Despre dreptatea lui Dumnezeu şi judecata omului

        Cu fiecare Sfântă Evanghelie pe care noi o auzim la Sfânta Liturghie, Mîntuitorul Iisus Hristos ne cheamă pe toţi la bunătate unii cu alţii. Cu cât suntem noi mai buni cu cei din jurul nostru, cu atât mai mult şi Dumnezeu îşi arată bunătatea Sa covârşitoa­re faţă de noi. Dumnezeu ne copleşeşte cu iubirea Sa de fiecare dată. Lumina soarelui care ne-nconjoară, aerul care ne însoţeşte din abundenţă şi toate câte avem şi de care ne folosim zi de zi pentru existenţa noastră sunt darurile lui Dumnezeu, pe care ni le oferă fără ca noi să le merităm datorită vredniciei şi a unei jertfe deosebite din partea noastră.

Prin toate aceste binecuvîntări şi daruri Dumnezeu ne cheamă la bunătate, iertare şi comunicare între noi. Aşa cum Dumnezeu este mereu bun cu noi, la fel trebuie să fim şi noi cu cei din jurul nostru. Păcatele pe care noi le facem mereu cu ştiinţă sau din neştiinţă sunt ca nişte datorii, credite pe care noi le facem în faţa lui Dumnezeu. Nimeni dintre noi nu este fără de păcate. Avem mai puţine sau mai multe, mai mici sau mai mari, dar important că avem şi, de multe ori, abia le mai ducem în sufletul nostru împovă­rat.  Cu fiecare spovedanie sinceră, Dumnezeu prin pocăinţa noastră sinceră, adică regretul şi părerea de rău pentru ele, (po)căinţa, şi rugăciunea înlăcrimată, aduce de fiecare dată iertarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos faţă de noi. La această bunătate a Lui Dumnezeu trebuie să răspundem şi noi tot cu bunătate faţă de cei de lângă noi. Dacă noi nu reuşim să facem acest lucru, Dumnezeu ne va judeca cu asprime, va face dreptate cu noi şi ne va pune să plătim tot ceea ce suntem datori în faţa Lui. Acesta este de fapt mesajul din Evanghelia care se citeşte în fiecare an, în Duminica a 11-a după Rusalii (Matei cap. 18, 23 - 25).

Evanghelia este plină de învă­ţături foarte folositoare şi de mare actualitate: În primul rînd învăţăm că această viaţă pământească este o şcoală în care noi ne pregătim pentru marele examen de la finalul vieţii noastre pe care-l prezidează Însuşi Dumnezeu. Judecata lui Dumnezeu este şi personală, dar şi colectivă sau publică. Odată cu moartea omului are loc judecata particulară în care sînt cercetate toate faptele noastre săvârşite, atât cele bune, cât şi cele rele, dar, în acelaşi timp, vom fi examinaţi şi pentru prilejurile şi ocaziile, când puteam să facem un bine cuiva şi nu l-am făcut. Aceste ocazii de săvîrşire a unui bine sunt socotite ca fiind mari păcate înaintea lui Dumnezeu.

Ca să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu în ceruri avem nevoie de această evaluare de care nimeni nu poate scăpa. Dacă în această viaţă pământească noi am avut milă faţă de cei din jurul nostru şi Dumnezeu va avea multă milă cu noi. Dar dacă am fost severi şi aspri, poate chiar nedrepţi, cu cei care ne-au greşit într-un fel sau altul şi Dumnezeu va avea cu noi aceeaşi severitate. Această învăţătură o desprindem tocmai din această Evanghelie citită la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Spune aşa Evanghelia: ,,De aceea, asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale. Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi (un fel de monede din aur sau argint masiv). Dar neavînd el cu ce să plătească, stăpânul său (adică Dumnezeu) a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copiii şi pe toate câte le are, ca să se plătească. Deci, căzîndu-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicînd: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar  ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari (o monedă foarte mică şi fără valoare mare). Şi punând mâna pe el, îl sugruma zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator. Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti. Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închi­soare până ce va plăti toată datoria. Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s-au întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele întîmplate. Atunci chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, pînă ce va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta - fiecare fratelui său - din inimile voastre."  (Matei 18, 23 - 35). 

Din relatarea acestei Evan­ghe­lii ne impresionează foarte mult atitudinea şi bunătatea lui Dumnezeu care iartă totul: oricât de multe şi mari ar fi păcatele noastre. Acelui datornic cu zece mii de talanţi (şi să nu uităm că un talant, ca monedă, cântărea 50 kg de aur sau de argint; era o mare valoare) Dumnezeu îi iartă toată datoria. Nu-i eşalonează restan­ţele sau datoriile, ci, pur şi simplu, le şterge cu totul. Să ne punem în locul acelui datornic care era adus cu mare frică şi groază în faţa stăpânului care a cerut să fie ares­tat, iar întreaga lui familie să fie vândută pentru a achita o parte din datorii. Ce zbucium în sufletul lui, câtă durere la gândul că toată familia lui va fi dezmembrată şi risipită şi că s-a terminat definitiv cu libertatea!  Ce bine era în libertate şi ce greu îi va fi acum la temniţă! Deşi nu era sigur că stăpânul îi va da o şansă de amânare a plăţii, totuşi încearcă să-L înduplece ca să-i permită doar o perioadă de timp, ca să strângă bani pentru a plăti imensa datorie. Încercarea lui a avut mare succes.

Oricât de păcătoşi am fi, şi noi să încercăm cu încredere să cerem iertare de la Dumnezeu. Lui Dumnezeu nu-i trebuie nimic material de la noi, nu are nevoie de banii noştri ca să plătim păcatele noastre. La Dumnezeu să venim doar cu lacrimi şi cu ,,inima înfrântă şi smerită"; să avem hotărârea fermă de a nu mai greşi, dar, în acelaşi timp, să fim şi noi îngăduitori cu cei din jurul nostru. Dumnezeu nu-i amână res­tan­ţele mari, ci le iartă pe loc şi, totodată, îi dăruieşte, pe deasupra, şi libertatea. Iertarea şi libertatea nu pot fi preţuite, deoarece sunt cele mai valoroase, ca şi viaţa, ca şi veşnicia în rai. După această iertare şi bucu­rie a libertăţii, acel om, ca recu­noştinţă, manifestă faţă de cel de lîngă el ură şi dispreţ. Dumnezeu nu doarme, El vede, aude şi ştie totul despre noi. Dumnezeu este bun, dar poate fi şi drept dacă noi îl supărăm. Dumnezeu i-a dat o mare şansă: iertarea totală ca el să poată intra în raiul libertăţii.

Evanghelia nu ţine doar de trecut; cele relatate nu fac parte din povestea unui om, ci poate fi chiar povestea vieţii noastre personale. Noi înşine putem fi în locul acelei persoane cu mari datorii. Păcatele noastre depăşesc cei zece mii de talanţi, pentru că gîndurile rele şi vorbele rele tot păcate sunt. Cu toate că noi am primit prin spovedanie dezlegare, iertare totală deşi nu merităm, totuşi Dumnezeu, în bunătatea Lui, ni le-a dăruit. Plecăm de la Biserică, uneori chiar din scaunul de spovedanie, şi manifestăm multă ură, adversitate şi duşmănie. La ce ne-a folosit oare mersul la Biserică şi ce am înţeles din spovedania făcută? Să ne trezim măcar acum la bunătate, iertare şi înţelegere, să fim toleranţi şi îngăduitori unii cu alţii. Căci mare, bun şi iertător este Dumnezeu!...

Cu alte cuvinte sau în altă ordine de idei, aşa stând lucrurile, ajungem la concluzia şi constatarea că poate că dacă am încerca noi să iubim mai mult în loc de a judeca, am fi mult mai fericiţi, sau cu adevărat fericiţi. Însă noi încercăm cu tot dinadinsul să găsim orice greşeală la aproapele nostru, ca să-l judecăm (şi chiar să-l sancţionăm sau pedepsim) cu asprime apoi. Ne uităm la înfăţişare de parcă ar fi lucrul cel mai important din lume, găsind tot felul de argumente care să ne scuze răutatea ce ni se ascunde în inimi. Treaba noastră nu este să judecăm, treaba noastră este să iubim. Nu trebuie noi să ştim de ce acel om se îmbracă cumva şi se comportă diferit faţă de noi. Numai pentru că cineva nu se îmbracă sau nu se comportă cum am vrea noi să o facă nu înseamnă că avem dreptul de a ne pronunţa în mod pripit şi de a ne simţi apoi satisfăcuţi că am zis un mare adevăr. Cred că judecăm atunci când nu putem iubi. Este greu uneori să ne abţinem să nu judecăm, dar putem încerca să o facem. Putem să ne rugăm pentru acea persoană în loc să o judecăm. Am fi cu mult mai câştigaţi în ochii lui Dumnezeu.

Oamenii care au tendinţa mereu să judece pe ceilalţi se confruntă ei înşişi cu un lucru grav: mândria. Atunci când vezi greşelile altuia şi nu te poţi abţine să nu judeci, tu eşti problema, nu persoana de lângă tine!...

Am citit cu ceva timp în urmă mărturia unei tinere din America ce m-a impresionat prin sinceritatea cu care şi-a deschis inima. Ea a spus că a crescut cu mentalitatea că tinerele creştine trebuie să poarte numai fuste, iar ea a încercat să îndeplinească acest lucru purtând doar fustă. A început să observe că se simţea mai presus faţă de celelalte fete prin atitudinea ei, şi atunci a început să judece. În inima ei a început să gândească rău împotriva celorlalte fete creştine care se îmbrăcau şi în pantaloni şi a continuat aşa până într-o zi când şi-a dat seama că problema nu erau acele fete care purtau şi pantaloni, ci problema era ea, care purta doar fuste şi le judeca pe acele fete care nu purtau. Atunci a început în inima ei să se căiască de acest păcat sub care a căzut fără să-şi dea seama, încercând cu tot dinadinsul să-şi schimbe acest mod de a gândi. Deşi i-a fost greu a încercat şi ea să înceapă să poarte şi pantaloni pentru a vedea că nu o fustă te face mai plăcută înaintea lui Dumnezeu. Acea tânără a afirmat că, deşi Dumnezeu a eliberat-o de păcatul judecăţii, încă mai are probleme în a-i judeca pe ceilalţi. O felicit pe acea tânără pentru că a avut curajul să spună un adevăr!...

Astfel am ajuns la concluzia că cei care judecă sunt problema, nu cei care sunt judecaţi. De multe ori ne este teamă să facem un lucru pentru că vom fi judecaţi, deşi avem în inima noastră încredinţarea că Dumnezeu este de partea noastră. Oamenii întotdeauna vor judeca, fie că vom face bine sau rău. Întotdeauna va fi cineva căruia să nu-i convină felul în care ne-am îmbrăcat, ceea ce am spus sau ce am făcut. Însă asta nu contează deloc. Ceea ce contează este că există Cineva care nu ne va judeca niciodată! Ce bine este să ştiu că Domnul Iisus Hristos este de partea mea, că mă susţine în ceea ce fac atâta timp cât Îl întreb pe El. Şi asta şi fac. Dragul meu, nu-ţi fie teamă de gura celorlalţi. Dacă tu ştii că Dumnezeu este de partea ta, atunci nu-ţi fie teamă de oştirea care ar putea veni împotriva ta. S-ar putea să rămâi chiar singur uneori în lucrurile pentru care lupţi, dar să ştii că Dumnezeu este cu tine. Crede şi speră. Nu te lăsa înfrânt de judecata lumii. Ei vin, privesc şi apoi te judecă cu nepăsare, după care pleacă şi nu se mai întorc niciodată. Nu contează ce spun oamenii despre tine, contează numai ce spune Dumnezeu. Şi El, între multe altele zise să “nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi, căci toată judecata a dat-o El (numai) Fiului!...”