Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Sfânta ScripturăNr. vizualizari: 5170

Tâlcuirea rugăciunii Tatăl nostru (Partea a VII-a) - Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău...

Cristina Roman
Tags: Tatăl Nostru; ispite; iertarea; plăcerea; durerea;
Tâlcuirea rugăciunii Tatăl nostru (Partea a VII-a) - Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău...

„Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău, Că a Ta este împărăția și puterea și slava în veci. Amin” (Matei 6, 13)

Maxim Marturisitorul: "Și nu ne duce pe noi in ispită, ci ne mântuiește de cel rău". Scriptura arată prin acestea ca cel ce nu iartă desăvârșit celor ce i-au greșit [conform cererii anterioare: Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri] și nu-și înfățișează lui Dumnezeu inima curată de orice supărare, strălucind de lumina împăcării cu aproapele, nu va dobândi darul celor cerute, și va fi predat ispitei și celui rău, după o dreaptă judecată, ca să învete că numai așa se curățește de păcate, dacă nu scoate din el supărările împotriva altora. "Ispită" numește aici legea păcatului, pe care n-a avut-o primul om când a venit la existență; iar "cel rau" este diavolul, care a amestecat în firea oamenilor această lege și a convins pe om, prin amăgire, să-și mute dorința sufletului de la ceea ce este îngăduit la ceea ce este oprit, și să se abată spre călcarea poruncii dumnezeiești, al cărei efect a fost pierderea nestricăciunii dăruite lui după har.

Sau iarăși "ispită" numește aici consimțirea de bunăvoie a sufletului cu patimile trupului; iar "cel rău" e modul în care dispoziția pătimașă se preface în faptă. Judecătorul cel drept nu va izbăvi de niciuna din acestea pe cel ce nu iartă greșelile celor ce i-au greșit, chiar dacă cere aceasta cu vorba prin rugăciune. Ba chiar îngăduie ca acesta să fie întinat de legea păcatului și părăsește pe cel învârtoșat și aspru la inimă, ca să fie luat în stăpânire de cel rău, ca unul ce a ales mai bine patimile de necinste, al căror semănător este diavolul, decât firea, al cărei Făcător este Dumnezeu. Nu-l impiedică să consimtă de bunăvoie cu patimile trupului, nici nu-l izbăvește de chipul în care dispoziția împătimită de ele se preface în fapta, deoarece acela, socotind de mai mica însemnătate firea decât patimile inconsistente, a ignorat, în ardoarea pentru ele, rațiunea firii. Căci dacă s-ar fi lăsat mișcat de ea, ar fi cunoscut ce este legea firii si ce este tirania patimilor, care nu s-a născut din fire, ci s-a adăugat prin libera alegere a voii. Ar fi știut că pe cea dintâi să o cultive, păstrând-o prin lucrările firești, iar pe cea de a doua să o alunge departe de dispoziția voii și să păzească firea prin rațiune, ca să stăruie în ea însăși, curată și neîntinată, fără ură și dezbinare.

Drept aceea și noi, ca sa înfățișez din nou pe scurt înțelesul celor spuse, dacă vrem să fim izbăviți de cel rău și să nu fim duși în ispită, să credem lui Dumnezeu și să iertăm greșelile celor ce ne-au greșit nouă. "Căci de nu veți ierta, zice, oamenilor păcatele lor, nici Tatăl vostru cel din ceruri nu va ierta vouă"Făcând aceasta, nu numai că vom lua iertarea greșelilor, ci vom birui și legea păcatului, nefiind părăsiți ca să ajungem în ispita lui: iar pe șarpele cel viclean, născătorul legii păcatului de care ne rugăm să fim mântuiți, îl vom călca în picioare.

(...) Căci după Scriptură, chipul ispitelor e îndoit: unul e prin plăcere, altul prin durere. Cel dintâi e ales de bunăvoie, iar celălalt fără voie. Cel dintăi este născătorul păcatului și de el ni s-a poruncit să ne ferim după învățătura Domnului, care zice: "Și nu ne duce pe noi în ispită"; sau: "Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită". Iar celălalt este pedepsitorul păcatului, chinuind prin dureri și necazuri dispoziția iubitoare de păcat. De va răbda cineva acest fel de ispită [prin durere], mai ales acela care nu e pironit de rău, va auzi pe marele Iacob strigând: "Gândiți-vă la toată bucuria, frații mei, când veți cădea în ispite felurite, că încercarea credinței voastre lucrează răbdare, iar răbdarea dovedirea, iar dovedirea să-și aibă lucrul desăvârșit". Dar amândouă ispitele, pe cea de voie și pe cea fără de voie, le uneltește cu vicleșug cel rău: pe cea dintâi, semănându-și neghina și ațâțând sufletul prin plăcerile trupului, ca să-l înduplece să-și desfacă dorința de iubirea dumnezeiască; iar pe cea de a doua o dorește și o cere cu viclenie, voind să strice firea prin durere, ca să silească sufletul doborât de dureri să pună în mișcare gândurile de ocară împotriva Făcătorului.

Dar cunoscând noi planurile vicleanului, să ne rugăm să nu ne vină ispita de bunăvoie [prin plăcere, îngăduită de noi - Iac.1,14], ca să nu ne desfacem dorința de iubirea de Dumnezeu; și să răbdăm bărbătește pe cea fără de voie [prin durere], venită cu îngăduința lui Dumnezeu, ca să ne arătăm punând mai presus decât firea pe Făcătorul firii. Deci fie ca toți cei ce chemăm numele Domnului nostru Iisus Hristos să ne izbăvim de dulcețile celui rău și să ne slobozim de durerile viitoare, prin împărtășirea de ipostasul bunurilor viitoare, care ni se va arata în însuși Hristos, Domnul nostru, Singurul slăvit, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, de toată făptura. Amin.

[N.red.: Înţelegem că în rugăciunea Tatăl Nostru este vorba doar de ispita prin durere (pedepsirea păcatului de a nu ierta aproapelui), ispită îngăduită de Dumnezeu celui rău. Omul însă, deşi ştie că urmarea păcatului este moartea, boala, durerea, venite prin cel rău, dar îngăduite şi chiar rânduite de Dumnezeu (Rom.6,23), îi cere lui Dumnezeu să îl izbăvească de cel rău, adică de pedeapsă, de durere. Tot aşa, omul îi cere lui Dumnezeu ca „judecata Ta, Doamne, să fie cu milă, nu cu dreptate” deşi ştie că e rânduit ca judecata finală să fie cu dreptate şi doar acum îi este rânduită judecata milostivă (spovedania). Şi face aceasta deoarece se simte neputincios în faţa ispitelor. Fără ispite însă, omul nu se mai întăreşte duhovniceşte, fără ispite e ca şi părăsit de Dumnezeu, nu de diavol/ispititor şi de aceea gradul până la care este ispitit un om numai Dumnezeu ştie, nu diavolul. Prin ispite şi căderi (război nevăzut), omul se smereşte şi se întăreşte duhovniceşte, astfel încât, după ce, în sfârşit, îşi învinge ispitele/încercările, ajunge chiar să le ceară, tot lui Dumnezeu, nu diavolului, pentru ca astfel, prin răbdare şi statornicie în virtute să ajungă să simtă prezenţa Harului şi a Împărăţiei încă din această viaţă (virtutea devenind harismă) – Iac.1, 2-4, 12. Înţelegem acum de ce catolicii au făcut o mare greşeală când au înlocuit cuvântul lui Dumnezeu „şi nu ne duce pe noi în ispită” cu „şi nu ne lăsa pe noi în ispită] - I.C.

Sfântul Ioan Gură de Aur: În aceste cuvinte Domnul ne arată lămurit nimicnicia noastră și ne potolește trufia, învățându-ne să fugim de lupte și să nu le căutăm. Așa victoria ne va fi mai strălucită, iar înfrângerea diavolului mai rușinoasă. Când suntem târâți în lupte, da, atunci trebuie să le înfruntăm cu curaj; dar dacă nu suntem chemați, să stăm liniștiți și să așteptăm timpul luptelor, ca să arătăm și că nu umblăm după slava deșartă și că suntem curajoși. „Cel rău” este numit aici diavolul. Domnul ne poruncește să purtăm cu el război neîmpăcat și ne arată că diavolul nu-i prin fire așa. Că răutatea nu vine de la fire, ci de la voință. Diavolul este numit prin excelență așa din pricina covârșitoarei lui răutăți și din pricină că duce cu noi război neîmpacat, fără ca noi să-l fi nedreptățit cu ceva. De aceea Domnul nici n-a spus: „Izbăvește-ne de cei răi”, ci „de cel rău”, învațându-ne să nu purtăm ură semenilor noștri pentru relele pe care le suferim de la ei, ci să mutăm ura noastră de la ei la diavol pentru că el este pricina tuturor relelor.

Așadar, după ce prin amintirea dușmanului nostru ne-a pregătit de luptă și ne-a stârpit toată trândăvia, ne dă iarăși curaj și ne ridică gândurile, amintindu-ne de împăratul sub Care suntem rânduiți și arătând ca El este mai puternic decât toți, spunând: „Că a Ta este împărăția și puterea și slava”. Deci dacă a Lui este împărăția, nu trebuie să ne temem de nimeni, pentru că nu este nimeni care să I se împotrivească și cu care să împartă stăpânirea. Când spune: „A Ta este împărăția”, Hristos arată că și diavolul, care se luptă cu noi, este supus lui Dumnezeu, chiar dacă pare că I se împotrivește, Dumnezeu îngăduindu-i deocamdată aceasta. Că și diavolul face parte din robii Lui, din cei cărora, li s-a luat cinstea și au fost izgoniți. De altfel diavolul n-ar îndrăzni să atace pe vreun om dacă n-ar lua mai întâi putere de la Dumnezeu. Dar pentru ce vorbesc de oameni? Nici împotriva porcilor n-a putut îndrăzni ceva până ce nu i-a îngăduit Domnul (Matei 8, 30-32); nici împotriva turmelor cu oi, nici împotriva cirezilor cu vite, pâna ce n-a luat îngăduință de sus. „Și puterea”. Chiar de-ai fi slab de tot, drept este să ai curaj, pentru că ai un Împărat ca Acesta, Care poate săvârși prin tine cu ușurință totul. „Și slavă în veci. Amin.”

Sfântul Nicolae Velimirovici: Și nu ne duce pre noi întru ispită. Cât de puțin îi trebuie omului ca să-și întoarcă fața de la Tine spre idoli! El e impresurat de ispite ca de un vifor și e neputincios ca spuma unui râu zbuciumat de munte... Înaintea noastră se află mreaja multor căi, însă ne temem să mergem până la capăt pe vreuna din ele, fiindcă la orice capăt ne așteaptă și ne momesc ispite. Iar calea ce duce la Tine este tăiată de multe ispite și de multe, multe prăpăstii. Ci ne izbăvește de cel rău. Cine ne va slobozi de rău dacă nu Tu, Tatăl nostru? Cine va întinde mâinile către copiii ce se îneacă dacă nu tatăl lor?... Ne luptăm într-un glas cu răul, iar răul se strecoară pe tăcute în casa noastră; în timp ce noi strigăm, răul cucerește poziție după poziție și ajunge mai aproape de inima noastră. Stai, Prea-Înalte Tată, stai între noi și rău, și vom înălța inimile noastre, și răul are să sece cum seacă sub arșița soarelui izvorul de lângă cale.

Că a Ta este Împărăția. Ceea ce numim împărăția noastră pământească e plin de viermi și e trecător ca bășicile pe un rău adânc. O grămadă de țărână pe aripile vântului! Numai Tu ai adevărata Împărăție și numai Împărăția Ta are Împărat. Ia-ne de pe aripile vantului, Milostive împărate, mântuiește-ne de pe aripile vântului! Și fă-ne cetațeni ai veșnicei Tale Împărății, aproape de stelele și de sorii Tăi, aproape de îngerii și de arhanghelii Tăi, da, aproape de Tine, Tatăl nostru! Și puterea. A Ta este puterea, fiindcă a Ta este Împărăția. Așa-numiții împărați sunt neputincioși... Prin puterea Ta ființăm și prin puterea Ta vom via. Dacă omul face binele, îl face prin puterea Ta, prin Tine; iar dacă face răul, îl face cu puterea Ta, însă prin sine. Tot ce se face, se face cu puterea Ta, folosită bine sau rău, întru înțelegere sau fără de înțelegere. Dacă omul folosește puterea Ta dupa voia Ta, Tată, atunci puterea Ta este a Ta; iar dacă omul folosește puterea Ta după voia sa, atunci puterea Ta se cheama a lui și este rea. Și slava, în vecii vecilor. Amin! A Ta e slava cea împreună-veșnică cu Tine, Tatăl nostru Împărătesc. Ea ține de ființa Ta și nu atârnă de noi. Nu este slavă din vorbe ca slava a muritorilor, ci este din aceeași esență netrecătoare ca și Tine. Da, ea este nedespărțită de Tine cum e lumina nedespărțită de soarele fierbinte... Nu există slavă omenească, la fel cum nu există putere omenească. A Ta este puterea și a Ta este slava, Tatăl nostru. Dacă nu le împrumutăm de la Tine, nu le avem, și ne ofilim ca frunzișul uscat despărțit de pom și împrăștiat după bunul plac al vântului. Iată, mai bun și mai slăvit lucru este a fi slugă în împărăția Ta decât a fi cel mai mare dintre împărați în împărăția noastră. Drept aceea, fă-ne, Tată, slugi ale împărăției Tale, puterii Tale și slavei Tale, în neam și în neam și în toți vecii.

Olivier Clement: Și nu ne duce pe noi în ispită. Nu Dumnezeu este Cel care ispitește, "Dumnezeu nu ispiteste pe nimeni", spune sfântul Iacob (1, 13). E o atitudine semitică dacă spunem: nu ne ispiti, Doamne, nu ne lăsa să cădem în ispită... Dar ispita este mai ales secretul ultimei apostazii. Este un mister care afectează toate epocile creștinismului, din moment ce suntem în vremea din urmă, de la Întrupare și Cincizecime încoace: "Ați auzit că vine antihrist, spune sfântul Ioan, iar acum mulți antihristi s-au arătat" (1 Ioan 2, 18). Poate că acest mister se clarifică în epoca noastră, care este cu adevărat o apocalipsă în istorie si care dă la iveală atâtea lucruri îngrozitoare. Sau poate credem asta numai pentru că este epoca noastră: nu mai "apocaliptică" decât multe altele (ne dăm seama de asta studiind crizele trecutului).

... ci ne izbăveste de cel rău. Lumea zace într-o mare de rău. Răul nu este numai haosul, absența ființei, ci dovada unei inteligențe perverse care, prin orori sistematic absurde, vrea să ne vadă îndoindu-ne de Dumnezeu și de bunătatea Sa. Dumnezeu primește răul în plină față, asa cum Iisus primea palmele cu ochii legați. Strigătul lui Iov se înalță mereu și își plânge copiii. Dar răspunsul lui Iov a fost și rămâne dat: este Crucea. Este Dumnezeu cel Răstignit pentru tot răul din lume, dar care face să izbucnească din întuneric o imensă forță de Înviere. Paștele este schimbare la față în adânc. "Izbăvește-ne de cel rău" înseamnă: Vino, Doamne, Iisuse, vino, Tu care ai venit deja ca să biruiesti iadul și moartea, Tu care spuneai că l-ai văzut pe "Satan căzând ca un fulger din cer" (Lc. 10, 18). Această biruință este prezentă în adâncul Bisericii. Noi luăm din ea putere și bucurie, ori de câte ori ne împărtășim. Și dacă Hristos o păstrează tainică, este pentru că vrea să ne asocieze ei. "Izbăveste-ne de cel rău" e o rugăciune activă, o rugăciune care ne angajează. Întreaga Biserică este angajată în această luptă ultimă, care nu este pentru biruință, ci pentru descoperirea ei: de la călugării care caută lupta corp la corp cu puterile întunericului, astfel încât mânăstirile și chiliile pustnicilor sunt ca niste paratrăsnete spirituale ale lumii, până la cei mai umili dintre noi, cuibăriți de teamă lângă crucea lui Hristos, și care se străduiesc cu răbdare, zi de zi, să lupte împotriva tuturor formelor răului din noi, din jurul nostru, din cultură și societate, care refac strâns țesătura vieții, pe care nu încetează să o deșire cel numit în Scriptură "Stăpânitorul morții". "Că a Ta este împărătia, puterea și slava", altfel spus, crucea, dragostea și viața în sfârșit biruitoare, "a Tatălui, a Fiului si a Sfântului Duh" și adaugă ortodocșii "în vecii vecilor. Amin."

Natalia Dinu Manoilescu: "Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău" (Matei 6, 13; Luca 11, 4). Încă din epoca apostolică s-a simțit nevoia de a se evita eventuala interpretare greșită conform căreia s-ar putea trage concluzia că Dumnezeu îl atrage pe om în ispită. În epistola Sfântului Iacov se spune clar că Dumnezeu "nu ispitește pe nimeni" (Iacov 1, 13). Ispita ține de condiția umană de după cădere. Existența spiritului rău, pemanent preocupat de a deforma opera Creatorului, face ca, în actualul eon, omul să fie veșnic ținta atacurilor sale. Deși, prin moartea Sa pe cruce, Hristos îl va deposeda de putere, totuși, până la Judecată, duhul întunericului va continua să uneltească împotriva omului și să-l amăgească în mii de chipuri. Dumnezeu îngăduie uneori ca acesta să fie supus la asemenea ispite pentru ca astfel să se smerească, cunoscand cât este de slab. Niciodată însă cel credincios nu va fi ispitit peste puterile sale, după cum spune Sfantul Pavel: „Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiți ispitiți mai mult decât puteți, ci o dată cu ispita va aduce și scăparea din ea, ca să puteți răbda" (1 Cor. 10, 13).

"Ci ne izbăvește de cel rău". Și asupra acestui punct au existat divergențe între exegeți. Părinții greci au tras concluzia că Mântuitorul îl are aici în vedere pe satana, pe când cei latini cred că ar fi vorba numai de rău în general... Iisus trebuia să atragă atenția oamenilor asupra primejdiei reprezentate de duhul întunericului, ferindu-i de a se amăgi cu privire la originea răului. De altfel, în rugăciunea arhierească, rostită după Cina cea de Taină, El Se va ruga astfel pentru ucenicii Săi: "Nu mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzești pe ei de cel viclean" (Ioan 17, 15), afirmând deci din nou ca există o forță personală, care primejduieste continuu mântuirea oamenilor.

Ca încheiere a rugăciunii domnești, Domnul așază formula pe care în cult o rostește numai preotul: "Că a Ta este împărăția și puterea și slava în veci" (Matei 6, 13). Prin ea mărturisim că Împărăția, care stă în centrul acestei rugăciuni, este de origine divină. Lui Dumnezeu Îi aparține de asemenea puterea de a zidi și de a împlini toate. Când omul face fapte plăcute lui Dumnezeu, tot la El, izvor infinit de daruri și de binecuvântări, află puterea de a le săvârși.

Slava pe care Iisus o atribuie de asemenea Tatălui - în cultul creștin, această formulă finală cuprinde întreaga Sfântă Treime, aceeași închinare aducându-se tuturor Persoanelor divine - este una din lucrările sau energiile prin care Dumnezeu, Care în ființa Sa va rămâne veșnic ascuns, Se descoperă omului, spre a-i îngădui să-L cunoască și să-L adore. Împărăția, puterea și slava aparțin deci lui Dumnezeu; dar pe când Împărăția este darul făcut de Dumnezeu oamenilor, puterea și slava sunt lucrări divine, care se vor descoperi în toată plenitudinea abia în Împărăția de la sfârșitul veacurilor. Întreaga rugăciune Tatăl nostru are caracterul unei mărturisiri îndeplinite de către un suflet luminat de har. Pare că Dumnezeu așteaptă mereu un răspuns de la noi, recunoașterea repetată în fiecare zi că totul vine de la El și se îndeplinește spre binele nostru. Ea presupune stabilirea unei relații existențiale între om și Dumnezeu, dar pentru înfiriparea acesteia este nevoie de consimțământul ambelor părți. Ni se cere a ne ruga pentru ca numele lui Dumnezeu să fie adorat pretutindeni și voia Sa împlinită. În modul acesta, Iisus vrea să ne pună în situația de a ne pleca cu totul la rânduielile divine, pentru ca astfel sa intrăm în comuniune cu Tatăl.

 

24-08-2015
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu
daniel - 23-02-2016:

DUMNEZEU NU DUCE NICIODATA IN ISPITA! NICI PE CEI MAI PACATOSI! ,,NU PENTRU CEI DREPTI AM VENIT EU PE LUMEA ASTA, CI PENTRU CEI CU PACATE, FIINDCA DORESC INDREPTAREA LOR" (citat aproximativ). deci; ,,SI NU NE LASA PE NOI DUSI IN ISPITA!" 



CARTI/produse despre:
Tatăl Nostru, Ispite, Iertarea, Plăcerea, Durerea,