Cookies de navigare nu pot fi dezactivate, iar cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Misiune. Mărturii. Vieţile SfinţilorNr. vizualizari: 1280

Mucenicia Sfintei Sofia și a fiicelor ei, Credința, Nădejdea și Dragostea

Gina Agapie
Tags: mucenici;
Mucenicia Sfintei Sofia și a fiicelor ei, Credința, Nădejdea și Dragostea

CREDINŢA

 Dumnezeu are multe căi de a vorbi cu oamenii. Le arată măreţia universului. Vorbeşte minţilor care Îl pot auzi. Comunică prin îngerii Săi. Toate acestea le-a încercat şi cu Adrian. Dar împăratul  avea sufletul împietrit şi plin de păcate. Nu putea înţelege Cuvântul  Domnului. De aceea, Creatorul a toate a trimis la el nişte copile cu glas curat, plăcute la înfăţişare, fiicele văduvei Sofia.

            Lucrurile s-au întâmplat aşa. Un slujitor al zeilor, Antioh, aflase că trăiesc la Roma trei fete peste măsură de chipeşe.

- Am să i-o dau de soţie împăratului pe una dintre ele! A gândit el. 

            A mers acasă la Sofia şi i-a vorbit:

- Una din fetele tale va deveni împărăteasă. Pe Jupiter, zeii te iubesc!

Dar înţeleapta Sofia, maica  lor, a răspuns fără teamă: 

- Oare împăratul a devenit creştin? Pentru că noi credem în Hristos! Nu ne închinăm idolilor. Nici nu-l adorăm pe împărat!    

 A plecat Antioh. A intrat în palatul  împărătesc îndrăznind a zice:

- Să ai viaţă lungă, Cezarule!

Adrian l-a întrebat bucuros:

- Ce veste îmi aduci, Antioh?

- Mare preot, trăiesc la Roma trei fete minunate împreună cu mama lor, văduva Sofia. Dar toate aduc cinstire lui Iisus!

 Împăratul a bătut din plame. Îndată au venit  zece sutaşi cu săbii  ascuţite. Le-a ordonat:

- Să mi le aduceţi aici pe fetele Sofiei împreună cu mama lor!

 Au plecat gărzile şi au ajuns la căminul copilelor. Ele aveau capetele acoperite şi se rugau:

            - Ocroteşte, Doamne, credinţa noastră. Fă-ne puternice în încercare!  

Soldaţii le-au luat şi le-au înfăţişat la tronul Cezarului. 

            Când a văzut împăratul chipul cuvios al copilei mai mari, a grăit:

            - Ce nume poartă această fată şi câţi ani are?

            A răspuns mama ei:

            - La botez a primit numele Credinţa şi are doisprezece ani!

            Adrian a chemat-o la el pe  Credinţa. I-a spus cu prefăcută blândeţe:

            - Dragă, eşti aşa de mândră la făptură! Ar fi păcat să-ţi pierzi viaţa, fiind în floarea vârstei! Uită-l pe Hristos! Dacă mă vei asculta, voi pune la picioarele tale toate bogăţiile Romei! Toţi slujitorii mei te vor cinsti!

 -I-a răspuns Credinţa plină de încredere:

- Ispititorul i-a cerut Mântuitorului să prefacă pietrele în pâine. Dar a zis El: Nu numai cu pâine va trai omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.

Uimit că fata nu-l ascultă, Adrian i-a strigat:

-Te-am povăţuit ca un tată! Însă tu îmi pui răbdarea la încercare!

Cu statornicie, a răspuns Credinţa:

 - Noi Tată Îl avem pe Domnul din ceruri! Cine oare ne va despărţi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?

             A poruncit împăratul, tunând:

            - Antioh! Ia zece soldaţi şi du aceste fete împreună cu mama lor în templu! Pune-le să o adore pe zeiţa Artemisa! 

            Antioh le-a dus pe toate în templu şi le-a cerut cu asprime:

            - Aduceţi închinare marii zeiţe Artemisa!

            Credinţa, încerezătoare,  a rostit cuvintele Mântuitorului:

            - Zis este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti! 

 A sosit şi împăratul purtat într-o lectică. Şi coborând cu mare fală, a întrebat ce se întâmplă. Auzind că fetele au refuzat porunca lui, a poruncit gărzilor să o dezbrace pe tânără.

Călăii au bătut-o şi au chinuit-o peste măsură. De mila ei au început să plângă şi ei, gândind:

            - Crud e împăratul! Pricinuieşte o suferinţă aşa de mare unei copile!   

            În timp ce trupul ei suferea, Credinţa se gândea la Cel ce a murit şi a înviat, la Hristos. Buzele ei rosteau neîncetat această rugăciune:

            - Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău;
 Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!
           
Chinuitorii au adus un grătar de fier aprins. Au pus-o acolo pe tânără.  Credinţa îndura pedeapsa şi zicea bucuroasă:

            - Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi ca nişte oi de junghiere. Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit.

            Soldaţii au mai adus o căldare cu smoală amestecată cu untdelemn fierbinte. Dar Credinţa nu s-a vătămat. Ea cânta lui Dumnezeu spunând cântarea aceasta:

               - Domnul păzeşte pe toţi cei ce-L iubesc pe El şi pe toţi păcătoşii îi va pierde. Lauda Domnului va grăi gura mea şi să binecuvinteze tot trupul  numele cel sfânt al Lui, în veac şi în veacul veacului. 

             Prigonitorul Antioh s-a mâniat, zicând:

-  Vei sfârşi de sabie dacă nu te închini zeiţei!

Credinţa s-a umplut de bucurie spunând mamei sale, Sofia:  

            - Maicuţă, îl mărturisesc pe Mântuitorul meu! În curând voi vedea Chipul său Cel dumnezeiesc!

            Apoi le-a încurajat şi pe surorile sale cu aceste cuvinte:

            - Surioare, noi am primit la botez Crucea Sfântă a Domnului! Să răbdăm până în sfârşit! Căci suntem toate Mirese ale lui Hristos. 

            A început să cânte iar:

            - Înălţa-Te-voi Dumnezeul meu, Împăratul meu şi voi binecuvânta numele Tău în veac şi în veacul veacului. În toate zilele Te voi binecuvânta şi voi lăuda numele Tău în veac şi în veacul veacului! 

            După ce a intonat această cântare, Credinţa s-a culcat  sub sabie.

            Sofia ţinea de mânuţe pe Nădejdea şi Dragostea. Cu inima plină de durere,  o încuraja pe fata ei mai mare, spunând:  

            - Credinţă,  în această haină albă să te arăţi Mirelui tău, Iisus Hristos. Iar când vei ajunge în Faţa Lui, să ne  pomeneşti şi pe noi, pe sărmana ta mamă şi  pe surorile tale!

            S-a îmbrăcat Credinţa cu haina cea albă a muceniciei. Imediat, Hristos Dumnezeu a primit-o pe mireasa Lui în cămara  cerească a nunţii.

 

NĂDEJDEA

            Un sentiment cald se ascundea în sufletul împăratului. Puterea Credinţei pe care o chinuise l-a pus pe gânduri. El nu simţise niciodată o asemenea forţă. Oare ar fi în stare să pătimească pentru vreunul dintre zei?Apoi  se întreba în gândul său:

            -Dumezeu există cu adevărat? 

            Iar Nădejdea cugeta în adâncul sufletului:

-O! Dacă împăratul ar fi acceptat să-L cunoască pe Mântuitorul şi-ar fi schimbat firea! 

  Tribunul Adrian i-a vorbit văduvei Sofiei:

             - Femeie! Nu fi îndărătnică! Ai văzut cum a sfârşit copila te cea mare! Cere fiicelor tale să renunţe la Hristos!   

            A răspuns atunci Sofia:

            - Sper că şi fata mijlocie va fi tare în suferinţă cum a fost şi Credinţa care m-a făcut fericită. Acum, iat-o pe fiica mijlocie! Se numeşte Nădejdea şi are doar zece ani!

Văzând gingăşia fetei, Adrian a zis: 

            - Cum poţi fi aşa tânără şi plină de farmec? Fiică bună, ascultă-mi sfatul! Închină-te Artemidei şi vei fi soţia mea. Vei stăpâni acest palat şi toţi slujitorii mei ţi se vor pleca la picioare! Ai văzut chinurile Credinţei! Vrei să pătimeşti ca ea? Să aduci tristeţe în sufletul maicii tale? 

            Dar Nădejdea, fără teamă,  i-a răspuns cu glas curat:

            - Împărate, mă găseşti plină de farmec. Frumuseţea mea izvorăşte din  semnul crucii pe care l-am primit la botez. Nu vreau să aduc tristeţe în sufletul maicii mele! De aceea, merg pe drumul Domnului nostru Iisus Hristos, aşa cum am învăţat eu din pruncie! Dacă ai putea gusta şi tu bunătatea cuvintelor dumnezeieşti!  

            Auzind împăratul răspunsul Nădejdii a poruncit:

            - Dezbrăcaţi-o de haine şi loviţi-i trupul, fără milă!

 Călăii au ascultat porunca împăratului. Dar Nădejdea îndura chinurile cu gândul la suferinţele lui Hristos. Fusese şi El biciuit şi răstignit pe cruce pentru păcatele omenirii.  

 Iar Sofia o privea pe Nădejdea şi o încuraja cu aceste cuvinte:

-  Răbdare, răbdare, fetiţa mea!  

Împăratul i-a mai zis!

-Închină-te zeiţei şi vei fi bogată! Vei avea sclave care îţi vor împodobi părul cu aur şi pietre scumpe! 

Nădejdea i-a răspuns:

- Eu sunt creştină! Port în suflet podoabele credinţei iar părul mi-l ţin acoperit! 

Atunci Adrian le-a cerut soldaţilor:

- Aruncaţi-o în foc! Să vedem bunătatea lui Dumnezeu!

Soldaţii au chinuit-o peste măsură. Dar Nădejdea spunea:

- Dacă aţi înţelege şi voi această dulceaţă a suferinţei pentru Iisus Hristos, v-aţi pune în locul meu!

Împăratul a dat poruncă:

- Să fie chinuită şi mai aprig!

 Însă Nădejdea striga însufleţită de iubire:

            - Neclintită este speranţa mea în Domnul! Cu ardoare năzuiesc spre bunurile cereşti! Căci am avut o viaţă curată şi sufletul meu spre Dumnezeu se îndreaptă, spre  cetatea Lui din ceruri!

              Nu a suportat împăratul să vadă râvna copilei. Bărbăţia ei îl făcuse de ruşine în faţa supuşilor săi. De aceea, nu a mai avut răbdare cu ea şi a ordonat:

- Să fie trasă prin sabie chiar acum!

Nădeajdea s-a uitat la  Sofia,  zicând cuvintele apostolului Pavel:

            -  Noi ne lăudăm cu nădejdea măririi lui Dumnezeu. Ne lăudăm în necazuri, ştiind că ne­cazul aduce rabdare şi rabdarea încercare, iar încercarea nădejde. Iar nădejdea nu ruşinează!

            Apoi a mai spus:

            - Îmi pun viaţa în Mâinile Lui Hristos!

A răspuns mama ei:

- Fiica mea, îmbracă şi tu haina curată a muceniciei! Mergi dar la sora ta, Credinţa! Să staţi amândouă înaintea lui Dumnezeu!

Nădejdea s-a prins de gâtul surioarei mai mici,  zicându-i:

-Dragoste, să nu te închini zeilor! Păstrează credinţa părinţilor noştri. Doar pe Iisus Mântuitorul să-L slujeşti! Dacă va trebui să îmbraci haina suferinţei, grăbeşte-te!

 Apoi, cu râvnă pentru Hristos, Nădejdea şi-a plecat capul sub sabie.   Îndată s-a înfăţişat înaintea Sfintei Treimi, alături de sora ei, Credinţa!

 

DRAGOSTEA

             Drăgălaşa Dragoste a îndurat cu greu suferinţa surorii sale mai mari, Credinţa. Acum a privit-o pe sora sa, Nădejdea şi obrajii cei aprinşi au fost inundaţi de lacrimi. Dar Sofia nu i-a dat voie să plângă, zicând cu hotărâre:

            -Fiica mea, să ne gândim la moartea şi la învierea Domnului nostru Iisus! Aşa putem fi sigure de victorie! Păstrează darul neprihănirii lui Hristos aşa cum te-am învăţat eu şi tatăl tău! Dacă va trebui să-L mărturiseşti pe Mesia, fii curajoasă! În curând le vei vedea în ceruri pe surorile tale!

            Cu aceste cuvinte o încuraja Sofia pe mezină şi-i ştergea obrajii cu marama. Căci îl alesese pe Dumnezeu pentru viaţa ei. Le-a dat şi copilelor sale comorile înţelepciunii creştine. Le-a învăţat să stea puternice în lumina credinţei.

             Dar Adrian a râs când a auzit ce sfaturi îi dă Sofia fiicei sale, Dragostea. Pentru că nu putea crede că o copilă aşa de mică va rezista chinurilor. A privit-o pe fetiţa rămasă în viaţă. I-a făcut semn să se apropie. Apoi a întrebat-o:

            - Cum te cheamă şi câţi ani ai?

            - Acum nouă ani când m-am născut, părinţii mi-au dat la botez numele Dragoste! 

            A oftat împăratul:

            - Dragoste! Ce nume frumos! Ai văzut ce s-a întâmplat cu surorile tale? Închină-te zeiţei Artemida! Nu te îndârji în greşeală! Dumnezeul tău e neputincios!

            Dar Dragoste i-a zis:

            - Cuvintele tale sunt înşelătoare! Să ştii, împărate, că eu nu renunţ  nicicând la credinţa în Domnul! Mai bine rabd chinurile decât să sting în suflet focul dragostei pentru  El!

            Adrian a făcut un semn şi îndată călăii au prins-o pe Dragoste. Au început să o pedepsească. Dar tânăra striga din toate puterile:

            - Hristos ne-a iubit cu o iubire mare! Şi-a dat viaţa pentru mântuirea noastră!

             În curând, alba ei rochie s-a făcut roşie ca purpura. Chiar şi împăratului începuseră să îi curgă lacrimile în barbă, de mila ei. De aceea, le-a cerut soldaţilor:

- Opriţi-vă!

Apoi a rugat-o pe copiliţă aşa:

- Dragoste!  Îţi voi da multe podoabe care să îţi facă şi mai frumos chipul! Te voi îmbrăca în perle, în haine fine de in şi de purpură! Doar dacă aprinzi tămâie pentru  marea zeiţă Artemida!

Privind-o pe măicuţa ei, a zis Dragostea cu glasul delicat:

- Împărate, suntem creştini! Ne împodobim cu simplitatea! Ochii ni-i  înfrumuseţăm cu sfială iar gura o facem preţioasă prin învăţăturile lui Hristos! Ne îmbrăcăm cu perlele şi purpura modestiei. Aprindem tămâie doar pentru Dumnezeu!     

Auzind cuvintele fetei, împăratul a zis printre hohote de râs:

-Fetiţă, tu nici nu ştii ce vorbeşti! Eşti aşa de plăpândă! Chipul tău e mai dulce decât mierea! De ce nu rosteşti numai cu buzele? Spune după mine: Mă închin zeiţei Artemida! Suferinţa ta va înceta! Numai atât îţi cer. Să o slăveşti pe zeiţă!

Dragoste nu s-a lăsat ispitită. Ca şi sora ei, Credinţa, şi-a deschis gura, spunând:

- Cine mă va despărţi de la dragostea lui Dumnezeu? Oare necazul sau strâmtoarea sau gonirea sau foamea sau golătatea sau primejdia sau sabia? În toate acestea biruiesc pentru cel ce m-a iubit pe mine!

            Împăratul Adrian voia să-şi arate puterea în faţa soldaţilor. Auzind cuvintele Dragostei, a cerut călăilor:

-Continuaţi să o pedepsiţi! 

Văzând insistenţa împăratului, muceniţa Sofia se ruga neîncetat, zicând:

- Iisuse Hristoase, Tu ai fost statornic în încercare! Ai fost umilit, bătut cu vergi, ai băut fiere şi oţet! Ai fost răstignit pe lemnul crucii. Pe toate le-ai îndurat pentru păcatele omenirii! Dă-i Dragostei răbdare până la sfârşit! 

Şi în vreme ce mama spunea rugăciuni pentru fiica ei cea mică, iată că din ceruri a coborât o făptură înaripată. I-a pus Dragostei pe cap o cunună de strălucire cerească. Apoi a zis:

- Mirele tău, Iisus Hristos, te aşteptă, copilă fără prihană! Vino să primeşti şi haina de nuntă!

 Iar Dragoste l-a urmat  pe înger. Împreună cu el a pătruns în sala ospăţului dumnezeiesc. Văzându-L pe Hristos, s-a prosternat la picioarele Lui şi a îndrăznit a zice:

- Mirele meu, milostiv să fii! Să nu mă lipseşti pe mine de dragostea Ta, nici de slava  Ta cea sfântă! 

Şi  mare bucurie a fost când s-a întâlnit acolo cu surorile ei, Credinţa şi Nădejdea. Hainele acestora erau de o neasemuită strălucire, mai albe ca omătul.

  

MUCENIŢA  SOFIA

            Mama este izvor adânc şi curat al credinţei. Ea nu închide şipotul învăţăturilor niciodată. Veghează cu statornicie şi pune pe altarul dumnezeiesc cele două comori ale sale: rugăciunea şi copiii.

            Aşa a fost Sofia. Împreună cu soţul ei, le-a dat fiicelor sale, Credinţa, Nădejdea şi Dragostea o creştere frumoasă, le-a pus pe buze cuvântul Dumnezeu. Şi a pregătit Sofia pentru toate trei o ladă mare de zestre în care a pus comorile credinţei creştine. Această ladă era sufletul în care a săpat adânc învăţăturile sale. 

             Soţul Sofiei a fost chemat în ceruri pe vremea când fetele se aflau încă la vârsta copilăriei. Dar Sofia nu s-a dat bătută. A continuat să meargă pe cale cea dreaptă. Le mângâia pe copile, spunându-le:

            - Sunteţi fiicele frumoase ale Domnului Dumnezeului nostru! Surori sunteţi ale lui Hristos! Miresele Lui! Aceasta este bucuria mea, aceasta a fost şi dorinţa tatălui vostru!

            - I-a răspuns Credinţa:

            - Mamă, nu-ţi fie frică! Vom asculta cuvintele tale! Tu preţuieşti pentru noi mai mult decât o mie de învăţători.

            A completat Nădejdea:

            - Învăţăturile pe care ni le-ai dat sunt ca o icoană pentru noi! 

            - Eu vreau să adaog, a spus Dragostea, că speranţele ne sunt în Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, Cel care ne-a iubit cu o dragostea aşa de mare! Cu mâna ta ne-ai legănat, măicuţă, şi cântări duhovniceşti  ne-ai cântat!   

            Aşa vorbeau copilele şi aduceau alinare mamei lor.

Împăratul o cunoscuse foarte puţin pe mama lui. Nicidecum nu ar fi înţeles această legătură puternică dintre Sofia şi fiicele ei. Pentru că Paulina, îl dăduse unei doici ca să-l alăpteze şi să-l îngrijească. A vrut să le dea o lecţie fetelor care i s-au împotrivit. A dorit să o pedepsească mai ales pe Sofia, pentru că şi-a botezat fetele şi le-a dat o învăţătură creştină.

După ce Credinţa, Nădejdea şi Dragostea au intrat în sălaşul cerurilor, Împăratul i-a zis femeii:

            - Eu sunt augustul împărat! Şi voi aţi cutezat să vă împotriviţi mie? Ce ai căpătat acum, femeie, dacă ai fost aşa de îndărătnică? Iată, frumoasele copile stau aici fără suflare! Crezi că Dumnezeul tău le va învia?

             Dar a primit Sofia întărire de la Domnul. I-a zis lui Adrian:

- Împărate, îngăduie, rogu-te, să iau trupurile fiicelor mele şi să le cinstesc aşa cum se cuvine!

Obosit peste măsură de răul pe care îl făcuse, acesta a zis:

- Doar atât ţi-a mai rămas! Du-te şi spune-le şi altor creştini că nu e bine să-l mânie pe augustul Adrian!

A luat Sofia trupurile fiicelor ei. Le-a dus într-un loc foarte curat. Apoi a căzut în genunchi şi vărsând multe lacrimi, s-a rugat fără încetare trei zile şi trei nopţi.

Când zorile celei de a treia zi au venit, a ridicat Sofia ochii şi a zis cu lacrimi de sânge:

- Doamne Dumnezeule, Tu mă vezi din tăriile cereşti, auzi glasul plângerilor mele! Mă rog Ţie, Sfinte, primeşte-mă în cămările Tale! Să fiu  alături de Credinţa mea, de Nădejdea mea şi Dragostea mea! Căci nu pot să trăiesc fără ele!

            Şi stătea mama celor trei fete curajoase în genunchi. Deodată s-a deschis o fereastră a tăriilor. Dar Sofia nu a observat, căci se ruga cu statornicie mare. Din văzduh au coborât cete mari de îngeri. Au luat cu grijă trupurile fără de viaţă ale fiicelor Sofiei şi le-au pus într-un mormânt. Iar pe măicuţa fetelor au ridicat-o în raiurile cerului. Şi îngeri mulţi împodobiţi cu pene albe au întâmpinat-o zicând:

            - Primeşte coroana credinţei, mucenică a lui Iisus! Apoi vino să stai lângă fiicele tale Credinţa, Nădejdea şi Dragostea! 

            A zis unul dintre arhangheli:

            - Alergarea ta spre Dumnezeu s-a sfârşit, Sofia! Primeşte în dar coroana de muceniţă, aşa cum au avut parte şi fiicele tale care stau acum lângă tronul dumnezeiesc! Tu nu ai pătimit cu trupul, dar inima ta n-a contenit să sângereze pentru credinţa în Hristos!  

            Şi pe când îngerul spunea lucrurile acestea, Sofia s-a înfăţişat pe dată în faţa tronului divin.

             Dumnezeu a întâmpinat-o cu aceste cuvinte:

            - Sofia, tu care ai adus pe lume aceste mirese ale lui Hristos, te numeşti cu adevărat mamă vrednică şi minunată! Să te pomenească de acum creştinii toţi! Şi să te numească muceniţă. Pentru că le-ai dat fiicelor tale darurile înţelepciunii creştine! Şi nu le-ai cruţat viaţa când  au mărturisit pe Fiul meu, Iisus Hristos! De acum, bucură-te alături de ele în paradisul sfânt!

            Şi din treptele de slavă a coborât plină de lumină Credinţa. 

             - Mângăie-te, maică a noastră! i-a spus ea prinzând-o în braţe. Veseleşte-te în ceruri alături de noi! Căci tare a fost cucernicia ta!

            Nădejdea nu s-a lăsat mai prejos, ci a lăudat-o şi ea pe Sofia, zicând:

            - Mult ne-a chinuit împăratul Adrian! Fără de număr au fost pedepsele noastre! Dar tu ne-ai încurajat în virtute!

            Sofia nu ştia ce să mai spună de bucurie. Privea cu nerăbdare să o vadă şi pe Dragostea.

            Înţelegând că maica ei se află în raiurile celeste, copila cea mică s-a grăbit să o vadă. Şi alerga la dânsa cu obrajii îmbujoraţi. Iar când a zărit-o, i-a îmbrăţişat picioarele spunând:

            - Mamă scumpă, eşti aici cu fiicele tale, Credinţa, Nădejdea şi Dragostea! Ne bucurăm de acum că suntem toate patru muceniţe! Am adus roadele virtuţilor! Am păstrat nepătată credinţa creştină şi pe ea o vom slăvi în vecii vecilor. Amin!

 

BISERICA LUI HRISTOS

            Împăratul Adrian obişnuia să meargă într-o grădină mare făcută la porunca sa. Vorbea mereu cu înţelepţii, întrebându-i:

            - Când voi pleca în sălaşul zeilor, voi fi nemuritor?

            Înţelepţii, fiind păgâni,  îi răspundeau:

            -Ai călătorit în întreaga lume! Ai construit multe poduri şi ziduri care să le amintească supuşilor de puterea ta! Te sfătuim să baţi şi monede  săpate cu chipul tău! 

Împăratul avea lumea la picioare. Toată viaţa se bucurase de bogăţii.

Timp de optzeci de ani a făcut multe lucruri pe care le credea bune. Dar s-a îmbolnăvit. L-a chemat pe medicul palatului, pe Hermogenes. După ce l-a consultat, i-a spus doctorul:

            - Mărite Auguste Adrian! De acum trebuie să trăiţi cumpătat!

            Împăratul nu dorea să audă că e bolnav. L-a certat cu asprime pe medic:

            - Oare nu ştii că eu fiul lui Nerva Traian? Nu sunt eu mai mare peste zei? 

            I-a răspuns doctorul:

            - Să iertaţi, ilustre Cezare, împăraţii au ajuns cu toţii în sălaşul zeilor! Dar nu vă temeţi! Veţi trăi mulţi ani!

             Adrian a început să tremure de frica morţii. Se ospătase toată viaţa cu gâşte umplute, cu vânat şi acum trebuia să renunţe la bunătăţi. 

             Deodată şi-a adus aminte că bunicul său Marulinus fusese vrăjitor. A chemat la sine pe fermecătorii pricepuţi. Ei l-au învăţat astrologia. Împăratul privea cerul dar stelele îi păreau pedepsitoare.

            Nu îl fura somnul pentru că era neliniştit. Se gândea la toate câte făcuse în timpul vieţii sale. 

            Odată, i s-a părut că o femeie a pătruns în sala mare a palatului. Făptura purta în picioarele-i mici nişte sandale strâmte. Avea chipul  prelung şi privirea suavă. Semăna bine cu mama lui. 

- Paulina, tu eşti? A întrebat Adrian speriat.

- Sunt Muceniţa Sofia, împărate! Ascultă-mă! Ai câştigat numeroase lupte! Ai înfrânt multe armate! Acum, la sfârşitul vieţii, vrei să pierzi războiul cel mare? Botează-te şi crede în Hristos! El te va mântui!

            I-a răspuns Adrian:

            - Îi cinstesc pe zeii Romei! Cu ei am înfrânt cetăţi fără de număr! Curajul este singurul limbaj pe care îl înţeleg! Nu ştiu de nimic altceva!

            Sofia s-a apropiat şi i-a pus pe frunte o cruce ca de foc.

            S-a trezit împăratul speriat şi a strigat:

            - Gărzi! Pe cine aţi lăsat să intre în cameră?

            Dar  străzile nu au văzut nimic. Îl ştiau bolnav deci au  răspuns:

            - Auguste, vom fi cu ochii în patru. Nici pasărea cerului nu va intra în odaie!

            Imediat ce a închis ochii, a văzut-o pe Credinţa. Purta veşminte modeste, albe iar peste împletitura simplă a părului avea o coroană de raze. 

            A spus fata:

            - Îţi mulţumesc, împărate că m-ai făcut să port haina albă a muceniciei! Dumnezeu te va ierta pe deplin pentru faptele tale rele dacă-L primeşti ca Mântuitor!

            Împăratul i-a răspuns:

            - Traian mi-a încredinţat puterea! I-am slujit pe zei. Tot aurul acestui Pământ este acum la picioarele mele! Am iubit mai presus de orice Roma! Roma! Roma!

            Strigătele împăratului au alarmat păzitorii. Au intrat în încăpere iar Adrian le-a ordonat:

            - Biciuiţi-i pe toţi cei care îndrăznesc să intre la mine! Pedepsiţi-i aspru!

            S-a  ridicat şi a rămas la marginea patului, gândind:

            - Oare nu l-am slujit pe Jupiter? Nu i-am adus daruri zeului războiului, Marte? Atunci de ce sunt bolnav şi fără putere? De ce, zeiţă Artemida?

            Doctorul Hermogenes a intrat în pragul uşii spunând:

            - Leacurile Măriei Tale! Vă rog să le luaţi! Apele şi plantele noastre sunt miraculoase! 

            A luat Adrian licorile şi durerile s-au  potolit. S-a simţit  iar ca un zeu. L-a furat somnul.

            A văzut o copilă delicată ca un fir de iasomie. Hrănea cu mâna ei mică şi albă ca de zăpadă, un şoim uriaş. Dintr-o dată, pasărea şi-a luat zborul, pierzându-se prin palat:

            - Cine eşti? A întrebat-o împăratul, urmărind pasăre cu privirea.

            - Numele meu este Speranţa. 

            Pe când vorbeau ei doi, a intrat în odaie Dragostea. Fetiţa mângâia uşor capul adormit al şoimului. 

            - Împărate Adrian, a explicat cu bunătate copila cea mică, pasărea sălbatică din braţele mele seamănă cu tine! Dumnezeu te-a creat şi te-a hrănit. El vrea să îţi ierte păcatele! Dar tu fugi! Regreţi faptele rele pe care le-ai făcut?

            Şi-a ieşit împăratul din fire:

            - Îndrăzneşti să mă insulţi? Vrei să pun gărzile să te biciuiască iar? Arhitecţii mi-au înălţat la Roma un monument măreţ, cu trepte subterane şi cu scări circulare! După ce voi muri, artiştii îmi vor face o statuie! Voi fi nemuritor!

            I-a spus Dragostea:

            - Ca militar, ai devastat câmpurile, ai otrăvit fântânile, ai luat viaţa multor oameni! Ţi-ai slujit numai trupul. Pe apostolii Mântuitorului tu i-ai ucis. Am venit să îţi spun că Domnul te iubeşte! Încredinţează-te lui Dumnezeu, Mântuitorul omenirii!

            Împăratul s-a trezit şi a vrut să deschidă ochii. Dar nu mai vedea nimic. S-a speriat. L-a chemat pe Clarus care i-a zis:

            - Voi aduce apă să vă spălaţi!

            După ce Adrian şi-a curăţat faţa şi ochii, a început să vadă. I-a spus lui Clarus:

            - Quadratus mi-a trimis  Istoria lui Iisus! Să mi-o aduci chiar acum!

            Apoi s-a îndreptat către grădină, spunând:

- Vreau să fiu lăsat singur!

              Iar Adrian a început să citească Istoria lui Iisus pe care o scrisese înţeleptul.

            Mulţi mesageri a trimis Domnul să-l caute pe Adrian. I-au vorbit ei despre Dumnezeu şi despre Sfânta Biserică. L-au povăţuit să creadă în  învierea din morţi şi în iertarea păcatelor. 

            Nu se ştie dacă împăratul a crezut toate cele ce aflase despre credinţa creştină. Pentru că întâlnirea omului cu Dumnezeu este una tainică. Poate că  Adrian, simţind că sfârşitul este aproape, l-a primit pe Mântuitorul în sufletul său.

            Dar la Roma s-au schimbat multe lucruri de atunci. Toţi romanii s-au făcut creştini. Nu numai romanii, ci oameni din lumea întreagă s-au suit în corabia lui Hristos pentru a fi salvaţi de urâţenia păcatelor.

Biserica ne învaţă să ne rugăm neîncetat ca să putem păstra comorile învăţăturii creştine în încercări de tot felul. Aşa cum au făcut muceniţa Sofia şi fiicele sale, Credinţa, Nădejdea şi Dragostea. 

(fragment dintr-o viitoare carte)

15-04-2016
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu