Iisus Hristos este sminteală lumii. Pentru că ceea ce ne aduce El ne scoate pe noi din comoditatea noastră, din ceea ce am fost obişnuiţi. Ne scoate pe noi din noi înşine pentru a ne face asemenea Lui, pentru ca noi, prin moartea noastră, pe care de bună voie o îmbrăţişăm în Botez, să ne îmbrăcăm în Învierea Lui. Şi aceasta este o mare sminteală, pentru că este cu totul străină nouă şi „ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit şi la inima omului celui vechi nu s-au suit” toate acestea (I Corinteni 2, 9), motiv pentru care el se sminteşte.

- Aţi spus că Iisus Hristos ne este străin. Totuşi cei mai mulţi dintre noi suntem botezaţi, suntem oameni care mărturisim pe Iisus Hristos sau spunem că noi suntem credincioşi, suntem creştini. Cum adică Iisus Hristos ne este străin? Ce înseamnă că ne este străin?

- Ne spune Iisus Hristos că după roadele lor îi veţi cunoaşte. Să ne uităm la faptele noastre, la reacţiile noastre şi vom înţelege că Cel pe care zicem că-L mărturisim, de fapt ne este străin nouă, pentru că ceea ce a smintit pe iudei, pe vechii oameni, care nu primiseră încă harul Botezului cel care ne deschide ochii cei duhovniceşti „spre înţelegerea evangheliceştilor propovăduiri”, aşa cum ne rugăm înainte de Evanghelie în Liturghie. Ceea ce smintea pe omul vechi, ne sminteşte şi pe noi. Ne sminteşte viaţa noastră duhovnicească, viaţa noastră bisericească, care începe din altar, care începe din potir, pentru că uitaţi-vă câtă vâlvă şi zâzanie se face în Biserică pe marginea împărtăşaniei, de parcă aceasta ar fi un subiect de discuţii în biserică, de parcă în Liturghie nu ne rugăm „ca toţi cu o gură şi cu o inimă” să slăvim pe Dumnezeu, ca toţi să fim un cuget. De unde s-au luat discuţii pe astfel de teme? Înseamnă că noi suntem în afara Duhului lui Dumnezeu şi ceea ce mărturisim în Liturghie nu trăim în fapt pentru că, cu multă seninătate mergem în Liturghia în care ne rugăm „ca toţi cu o gură şi cu o inimă să mărturisim” şi ieşim afară şi ne certăm şi facem cu totul altceva şi prin asta dovedim că noi nu mărturisim ceea ce este în Liturghie. Dar asta nu înseamnă că nouă ne este Liturghia străină? Dar dacă ne este Liturghia străină, nu ne este străin şi Cel care este Marele Liturghisitor şi jertfă, Iisus Hristos? Atunci semnele şi faptele noastre ne arată că Iisus Hristos este marele străin care încă nu a fost primit cum se cuvine de către noi, de către cei din Biserică care spunem că-L mărturisim pe El. Nu mă refer la cei care încă nu au aflat despre venirea Lui.

- Ce înseamnă ca toţi să fim una?

- Ca toţi să fim una înseamnă să nu mai avem nevoie de cuvinte străine, înseamnă ca cele pe care le cântăm în psalmi şi în toate slujbele noastre să spună totul pentru noi şi despre noi, ca aceste cuvinte să ne reprezinte pe noi pentru că socotesc că sunt cuvintele, unicele care ar trebui să le rostim, după cum şi Apostolul Pavel ne spune că: „Cei cu inimă bună să cânte în psalmi” (Iacov 5, 13), „Vorbiţi între voi în psalmi şi în cântări”, în aşa fel încât ele ne vor unifica, după cum unul este Dumnezeu Cel care a insuflat aceste cuvinte şi după chipul acestui Dumnezeu. Dacă vom ajunge ca aceste cuvinte să ne reprezinte pre noi, aşa cum pre El îl reprezintă, una vom fi. Când nevoia celuilalt este nevoia mea, când bucuria celuilalt este bucuria mea, când celălalt este eu şi toţi întru toate Iisus Hristos. Asta socotesc eu că înseamnă să fim una.

- Este tare greu să fi una în cugetul tău. Noi suntem tare împrăştiaţi şi mă gândesc acum la cuvântul pe care-l aflăm tot din Evanghelie, de la Iisus Hristos, când îi spune Martei că una trebuieşte, un singur lucru trebuieşte. Care este acel lucru de căpetenie pe care noi trebuie să-l căutăm fiecare în parte?

- Socotesc eu că trebuie mai întâi să ne aplecăm asupra noastră. De ce zic asta? Pentru că drept ar fi ca noi mai întâi să ne îndreptăm cugetul către Dumnezeu. Mai întâi să iubim pe Dumnezeu „din tot cugetul şi din toată inima noastră”, dar lucrul acesta este străin nouă, pentru că noi nu L-am cunoscut încă pe Dumnezeu. Şi anevoios este omului păcătos să se ridice la această cunoaştere. Tocmai de aceea ne spune Iisus Hristos că asemenea acesteia (porunci) şi nu mai mică, este porunca de a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Dar cum vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi, dacă tu însuţi pe tine nu te cunoşti. Dar dacă tu pe tine nu te cunoşti, cum te poţi iubi? Şi atunci, de asta zic, că iarăşi începutul este să ne aplecăm asupra noastră, şi aplecându-ne asupra noastră vom descoperi un mare hău şi-o mare prăpastie plină cu toată urâciunea şi pustiirea a ceea ce este omul în starea lui de părăsire. Şi dacă fiecare vom descoperi ceea ce suntem noi de fapt, noi vom ierta prea grabnic pe cel care ne greşeşte nouă, iar această iertare este de acum un început al dragostei faţă de aproapele. Şi acest început al dragostei faţă de aproapele este un început al dragostei faţă de Dumnezeu. Şi iată cum cunoscându-ne pe noi înşine, cunoscând că noi suntem ceea ce suntem, noi îl descoperim pe Dumnezeu, pentru că până şi „întunericul la el este lumină”. Până şi întunericul acesta din noi devine lumină atunci când îl descoperim şi-L vedem şi ni-L asumăm.

Asta zic eu că este primul lucru care trebuieşte, acel „unu care trebuieşte”, acel unu care devine toate mai târziu, pentru că neasumându-ne pe noi nu facem nimic. Iisus Hristos a venit şi ne-a smintit tocmai prin faptul că ne-a propus să ne asumăm pe noi înşine, să fim noi înşine, căci până la aceasta a fost legea care te învăţa ce trebuie să faci, care-ţi dicta, care-ţi poruncea ce trebuie să faci. Şi această lege te făcea pe tine şi tu te făceai asemenea acestei legi şi erai scutit de truda de a te descoperi şi lucra pe tine însuţi. De aceea oamenii în această căldicime, omul vechi, omul trupesc întotdeauna cere reguli care să-l scutească pe el de responsabilitate. Şi astăzi vine: „Părinte da cum să mă rog? Da cât să citesc?” Vrea o prăviluţă exactă, fixă, care să-l elibereze pe el de răspundere, de responsabilitate, care să-l scoată pe el din coşmarul asumării de sine, pentru că acesta este un iad pe care fiecare trebuie să ni-l asumăm la început. Iisus Hristos face această sminteală şi vine şi spune iudeilor că în două porunci stă de fapt toată legea şi proorocii, şi acestea două până la urmă sunt una: „Iubiţi-vă unii pre alţii!”. Aşa că una singură trebuieşte, uitându-ne la păcătoşenia noastră să ne-o asumăm. Şi aceasta este ce a spus Iisus Hristos Sfântului Siluan: „Ţine mintea în iad” - adică cunoaşte că eşti iad, dar „nu deznădăjdui!”. A ţine mintea în iad înseamnă a te întoarce în tine însuţi şi a cunoaşte cine eşti, că tu de fapt, că tot omul este iad. Dar nu deznădăjdui pentru că Dumnezeu până la iad s-a pogorât. Şi unde nu este El?... şi ne poate ridica şi de acolo! Aceasta una singură trebuieşte.

- Preacuvioase Părinte Savatie aţi spus că pentru a cunoaşte pe Dumnezeu trebuie mai întâi să ne cunoaştem pe noi înşine. Eu cred că tocmai aici este problema cea mai delicată. Cum putem noi să ne cunoaştem pe noi înşine? Cum putem noi să ne vedem păcătoşenia noastră, să ne vedem urâţenia sufletului nostru? Cu ce ochi? Că ochii noştri de cele mai multe ori sunt astupaţi, cum se spune, cu o foiţă de aur, la unii poate de plumb.

- Cu ochii noştri care în Botez s-au deschis, sunt acoperiţi, deşi sunt acoperiţi, dar tocmai uitându-ne la noi înşine, va cădea această placă. Va cădea. Dar cum o vom deschide şi mai bine? Ceea ce descoperim în noi înşine să spovedim Domnului, să spovedim preotului, duhovnicului şi cerând puterea lui Dumnezeu de a vedea altele şi de a lupta cu ele. Pentru că omul păcătos, prin păcatele sale, îşi ştirbeşte încet-încet şi limpezimea dăruită lui şi ascuţimea dăruită lui de Botez, astfel încât pecetea pe care o primim noi se acoperă încet, ca orice altă pecete peste care cade praful, peste care cade orice altceva. Dar ea poate fi curăţită. Poate fi curăţită. Şi socotesc că spovedind nu ceea ce scrie în cărţi că ar fi un mare păcat, ci ceea ce-l mustră pe el, atunci în ceasul în care se află el, cu păcatele lui, cu necunoştinţa şi orbirea lui, fie că astăzi nu înţelege că curvia este un păcat sau orice altceva, dar a înţeles şi a simţit că n-a făcut bine când a greşit faţă de mama lui, sau faţă de orice altceva, sau a furat.

Spovedeşte ceea ce ai simţit tu şi ceea ce tu ai considerat că este păcat şi Domnul te va învăţa şi îţi va deschide ochii şi pentru altceva. Dar să nu facă un mare efort de a-şi forţa mintea să considere păcat ceea ce Duhul încă nu i-a descoperit lui. Că şi acesta este un drum spre împietrire şi spre falsificarea vieţii noastre duhovniceşti în care deschizând cărţile de spovedanie ajungem să numim păcate pe care noi încă noi nu le-am simţit. În acest fel îmi aduc aminte de o întâmplare a unui tânăr de la noi de acolo, un „novy russki”. A vrut să se spovedească şi intră la părintele. Spovedania asta a făcut-o altcuiva pe urmă. Şi spune: „Părinte vreau să mă spovedesc”. Zice: „Bine, dar te-ai mai spovedit vreodată?” Zice: „Nu”. „Du-te şi ia o foaie de acolo cu păcate”. La noi la pangar sunt foi cu listă cu păcate. Şi tânărul s-a întors şi a plecat. Şi spune apoi asta altcuiva: „Măi, eu aveam ceva să-i spun lui Dumnezeu. Ce-mi dă mie foaia aia?”. Şi el a înţeles mai bine ce este spovedania decât preotul. Pentru că el avea „ceva anume” să-i spună Domnului. Acest „ceva anume”, care poate să fie o ciudăţenie de spovedanie, nu după carte, dar care îl frământa pe el îi va descoperi inima lui, o va limpezi şi Domnul îi va da vederea altora, dar să-şi urmeze glasul lăuntric şi aşa să crească întru acest glas, care este glasul Duhului Sfânt din Botez, care strigă în multe inimi dintre tinerii noştri botezaţi, care fac păcatele şi trăiesc în lumea asta, dar au Botezul asupra lor. Şi mulţi care vin după asta la Iisus Hristos spun: „Eee, de câte ori întorcându-mă de la discotecă să mă culc simţeam că parcă nu-i chiar bine ce fac eu”. Acest care-ţi pare ţie „nu chiar bine”, du-te şi spune-l.

La un părinte bun, un prieten, vin doi tineri care spovedesc: „părinte noi am făcut legământ ca să nu mâncăm de frupt (dulce) atunci şi atunci. Uite am încălcat. Vino şi dezleagă-ne!”. „Dar voi ce mai faceţi?” Ei trăiau în curvie liniştiţi, fără să bage de seamă. Dar acest legământ l-au încălcat şi au simţit că au greşit. Şi părintele zice: ”Am văzut curăţenia lor”. Ei nu şi-au dat seama, dar au socotit şi au simţit ce este păcat. Domnul, socotesc şi cred, că pentru aceasta, pentru blagoslovenia şi pentru dezlegarea spovedaniei lor, au aflat şi altceva şi socotesc că-i va îndrepta pe calea cea bună. Aşa să facem şi noi. Să ne apropiem. Să ne apropiem de Iisus Hristos, ascultând de glasul care suflă în noi, smintitor de multe ori pentru regulile pe care le avem noi. Dar este un glas care duce spre Iisus Hristos.

- Cum trebuie, pentru că aţi amintit de spovedanie, este bine să ne pregătim pentru spovedanie, sau pur şi simplu atunci când simţim, aşa cum spuneaţi, atunci când ne mustră conştiinţa să mergem la părintele duhovnic. Sau mai trebuie să facem şi altceva mai mult decât atât?

- Eu socotesc că este bine să te duci să spovedeşti ceea pentru ce te mustră cugetul. Aşa am trăit-o şi aşa am văzut că rodeşte bine. Pentru că eu făcându-mi spovedania ca frate (de mănăstire) întru început, având şi experienţa scrierii de mai înainte, m-am trezit odată după ce mi-am tocmit spovedania: „Măi, părintele o să-mi rupă spovedania asta, n-ar fi bine s-o copiez, s-o am şi eu, s-o trag la xerox, că aşa o spovedanie extraordinară cum am făcut-o eu poate folosi şi la alţii să-i înveţe cum să se spovedească”. Foarte uşor, şi de fiecare dată când îmi făceam spovedania de acasă, cădeam în ispită, căci glasul cel străin îmi spunea: „Vai ce frumos te pocăieşti, vai cum ai putut s-o vezi şi pe asta, şi pe asta ai văzut-o, şi pe cealaltă, vai, dar acum nu te mândri şi spune: părinte m-am mândrit în timp ce-mi făceam spovedania şi chiar şi acuma când spun cad în slavă deşartă”.

Să fim atenţi la gândurile care ne suflă că în aşa fel ne împrăştiem încât ajungem la nimic, batjocoriţi. De asta Iisus Hristos ne spune: „Una singură trebuieşte”. Vezi ceea ce te mustră pentru început şi nu asculta de glasul care uşor te aruncă-n mustrarea cugetului pentru tot fleacul; că ţi-ai suflat nasul şi nu departe era nu ştiu ce, că ai simţit că ai fost aşa, sau altcumva. Vezi ce este şi toate păcatele şi greşealele, pentru că noi greşim ca oameni şi să nu uităm că în tot ceasul greşim, dar spune înaintea Domnului în tot ceasul şi socotesc că Domnul dezleagă. Şi tocmai cele pentru care cugetul nu te mai mustră, deşi le-ai făcut, cunoaşte că Domnul ţi le-a iertat, tocmai pentru că nu te mai mustră, dacă tu eşti un om îmbisericit, mergi întotdeauna, păzeşti legătura cu duhovnicul, te împărtăşeşti, dacă te trezeşti că pentru unele nu te mai mustră cugetul, este pentru că te-ai rugat, ai cerut la Dumnezeu iertare, seara în rugăciune (acolo sunt spovedanii). În toate rugăciunile noastre, în majoritatea sunt spovedanii, aşa că să nu te miri că nu mai simţi cutare sau cutare, sau cutare. Domnul ştie să te ierte, dar cele ce te mustră spune-le şi mergi la duhovnicul tău.

Aşa făceau şi părinţii noştri. Nu ne putem închipui în ceata Sfântului Pahomie cel Mare, care avea peste 7.000 de călugări că veneau toţi cu spovedanii de-astea de două ceasuri. Închipuiţi-vă ce este că până astăzi n-ar fi avut voie să moară toţi călugării aceia, pentru că n-ar fi terminat toţi de spovedit de atunci până acum, că astea durau sute de ani, dac-ar fi aşa. Înseamnă că ei îşi spuneau gândurile lor: asta am greşit părinte, asta am gândit, un gând, două, nu multe, dar mai des, mai bine. Decât să faci o spovedanie la cinci luni în care să-i povesteşti istorii şi biografii, autobiografii, mai bine du-te la părintele tău şi spune-i: părinte asta mi-o fost şi asta, şi îi uşurezi şi lui munca şi ţie obsesia că uiţi păcatele. Nu uiţi. Dacă te spovedeşti o dată pe an mai uiţi. Dar eu zic că nu greşeşti dacă te duci când te mustră cugetul şi spui: „Părinte asta am făcut”. Când merge părintele pe alee, sau pe unde-l vezi. Poate nu-l găseşti că este totdeauna ocupat, dar tu când l-ai găsit spune-i: am făcut aşa şi aşa. Domnul să blagoslovească. Şi când vii atunci la spovedanie nu mai eşti mustrat că l-ai uitat. Tu ai spus-o părintelui şi în dezlegarea pe care o primeşti, acolo sub epitrahil, se numără şi toate celelalte pe care le-ai spus pe drum sau în oricare alt loc. Aşa că socotesc că bine face cel care-şi cercetează duhovnicul când intră în maşină şi când vede că iese din biserică şi îi spune un cuget dacă-l mustră, bine va face decât să le poarte cu sine.

- Da. Ce-i de făcut însă cu împietrirea inimii? Pentru că mulţi dintre noi ne simţim în această stare de împietrire. Ne simţim că nu ne putem deschide nouă, nu ne putem deschide duhovnicului, nu ne putem deschide faţă de Iisus Hristos în rugăciunea noastră. Ne simţim aşa cumva opaci faţă de toţi şi faţă de toate. De ce se ajunge la împietrirea inimii?

- Pentru părăsirea vieţii bisericeşti, pentru călcarea cu bună ştiinţă a poruncilor lui Iisus Hristos. Împietrirea survine mai ales atunci când omul ştiind ce este păcatul, de bună voie calcă şi nu spovedeşte. Îndată ce ai făcut-o, ca om, de bună voie, du-te şi spune. Du-te acasă şi plângi măcar, dacă n-ajungi la duhovnic. Nu repeta o dată, de două ori păcatul cu bună ştiinţă. Vei ajunge în împietrire şi te vei întreba unde este Dumnezeu, că nu este. Să nu facem lucrul ăsta, pentru părăsirea poruncilor Domnului, pentru despărţirea de viaţa bisericească, lăsăm rugăciunea. Nu mai citim rugăciuni, nu mai citim psalmi, nu ne mai rugăm deloc, nu ne cercetăm duhovnicul, amânăm spovedania şi întâlnirea cu duhovnicul sub diverse chipuri, cum am şi spus: „Ei, am văzut că duhovnicul nu are timp, ei, ca n-am găsit un moment prielnic să-i spun tot”. Dar spune-n drum! L-ai prins de mânecă? Zii! Nu lăsa! Spune-i: părinte şi-aşa,,... Şi te-ai uşurat. Aşa că, pentru asta vine împietrirea. Şi încet-încet tot printr-o spovedanie sinceră a toată împietrirea asta: „Uite ce-am făcut. M-am ruşinat; părinte; atunci sau n-am ajuns, după aia am făcut aşa”- cu inimă simplă. Să nu ne provocăm lacrimi la spovedanie care nu ne vin atunci. Să spunem aşa cum este. Iată, părinte, asta şi asta şi asta am făcut. Şi atunci părintele dezlegându-te: „Ia şi începe din nou şi nu mai fă alea!”. Apucă-te şi puneţi un progrămel de rugăciune sau fii în rugăciune. Să nu lăsăm rugăciunea din viaţa noastră duhovnicească din care ne hrănim, ca să nu cădem în împietrire. Că după ce-am căzut în împietrire greu ieşim, greu. Dar aşa încet-încet, punându-ne program, puţină muncă şi cercetarea duhovnicului. Cine-şi părăseşte duhovnicul - de acolo vine toată suferinţa. Cine ajunge să se ruşineze de duhovnic sau să fugă cu vicleşug de el – „of ce bine că părintele nu are timp, că de fapt nu eram pregătit” - să n-avem gânduri de astea! Este un gând viclean de la vrăjmaşul şi în aşa fel va lucra încât tu mai des o să vezi că părintele n-are timp şi spui: „dar, părinte, sunteţi obosit, poate vin data viitoare”. Nu da tu sfaturi duhovnicului! Spune-i ce ai de zis. Aşa că, pentru asta ne vine împietrirea. Mai aproape de duhovnic, mai aproape de rugăciune, mai aproape de Dumnezeu!

- Da. O altă meteahnă, aş putea spune a multora dintre noi, este şi cea a lenii duhovniceşti. Când nu ai chef, cum se spune, n-ai chef de nimic şi de nimeni, n-ai chef de rugăciune, de Dumnezeu, n-ai chef să mergi la Biserică. Ce înseamnă asta?

- Asta înseamnă că am fost luaţi în braţe cu totul de cel care este împotriva lui Dumnezeu. Iarăşi pricinile sunt cam aceleaşi. Toate au un început şi începutul ăsta, da este lenea, este uitarea, este nepăsarea. Noi întâi uităm cine suntem şi la ce suntem chemaţi şi ne legăm cu lumea aceasta şi cădem în faptele ei. Dar după ce am căzut în faptele ei ne cuprinde o lene, aşa încât cu anevoie ne mai întoarcem la celelalte. Şi dacă zăbovim mai mult în această lene ne cuprinde deznădejdea de a ne mai întoarce la celelalte şi atunci glasul ne şopteşte că mai bine am continua astea ale lumii, măcar o bucurie să avem. Aşa că omul, iarăşi din uitare, din nepăsare şi din lene cade, dar lenea îi vine pentru că nu este profund, nu se apleacă asupra sa ca să-şi aducă aminte de moarte, ca să-şi aducă aminte de ceea ce este el şi atunci s-ar nevoi ceva mai mult şi atunci ar lăsa lenea, uitarea, uitarea de sine şi ascultarea de glasul lumii acesteia cu toate prostiile ei. Să nu ne prea amestecăm in cele ale lumii pentru că este un duh de mare trândăvie care se propovăduieşte le televizor, la radio, cu toate reclamele astea, o mare trândăvie şi curvie şi deşertăciune, dar în primul rând trândăvia asta deşartă: „Du-te... vai... reclame... merg la mare, merg la munte”. Dar din care bani mergi tu la mare şi la munte? Asta nu gândeşti tu atunci. Dar începe a visa deşertăciunile acestea şi stă în patul lui şi trândăveşte pentru că îl arată pe ăla la televizor care trândăveşte la fel ca el şi cade în duhul lumii, în duh de trândăvie ucigaşă, care să nu-l îmbrăţişăm. Toată comoditatea asta a lumii occidentale care se înfăţişează în reclame nu este nimic altceva decât o hrănire şi o întreţinere a trândăvirii care este în noi, în om, în omul leneş şi în graşi, cum este în psaltire: „Mâncat-au şi s-au închinat toţi graşii pământului, înaintea Lui vor cădea toţi cei ce se coboară în pământ” (Psalmul 36, 27). Gras nu numai în sens biologic, dar aşa ne îngrăşăm noi şi ne săturăm noi de toată spurcăciunea lumii asteia. Şi să ne mai ferim de ele, dacă tot suntem ai lui Hristos şi ne-am osebit în ceata lui. Să ne mai ferim de televizoarele astea, de porcăriile care ne stau în cale, de pretutindeni care ne asaltează şi atunci socotesc că vom mai scăpa şi de lenea asta, ca să ştim, să nu uităm ai cărui duh fii suntem, cum spune Mântuitorul: „Suntem fiii Duhului lui Hristos” care n-are nimic amestec cu lumea aceasta. Şi aşa încet-încet scăpăm: „Depărtează-te de rău şi fă binele!” (Psalmul 36, 27). Înainte de a face binele cel bisericesc, duhovnicesc, să ne depărtăm măcar de răul lumii acesteia, osebiţi-vă şi atunci să înaintăm. Dar până nu vom ieşi din răul lumii cum vom putea lupta cu lenea, cum ne vom putea ruga, dacă suntem acolo, în mijlocul lor. „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în scaunul pierzătorilor n-a şezut” (Psalmul 1,). Fericiţi toţi cei care iau în serios acest cuvânt şi îl fac.

- Cuvântul este foarte important, important să avem cuvintele lui Iisus Hristos, dar iată, părinte, ce vedem, dar mai ales ce auzim vorbindu-se e parcă contrariul, şi anume vorba asta in zeflemea, sau ironia care o întâlneşti la tot pasul şi la oamenii din biserică şi la oamenii care nu sunt în biserică. Ironia asta nu perverteşte puterea cuvântului şi nu te dispreţuieşte pe tine cel care ironizezi sau pe care ironizezi?

- Trebuie mare atenţie cu ironia pentru că uneori ne folosim de ea, pentru că mai bine dacă vrem să ironizăm să ne învăţăm de la Iisus Hristos. În unele locuri a făcut-o şi el pentru că oamenilor s-a adresat şi le-a zis: „N-am venit să chem pe drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă” (Matei 9, 13). Adică, voi care vă credeţi drepţi, n-am venit pentru voi, staţi liniştiţi - a ironizat. Dar uitaţi-vă scopul este mântuitor. Dar noi ironizăm pentru a ne pune pe noi în valoare, pentru a ne arăta ascuţimea minţii noastre. Că noi ne-am arătat că, vai, mai ştim şi asta şi asta şi l-am batjocorit pe celălalt de lângă noi, l-am ucis, l-am ucis, pentru că nu l-am spus pentru a-l zidi. Atunci aceasta nu este de nici un folos. Să fim cu mare băgare de seamă pentru că într-adevăr toate glumele, toate ironiile pe care le facem ne deşartă cuvintele de sens, de puterea lor pe care o au şi ajungem în nimic, ajungem noi înşine o ironie, încât nici noi nu mai ştim cine suntem de fapt. Aşa că, să nu ajungem la asemenea cuvinte pentru că ceea ce vorbim socotesc că şi suntem.

- Preacuvioase Părinte Savatie, o altă problemă a vremurilor noastre este împrăştierea minţii. De ce ajunge omul în situaţia aceasta şi ce e de făcut ca să se adune întru sine, să-şi facă rânduială din nou în minte?

- Am mai zis, eu cred că prima treaptă, şi asta ne-o spune David, asta ne-o spune Scriptura, este să ne îndepărtăm de la rău. Înainte de a încerca a face binele, acest mare bine care este în neîmprăştierea minţii, când neîmprăştierea minţii vine din regăsirea şi restabilirea integrităţii noastre ca făptură care suntem alcătuiţi din trup şi din duh şi când duhul stăpânitor îşi reia locul lui cel drept în alcătuirea noastră, când nu se mai împrăştie devine ceea ce este el, devine puternic, devine stăpânitor. Aşa că până a ajunge la acest mare bine trebuie să ne îndepărtăm de răul în care ne aflăm, în mijlocul căruia trăim şi zăcem, răul lumii acesteia din care şi noi facem parte pentru că şi noi suntem în lumea aceasta şi mai ales noi suntem lumea aceasta. Să nu uităm să ne îndepărtăm, am zis simplu vorbind, de la toate lucrurile astea care nu ne aduc nici un folos. Primul lucru să întrebăm la ce ne folosesc şi zic aici ceasurile pe care le petrecem la televizor. Întreabă-te la ce-ţi folosesc şi dacă nu le găseşti vreo utilitate, nu mai fă. Când te duci încolo sau încoace, întreabă-te de ce mergi şi unde mergi şi până la urmă care este finalitatea. Nu este nici o finalitate. Nu le mai fă şi adună-ţi tu timpul tău, fii stăpân pe timpul tău. Tot timpul ăsta umple-l cu ceva, dă hrană bună minţii, pentru că mintea ta cu ce o vei hrăni, aceea va fi, că este ca o moară, dar este şi liberă şi are puterea de la Dumnezeu, ca dovadă a nemuririi şi stăpânirii sufletului nostru, are puterea de a umbla într-o clipită: acuma-i la stele, acuma-i la mare, acuma-i la capătul lumii, acuma-i la un om sau la celălalt. Are flexibilitatea şi puterea de a umbla unde vrea. Ăsta este sufletul nostru şi socotesc că acolo unde este mintea noastră, acolo este sufletul nostru, şi acolo unde este sufletul nostru suntem noi. Aşa că să fim cu băgare de seamă. Tocmai din această cauză cu atâta asprime vorbesc Părinţii despre împrăştierea minţii, tocmai din această cauză Iisus Hristos ne spune că cel care a fost cu mintea după o femeie a şi păcătuit cu ea, tocmai pentru că mintea noastră este din sufletul nostru şi unde umblă mintea noastră acolo sufletul nostru şi noi întregi suntem. Din cauza asta ce hrană dăm minţii noastre, mintea noastră are puterea şi însuşirea de a se mula după toate ce le vede şi le trăieşte atunci să scoatem din ea toată spurcăciunea, să nu mai hrănim pentru că noi înşine avem destulă spurcăciune, care va hrăni mult timp mintea noastră în aşa fel încât nu o vom putea stăpâni, chiar de ne vom duce în pustie. Ce să mai zic dacă noi tot timpul hrănim cu cele din jurul nostru. Să scoatem cât putem toată prostia televizoarelor. După asta, cu oamenii deşerţi să nu ne mai întâlnim, să n-avem amestec cu oamenii deşerţi care nu ne vorbesc nouă cele bune, care caută deşertăciunea lumii acesteia, pentru că la fel ca şi ei vom fi. „Cu cel înţelept, înţelept vei fi, cu cel cuvios, cuvios vei fi, cu cel îndărătnic te vei îndărătnici”. Şi asta o vedem noi. Oamenii răi, prieteşugurile rele strică obiceiurile bune, spune Apostolul Pavel. Dar era o zicală încă de la grecii vechi, aşa încât să urmăm acest drum şi aşa să ne regăsim pe noi şi să avem confort psihologic, duhovnicesc pentru a ne păzi mintea noastră în cele bune hrănind-o în locul hranei vechi cu cuvinte din Sfânta Scriptură.

Să citim Sfânta Evanghelie zilnic, să citim din Psalmi, să citim din tâlcuirile la Sfânta Evanghelie, pentru că nevoie este minţii păcătoase şi minţii robite de patimi să înţeleagă cuvântul Evangheliei. Să citim tâlcuirea Părinţilor care au făcut-o pentru noi, cei mai greoi la minte. Şi aşa hrănindu-ne mintea, făcând prietenii duhovniceşti cu oameni duhovniceşti, în primul rând apropiindu-ne de duhovnic, fiind mai des în Biserică, dar şi acasă în Scriptură, dar încet, încet osebindu-ne, însingurându-ne, în aşa fel încât şi mintea noastră urmând voinţei noastre se va unifica şi va ajunge la neîmprăştierea, cea care nu este altceva decât distrugere şi această împrăştiere este moarte sufletului, descompunerea sufletului, aşa cum putrezirea trupului este descompunerea trupului, aşa împrăştierea minţii este descompunerea şi ceea ce ar putea fi putrezirea sufletului, a duhului nostru. Să nu lăsăm viermişorii ăştia să ne ia, ci să-i smulgem şi să-i aruncăm, să-i băgăm la oţet sau la ce ştim, care este postul, nevoinţa, toată asprimea şi în aşa fel ne vom salva duhurile noastre şi cu alifia împărtăşaniei, ele îşi vor reveni şi vor fi vii.

- Da aşa este. Însă ne atrage atenţia Sfântul Serafim şi Cuviosul Siluan, mai aproape de noi, că şi postul şi nevoinţa şi privegherile nu-s decât mijloace pentru dobândirea Duhului Sfânt. Vreau să vă întreb, părinte, pentru că resimt lucrul ăsta la tot pasul, în mine, la cei de lângă mine: De ce creştinul, fie creştinul ortodox, nu mai caută Duhul Sfânt, nu-l cunoaşte pe Duhul Sfânt.

- Tocmai pentru că, am zis, oamenii s-au amestecat cu lumea şi cu faptele lumii acesteia şi-n loc să ducă biserica în lume - „Cu pace să ieşim” - în loc să ducă ei duhul păcii pe care îl primim de la Iisus Hristos în Sfânta Liturghie, să-l ducă-n lume, au adus lumea în biserică. Şi în acest fel ne-am încălzit aşa de binişor cu toată spurcăciunea lumii, încât neavând învăţători care să ne spună că nu aceasta este vieţuirea pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu, am luat de bună şi am considerat că ăsta este creştinismul, dar creştinismul este ceva mult mai adânc, mai răscolitor. Aşa că dacă oamenii au ajuns să nu mai caute pe Duhul Sfânt, este pentru că socotesc că ceea ce au ei este suficient, şi că ce fac ei este chiar creştinismul şi viaţa bisericească. Dar se înşeală amarnic. Pentru că sunt mulţi aşa, da sunt mulţi aşa, dar Ioan Gură de Aur atunci când a fost întrebat: „Dar ce noi nu ne vom mântui? Numai călugării cei din munţi?”. Şi Ioan Gură de Aur cu multă ironie duhovnicească le spune: „Dar cine-a zis că toţi se vor mântui?”. Aşa şi noi, să nu cădem în ispita autosuficienţei, că ceea ce facem noi este ceea ce trebuie chiar dintru început, să lăsăm la o parte sfinţii, să lăsăm la o parte Sfânta Evanghelie şi să nu cădem în ispita de a spune: „Aceasta a fost cândva, astăzi nu se poate, sunt alte vremuri. Atmosfera culturală ne impune un alt fel de trai şi de a vedea lucrurile şi credem că şi Biserica este timpul să se adapteze şi să nu mai fie aşa de închistată”. Aşa că din cauza ispitei acesteia prosteşti, oamenii ajung să nu mai caute pe Duhul Sfânt şi ajung să-şi irosească viaţa. Se ostenesc, se scoală dimineaţa, merg la biserică, măcar singura osteneală pe care o fac, dar o fac degeaba pentru că nu ştiu de ce o fac. Aşa că să ne întoarcem, să lepădăm prostiile astea de la noi şi să primim Evanghelia şi sfinţii chiar dacă noi vedem că nu facem ceea ce citim, vedem că ne mustră ceea ce citim, şi chiar dacă nu vrem să începem a face, dar măcar să nu spunem: „Astea-s prostii din patericuri, poveşti, aşa ceva nu se poate face”. Dar să spunem: „Eu nu pot face, dar fericiţi cei care au făcut. Rugaţi-vă pentru mine, sfinţilor Macarie, Arsenie, care puteaţi să staţi în stările astea. Eu nu pot”. Dar cinsteşte pe Sfinţii lui Dumnezeu. Nu da cu piciorul, aşa încât ajungi pe la facultate şi sunt profesori care spun că patericurile astea-s invenţii. „Cum nu poate face aşa? Ce-s cu proştii ăia că or stat în Lavra la Pecerska şi s-or închis aşa? Oare Dumnezeu vrea aşa ceva?”. Bine tu nu poţi face asta, dar nu huli. Şi zic, este un bun început că „duhul umilit şi smerit Dumnezeu nu-l va urgisi”. Nu zic acuma ca toţi să ne apucăm să facem, bine ar fi, dar totuşi Dumnezeu nu ne-a cerut să stăm pe stâlpi. Este adevărat că nu ne-a cerut să stăm pe stâlp, e adevărat că nu ne-a cerut să stăm zece ceasuri în picioare. Toate astea sunt adevărate şi nimeni nu ne cere şi nici până astăzi nu le cere. Omul le-a făcut de bună voie, dar să nu-l hulesc pe cel care le-a făcut. Când am văzut că Dumnezeu a binevoit în el, îi văd moaştele, mă închin la ele, să nu hulesc Duhul Sfânt, chiar dacă eu nu voiesc să fac (urmez) asta. Şi este un bun început şi socotesc că Dumnezeu va căuta la inima smerită. Asta-i viaţa. Şi Dumnezeu dă Duhul Sfânt, Cel pe care nu-l caută creştinii noştri, pentru o astfel de atitudine decentă măcar, cuvioasă. Pentru că este moştenirea Bisericii la care tu mergi, moştenire de mii de ani şi dacă tu aşa de uşor o calci în picioare, de ce mai mergi la biserica asta? Dacă socoteşti că ea 2000 de ani a greşit, de ce mai mergi la ea?

- Aţi pomenit de Sfinţi şi îmi vine în acum în minte un cuvânt de la Cuviosul Paisie Aghioritul, un sfânt al zilelor noastre, care spunea că mulţi sfinţi ar fi dorit să trăiască în vremurile noastre ca să se nevoiască. La ce credeţi că făcea referire Cuviosul Paisie?

- Tocmai la starea pe care am descris-o, că a intrat duhul lumesc în Biserică, că ni se vorbeşte despre împărtăşanie ca despre un pericol pentru viaţa noastră. „Vă împărtăşiţi şi o să vă îndrăciţi” - auzi astfel de expresii de la preoţi. „Să nu se împărtăşească aşa des să nu se îndrăcească”. Şi astfel de nebunie care bântuie în minţile noastre, timpul nostru şi cu adevărat este o mare nevoinţă să faci cele ale Domnului astăzi în Biserică şi să rabzi toată tensiunea celor îndreptaţi cu antenele lor de nici nu ştiu cum să-i numesc, care te văd şi cum ai păşit, cum te-ai întors: „Ăsta-i ăla care se împărtăşeşte, ăsta-i ăla care ce l-o apucat, se roagă noaptea. Sunt nebuni ăştia. Ăsta e aşa...” socotesc că asta este o nevoinţă ca să rabzi toate, să vezi toate astea, să duci durerea asta în inima ta pentru că este Biserica pe care a lăsat-o Hristos oamenilor, este Biserica pe care Iisus Hristos a agonisit-o cu scump sângele Său. Şi această Biserică ce-am făcut noi dintr-însa şi ce facem? Durerea pe care o duci în vremurile noastre, tocmai pentru vederea a ceea în ce trăim este nevoinţa la care cred că se referea Sfântul Paisie Aghioritul. Pentru că, cu adevărat, şi aceasta este mai mare, ne spun părinţii, decât toate nevoinţele şi pustniciile celor vechi, care trăind într-un oarecare confort bisericesc erau păziţi de episcopii care făceau sinoade în care luau nişte hotărâri bune, în care erau atâţia sfinţi adunaţi la o grămadă în toate pustiile, pe care noi îi cinstim acuma. Şi îi cinstim: cei 20.000 de mucenici. Mă gândesc acum să vină o prigoană, de unde scoatem noi 20.000 de mii de mucenici? Vă daţi seama ce vremuri. Nu zic că erau mai bune, dar se vede că era altă atmosferă. Nu zic că era o Biserică mai bună, era o atmosferă care noi astăzi n-o mai avem şi vieţuirea astăzi ni se socoate nouă nevoinţă desăvârşită şi suficientă dacă nu vom cârti, dacă nu ne vom sminti şi dacă nu ne vom ridica împotriva Bisericii şi nu ne vom osebi de adunarea din care facem parte, cu toate smintelile acestei adunări, că mulţi au ispita de a se osebi văzând păcatele preoţilor şi ale ierarhilor, cad în ispita de a se osebi şi de a face biserică aparte. Şi avem din astea.

Dar cei care înfruntă şi rabdă cu smerenie şi cu rugăciune şi cu dragoste, tot ceea ce noi facem şi cei din jurul nostru, această nevoinţa pe care mulţi sfinţi poate şi-ar fi dorit-o şi de aceea socotesc că trăim un timp care nu este lipsit de sfinţi. Avem mulţi sfinţi pe care nu-i cunoaştem, tocmai pentru că trăim în vremea în care sfinţii nu sunt cinstiţi, pentru că dacă Sfântul Simeon Noul Teologul şi l-a cinstit deodată, încă nu murise bine părintele lui duhovnicesc, Simeon a şi început să-i facă slujba. Noi astăzi avem mulţi sfinţi printre noi şi moaştele de acuma le ştim, şi totuşi nu cinstim şi spunem: „Numai nu sfinţi la noi astăzi, noi suntem cei mai mari sfinţi. Cutare, cutare şi cutare. Noi vă arătăm etalonul sfinţeniei... domn profesor şi aşa mai departe”. Aşa că este un timp în care trebuie mare nevoinţă în care să rabzi cu înţelepciune.

- Cum vedeţi vremurile astea pe care le-aţi descris şi caracterizat atât de bine? Seamănă ele cu vremurile de pe urmă, cu vremea cernerii?

- Fără îndoială că este o vreme a cernerii. Văd toţi şi ne spun şi părinţii noştri care-i mai avem şi bătrânul meu Selafiil (trecut între timp la cele veşnice) şi Părintele Rafail Noica mi-a zis că a fost în Sfântul Munte Athos la Părintele Iosif Vatopedinul (născut şi el între timp, în viaţa cea cerească şi veşnică) şi acelaşi lucru spune, că nu mai este vremea pentru a lucra nimic. Este vremea pentru a ne ruga şi a ne păzi, a aştepta, pentru că fără îndoială este vremea cernerii şi fiecare dintre noi să se simtă în această sită care-l clatină de colo în colo. Iaca-iaca o gaură prin care poate cade şi tot ne ridicăm iarăşi şi iarăşi, pentru că se cerne şi noi vedem pe noi înşine şi pe fraţii noştri câţi cad din Biserică, câţi cad în plasele lumii acesteia. Şi fiecare dintre noi ştie şi cunoaşte astfel de oameni. Aşa că se ne rugăm şi să ne păzim. Este vreme grea, este vremea libertăţii în care fiecare este lăsat să facă ceea ce vrea şi de va voi să facă bine, bine va face, dar va voi să facă rău, rău va face, nu-l opreşte nimic. Înainte erau legi care-l opreau. Acuma legile se ridică chiar şi a lumii acesteia pentru că se îngăduie lucruri pentru care mai înainte se făcea puşcărie (nota autorului: cum ar fi avortul, homosexualitatea şi pedofilia. În Republica Moldova, de exemplu, vârsta permisă a relaţiilor sexuale liber consimţite a coborât de la 16 la 13 ani, ş.a.), acuma iată nu se mai face şi cred că încet-încet se vor ajunge la libertăţi şi mai mari încât cine va voi să facă rău îl va face şi cine va voi să facă bine, va face, după cum avem şi în Sfânta Scriptură la Apocalipsă: „Cine vrea să se spurce, mai spurcă-se şi cine să se sfinţească, mai sfinţească-se”. Aşa că şi pe noi Dumnezeu să ne ajute să vedem în care parte mergem, veghind asupra noastră înşine să lucrăm pentru că liberi suntem şi de la Dumnezeu şi de la oameni să lucrăm ce vrem.

- Aţi spus că este vremea de rugăciune. Ori spuneaţi mai înainte, constatăm şi noi că totuşi omul nu-şi face vreme de rugăciune. Cum poate totuşi omul acesta al veacului XXI care putem să-l caracterizăm ca omul cu agendă plină, are o agendă în fiecare zi, cumva impusă de context sau el şi-o umple şi spune nu mai am timp. Dimineaţa nu am timp că de abia mă pot trezi, seara sunt frânt de obosit. Totuşi cum se poate ruga? Există o şansă, o posibilitate, o alternativă pentru omul prins în atâtea lucruri să se roage. Şi cum să se roage?

- Fără îndoială, de aceea am şi zis, oamenii aceştia cu agenda plină, îi vedem stând la televizor câte două ceasuri, patru ceasuri, cinci ceasuri, fără să bage de seamă şi zic destul îi este să scoată televizorul şi timpul ăla de la televizor. Un ceas, jumătate de ceas pe zi să se roage şi socotesc că, cu timpul vom vedeam că avem mult mai mult timp pentru rugăciune. Sunt o mulţime de lucruri pe care noi le putem scoate din viaţa noastră fără ca viaţa noastră să devină mai săracă. Şi dacă vom umple aceste goluri lăsate de lucrurile deşarte cu o rugăciune, viaţa noastră va fi şi mai plină şi vom avea şi limpezimea de a alege şi de a cunoaşte ce trebuie să facem în toată ziua, aşa fel încât nu vom mai avea nevoie de agendă, vom şti ce trebuie să facem şi nu va mai fi împrăştierea asta. Din cauza împrăştierii omul are nevoie de toate astea. Să cunoască mai bine ce are de făcut. Dar asta şi prin rugăciune, puţină rugăciune. Să nu lase chiar nimic. Dimineaţa dacă s-a sculat, nimeni nu-i spune să facă jumătate de oră de rugăciune. Cinci minute, dar trei minute, dar un minut să spui: „Binecuvântat eşti Dumnezeul nostru”. Să facă o închinăciune din toată inima lui, să-i facă o spovedanie: „Doamne lumea aceasta o aleg în loc de Tine, că iată te las şi ies în lume, şi iarăşi nu mă rog. Binecuvintează Tu toate intrările şi ieşirile mele şi cunoaşte cine sunt eu şi neputinţa mea şi ajută-mă să ies odată din toate astea în care mă aflu”. Destul îi este lui jumătate de minut de va face o spovedanie de-asta din inima lui şi va ieşi, socotesc că Domnul şi peste zi îi va trezi suspinul ăsta în inimă şi seara când ajunge să spună: „Doamne toată ziua am dat-o lumii acesteia şi în deşert am cheltuit ziua că am putut să stau cu un om la vorbă două ceasuri şi în stradă m-am întâlnit cu unul şi jumătate de oră am vorbit. Nici nu am băgat de seamă cum o trecut, dar Ţie nici trei minute nu ţi le dau, pentru că aşa sunt eu. Caută spre mine, învaţă-mă, ajută-mă să ies odată şi odată şi să nu mor aşa”. Zii aşa şi fă cruce la pat cu toată neputinţa ta, cunoscându-ţi smerenia, nu ascunzându-te de Dumnezeu cu ruşine îngâmfată ca Adam, că „vai iar nu-mi fac pravila”. N-o vrut Dumnezeu pravilă de la tine, dar spune ce-ai mai făcut, zii ce mai simţi şi cere binecuvântare peste tine. Nu te ruşina.

Nu zi că Domnul nu mă va binecuvânta pe mine care nu-mi fac pravila. Cere şi Domnul te va binecuvânta şi când vei cunoaşte asta, vei suspina şi vei plânge şi vei binecuvânta pe El şi aşa încet vei ajunge să simţi nevoia să mai stai cu acest Dumnezeu bun şi iubitor de oameni care toate ţi le iartă şi te aşteaptă cu blândeţe adâncă şi înduioşătoare, pe tine cel care nu-i acorzi nici o importanţă şi vei sta cu El şi atunci aceasta nu va mai fi o problemă şi astfel de întrebări vor dispărea, că Duhul te va învăţa ce este rugăciunea. Asta să facem. Lăsaţi, scoateţi de tot pravile din mintea voastră dacă ele vă împovărează şi vă despart de Dumnezeu şi „mărturisiţi-vă Domnului că este bun, că în veac este mila Lui”. Faceţi asta dimineaţa, seara şi de câte ori vă aduceţi aminte de El şi El nu ne va uita.

- Preacuvioase Părinte Savatie, credinţa noastră este o credinţă a bucuriei şi cu toate astea vedem că marea majoritate a creştinilor noştri sunt aşa mai posaci, mai posomorâţi, trişti aş putea spune. Cum poate un creştin, sau ce trebuie să facă ca să redescopere bucuria credinţei în Hristos, bucuria vieţii în Hristos?

- Trebuie să-l cunoască pe Hristos şi să nu mai trăiască în închipuirile minţii sale, ca şi aseară când a afirmat cineva că „în Ortodoxie eu deznădăjduiesc, mă duc la alte confesiuni”…. Asta pentru că n-ai cunoscut ce este Ortodoxia. Nici nu ştii în care Biserică mergi şi de ce mergi acolo, pentru trândăvirea şi trăirea, înţepenirea în mintea noastră, în formele noastre, ne apropiem de biserică pradă de aceste forme.

Să-l cunoaştem pe Iisus Hristos Cel care a sfărâmat legea pentru a ne da nouă vremea harului şi a dragostei şi dacă şi aşa te împovărează şi oboseşti şi nu-ţi este de nici un folos, încearcă şi fă ceea ce vrei tu să faci. Cum vrei să te rogi? Vreau aşa că uneori părinte citesc mai bine din psalmi. Dar citeşte mai bine din psalmi. Fă ceea ce-ţi este în duh. Azi aşa, mâine aşa şi vei avea bucurie, vei avea bucurie. Cunoaşte pe Iisus Hristos, apropie-te de El! Te obosesc formele, dar roagă-te şi mergi, mergi cum ştii. Să nu cazi! Cum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Aţi luat un duh al slobozeniei, un duh al libertăţii. Numai că libertatea voastră să nu fie spre păcat, spre plinirea patimilor trupeşti”.

Aşa că în acest duh al slobozeniei trebuie să umblăm. Citiţi. Eu văd, creştinii noştri nu citesc deloc, sau foarte rar, Epistolele lui Pavel, Epistolele Apostolilor care ne învaţă viaţa duhovnicească şi bisericească. Asta sunt Epistolele: felul de-a ne ruga, felul de-a ne purta, felul de-a posti, cum postim, cum facem. Ne spune Apostolul Pavel: „Cine posteşte pentru Domnul posteşte, cine nu posteşte pentru Domnul nu posteşte”, cine face una, dar vezi cugetul tău ce spune. Fă înainte de a face un lucru înţelegere cu Dumnezeu, un legământ: „Doamne Tu ştii că mă duc la omul acesta sau că gust din această mâncare, dar asta ca să nu-l supăr pe el”. Dar vezi cugetul tău. Dacă aşa este în cugetul tău fă-o, dar nu te mai tulbura şi orice alt lucru de la oameni care nu mai fac legământ cu Dumnezeu, dar cu cărticelele de sfaturi duhovniceşti pe care le citesc şi atunci suferă, pentru că într-un loc scrie aşa, dar în alt loc scrie aşa. Şi de ce părintele cutare zice aşa, dar părintele aşa, pentru că sunt în duhul libertăţii, cel al noului legământ. Unul are dreptate şi celălalt are dreptate, dar tu ce alegi? Problema este de tine. Tu, cine eşti? Care sfat ţi se potriveşte ţie? Tocmai, iarăşi ne întoarcem, pentru că nu te cunoşti pe tine, suferi, pentru că nu ştii care sfat să alegi, pentru că nu ştii cine eşti tu. Aşa că să ne întoarcem la noi şi vom avea bucurie, mergând cu mai multă îndrăzneală, îndrăzneală pe care am avut-o în lume, până la a veni în Biserică când am lăsat-o la poartă şi am îmbrăcat toată uscăciunea asta, care este străină de Ortodoxie. Asta nu este Ortodoxie. Nu aşa a fost Biserica. Am moştenit acum câteva secole, tocmai de care nu ne sunt proprii nouă şi vin şi se bat cu pumnul în piept şi zic: „Uite ăştia aduc modernism şi ne calcă nouă ceea ce ne-or lăsat părinţii noştri. Da părinţii noştri ne-or lăsat, avem de două sute de ani toată moştenirea asta, uscăciunea asta”.

Să ne întoarcem la Sfânta Evanghelie, la Sfinţii Apostoli, la slujbele noastre bisericeşti. Dacă le vom citi, vom fi mai atenţi la Liturghie, chiar şi la Vecernie şi la rugăciunile care le avem. Sunt minunate şi să ne învăţăm din ele. Să mai citim din Sfinţii Părinţi, din Ioan Gură de Aur, din Grigorie de Nyssa, din toţi care-i avem. Să nu-i lăsăm. Ortodoxia are o mare bogăţie. Nu se termină prin a învăţa să pui lumânare în partea dreaptă sau în stânga. Nu s-a terminat Ortodoxia cu un carneţel din ăsta. Aşa fac ăştia cu sectişoarele lor care fac cursuri şi într-o lună eşti propovăduitor, poţi să vesteşti Evanghelia la toată lumea. Dar la noi nu se termină. Noi toată viaţa avem ce învăţa, avem o moştenire, avem Sfânta Scriptură. Să le cercetăm şi socotesc că de acolo multă bucurie vom trage. Vom căpăta libertatea pentru că autorităţile la care vom face referinţă nu vor fi părintele cutare sau cutare, vor fi Sfântul Apostol Pavel, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile şi mai presus de toate, Iisus Hristos. Dar pentru că nu ştim Scriptura, nu citim, pentru că nu ştim, atunci ne poticnim în diferite sfaturi şi practici care le vedem în jurul nostru şi ele atunci când nu se potrivesc sufletului nostru suferim şi nu avem cu ce să ne apărăm. Nu avem replică, pentru că noi am fost obişnuiţi şi trăim într-o lume în care întotdeauna trebuie să ai o replică. Gata trebuie să ai un as în mânecă. Aşa că asul în mânecă îl vom avea dacă vom citi şi vom cunoaşte şi vom fi mai odihniţi, dar nedespărţiţi de duhovnic, ca duhovnicul să acopere toate. Şi dacă vrei să ai bucurie, roagă-te Domnului ca să-ţi dea un duhovnic pe bucuria inimii tale, pe voia inimii tale, căci aceasta ne învaţă şi aceasta este duhovnicie. Aşa făceau părinţii, se duceau şi-şi căutau duhovnic şi se lipeau de duhovnic. Nu veneau şi nu erau mâhniţi aşa, nu erau obligaţi să se spovedească la cineva anume. Aşa că să ne întoarcem la ceea ce este Biserica şi să nu mai rămânem în mustrările noastre de cuget că nu ne sunt de folos.

- Preacuvioase Părinte Savatie aţi spus la un moment dat că în zilele noastre Sfinţii nu mai sunt cinstiţi. Însă tot în dialogul nostru aţi spus că există sfinţi printre noi şi credem că există şi pentru aceşti sfinţi, ştim că Dumnezeu ţine lumea şi ne ţine şi pe noi în viaţă. Acum aş vrea să vă întreb, este o întrebare poate personală: De ce sfânt sau sfinţi sunteţi Sfinţia voastră mai apropiat şi ce folos aveţi din această apropiere, această legătură pe care o aveţi cu aceşti Sfinţi?

- Mai întâi cu Apostolul Pavel şi cu Sfântul Ioan Gură de Aur, apostolul pentru învăţătura dragostei şi a libertăţii, Pavel care ne-o dă atât de clar şi de limpede şi cu atâta putere, pe înţelesul nostru, dacă vom citi Epistolele vom găsi. Pentru că a fost iubit şi a iubit pe Iisus Hristos. Şi pe Ioan Gură de Aur pentru Liturghie şi pentru că este în acelaşi duh şi de acelaşi legământ şi prietenie cu Pavel, pentru că-i avem şi împreună îi cinstesc pentru Liturghie şi pentru dragoste, şi pentru pogorământul şi înţelepciunea cu care au lucrat cu păcătoşii, care reieşea din dragostea pe care-o aveau şi dragostea era de la Iisus Hristos, care a venit să ne mântuiască pe noi, pentru jertfa cu care s-au jertfit pentru Biserică şi pentru aproapele lor, şi pentru că ceea ce au vorbit au şi făcut şi ne sunt nouă pildă tuturor. Socotesc că strălucesc în Biserică marii noştri luminători şi nu în zadar Iisus Hristos ne-a lăsat Liturghia de la Ioan, în felul în care el ne-a potrivit-o. Acesta este mare, mare sfânt şi stâlp al Bisericii dacă Iisus Hristos a binevoit ca jertfa Lui să fie adusă aşa cum a rostit-o şi a trăit-o în inima lui Ioan, în multe locuri. În primul rând. După asta mulţi călugări: Antonie cel Mare, Sfinţii Părinţi din Pateric, Antonie, Pahomie sau alţii pe care-i pomenesc cu multă dragoste. Mai am şi câţiva Sfinţi nebuni (pentru Hristos): Sfântul Simeon cel nebun, Alexie, Andrei cel Nebun, toţi sfinţii ăştia, Moise Arapul, toţi sfinţii ăştia mari, am o mulţime, mai ales din cei care de multe ori, stau şi mă gândesc, lumea îi lasă la o parte, pentru că pe Sfântul Ioan puţini îl cinstesc, deşi merg la Liturghia lui. Tocmai pentru că ne-am ferit de Liturghie îl pomenim dar nu ştim cine a fost şi ce-a făcut. Sfântul Apostol Pavel, da Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel îi prăsnuim vara şi atunci mergem la multe hramuri. Dar nu-i citeşte nimeni Epistolele. Sfinţii pustiei şi Antonie, şi toţi sfinţii, puţini le ştiu. Avem alţii câţiva, dar eu i-am iubit şi m-or ajutat în toată viaţa mea şi în tot ceea ce fac şi mulţumesc lui Dumnezeu că ni i-a lăsat şi pentru învăţătura pe care ne-au lăsat-o ei şi felul de-a înţelege drept Biserica şi Evanghelia, moştenire fără de care eu nu ştiu ce-ar fi fost astăzi dacă n-am fi avut pe Pavel care să ne tâlcuiască viaţa noastră bisericească, şi pe Ioan să o ducă mai departe şi pe toţi care din duhul lor şi duhul lor, pentru că este acelaşi duh al lui Iisus Hristos, trăiesc în lumea asta.

- Dintre Sfinţii şi Părinţii contemporani care vă sunt cei mai apropiaţi de suflet?

- Sfântul Siluan, Părintele Sofronie, pentru că este acelaşi duh, de fapt e acelaşi şi alţii nu prea ştiu eu mulţi. Dar mai întâi de toate, părintele meu, pentru că eu socotesc că e un părinte mare şi un sfânt al lui Dumnezeu deopotrivă cu sfinţii cei care sunt în ceruri şi ca unul trecut printre ei e bătrânul meu Selafiil, pe care-l iubesc deşi pentru mulţi este sminteală pentru că oamenii au încetat să mai trăiască duhovnicia aşa cum trebuie. Fiecare dacă-l va vedea pe duhovnicul său ca pe un sfânt, ca pe cei din ceruri, nu va greşi, dimpotrivă bine va face şi dacă va lua cuvântul lui ca din gura lui Dumnezeu. De aceea o zic cu toată dragostea şi că asta mi-i părintele unul dintre sfinţii care trăiesc astăzi şi pe care eu îl cinstesc şi mulţumesc lui Dumnezeu de binecuvântarea de a mi-l fi dat în cale şi cel mai mare dintre toate darurile care mi le-o dat Dumnezeu este că mi l-a dat pe părintele Selafiil care să mă binecuvinteze şi să mă călăuzească. Cel mai mare dar al nostru să-l ştim este ca Dumnezeu să ne dea un părinte duhovnicesc care să ne nască în duh, căci spune Sfântul Simeon Noul Teolog, care mult vorbeşte despre duhovnicie că aşa cum în viaţa trupească nimeni nu se poate naşte fără un părinte (trupesc), în viaţa duhovnicească tot nimeni nu se poate naşte fără un părinte (duhovnicesc). Cine s-a născut, în duhul s-a născut, pentru că un părinte care avea duh le-a dat acest duh şi i-a născut. De aceea cel mai mare dar este, spune Sfântul Simeon, cred ca chiar mai mare decât Botezul, căci mulţi s-au botezat, dar neavând călăuzitori s-au pierdut, deşi pare smintitor, dar acesta este botezul cel adevărat şi naşterea în duh adevărat este de la părintele duhovnicesc, spune Sfântul Simeon, care nu este altceva sau ceva mai mult decât Botezul, dar reiese din el şi împlineşte şi împreună lucrează pentru că aşa este Biserica şi Iisus Hristos nu ne-a lăsat Botezul fără duhovnic şi duhovnicii fără botez. De aceea asta zic şi mulţumesc lui Dumnezeu. Şi alţii am văzut, am ştiut, dar lumea se sminteşte să audă de sfinţi printre noi. Dar mai sunt alţii pe care eu îi cinstesc, dar despre care încă, poate nu pot spune.

- Preacuvioase Părinte Savatie, acum, la finalul dialogului nostru, pentru care vă mulţumesc in mod deosebit, dorindu-vă să aveţi în continuare parte de mult spor şi de multe împliniri duhovniceşti, aş vrea să vă întreb dacă cineva dintre cei care ne citesc aceste rânduri, ziditoare de suflet, şi-ar pune întrebarea şi v-ar pune întrebarea în duh: „Ce să fac părinte ca să mă mântuiesc?”. Ce aţi răspunde?

- Iubeşte pe Dumnezeu din toată inima ta şi din tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi şi te vei mântui!...

Dialog de suflet, realizat la Chişinău de Stelian Gomboş