Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Sfânta ScripturăNr. vizualizari: 15528

Rugăciunea lui Iisus în Grădina Ghetsimani

Pr. Miron Mihăilescu
Tags: mântuire; rugăciune; Sfânta Scriptură; iubire; Sfintele Taine; Sfintele Paşti;
Rugăciunea lui Iisus în Grădina Ghetsimani

 

„În Ghetsimani, Iisus S-a arătat solidar cu fragilitatea noastră omenească“

După Cina cea de Taină, Hristos îşi cheamă ucenicii în grădina Ghetsimani să se roage. Îi ia cu el pe Petru şi pe fiii lui Zevedeu, cărora le mărturiseşte întristarea sufletului şi mâhnirea care începuse să-L cuprindă. Retrăgându­-se câţiva paşi mai departe, se aşază în genunchi, îşi pleacă faţa la pământ şi se roagă lui Dumnezeu cu sudori de sânge. De trei ori se roagă cu aceleaşi cuvinte, implorând Părintele Ceresc să depărteze paharul patimilor şi al morţii de la El. De ce era trist Iisus? Pentru cine s-a rugat El în grădină în noaptea prinderii sale? De ce s-a temut Hristos de moartea prin care ştia că va izbăvi păcatele lumii? Hristos rămâne în Ghetsimani singur, părăsit de ucenicii care erau îngreuiaţi de somn. Scriptura vorbeşte despre tristeţea Domnului pe care El le-o mărturiseşte ucenicilor. De ce era trist Hristos?

După Cina cea de Taină, care a avut loc în foişorul unei case din cartierul aristocratic de pe Muntele Sionului, Iisus împreună cu ucenicii Săi - în afară de Iuda - au coborât spre Valea Chedronului şi s-au oprit într-o grădină cu măslini de la poalele Muntelui Eleonului, numită Ghetsimani. Aici a avut loc o ultimă şi supremă ispitire a Mântuitorului, acea agonie, El biruind pe diavolul, care-i punea înainte frica de moarte, prin rugăciune şi deplină supunere faţă de voia Tatălui ceresc. Luând asupra Sa păcatul lumii, Iisus poartă şi întreaga nelinişte existenţială a lumii. Dramatismul acestei confruntări decisive, evidenţiat nu numai de Sfintele Evanghelii (cf. Mt 26, 36-46; Mc 14, 32-42; Lc 22, 39-46), ci şi de Epistola către Evrei (5, 7), este subliniat şi de sudoarea de sânge a Mântuitorului, de care vorbeşte medicul şi evanghelistul Luca, acel fenomen fiziologic numit hemathidroză.

Evangheliştii notează că "Iisus a început să Se întristeze (Marcu: tulbure) şi să Se mâhnească" în faţa perspectivei morţii iminente, fapt care arată neliniştea şi tulburarea Sa ca Om care-şi încorda voinţa pentru a împlini voia Tatălui şi a nu se lăsa doborât de frica morţii. Evanghelistul Luca ni-L prezintă pe Mântuitorul îngenuncheat în momentul dramatic al luptei Sale decisive, al agoniei. Era o luptă ce se ducea în El Însuşi între frica omului, care mergea până la vărsarea de picături de sânge amestecate cu sudoarea Sa, şi hotărârea de a-şi pune de acord voia Sa omenească cu voia Tatălui ceresc, care era şi voia lui dumnezeiască ce voia această moarte şi nu accepta să fie evitată.

Iisus le împărtăşeşte ucenicilor tristeţea Sa nemărginită, referindu-se la cuvântul Psalmistului: "Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi?" (Ps 42, 6). Îi îndeamnă să vegheze şi să se roage împreună cu El pentru că avea nevoie ca Om de mângâierea şi însoţirea lor. Evanghelistul Luca încearcă să salveze reputaţia apostolilor şi spune că "i-a aflat adormiţi de întristare". Un lucru neverosimil, obiectiv vorbind. Oricum, reiese evident contrastul dintre rugăciunea intensă a Domnului şi somnul inconştient al ucenicilor. (Sursa: Ziarul Lumina - interviu cu părintele Constantin Preda, conferenţiar la Facultatea de Teologie Ortodoxă "Justinian Patriarhul" din Bucureşti)

Părintele Miron Mihăilescu, din Ocna Sibiului, punea adeseori la suflet credincioșilor săi momentul rugăciunii tainice a lui Iisus în Ghetsimani: "Părin­te, Mi-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să le dau viaţă veşnică – şi tot El explică mai departe; viaţa veşnică este ca să Te cunoască pe Tine singurul, adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis. Aşa am înţeles Eu, Părinte, şi aceasta le-am dat-o lor. Ce anume? Le-am făcut cunoştinţă cu Tine, prin persoana Mea pe care le-am dat-o lor drept viaţă. Le-am împărtăşit taina dragostei Tale împodobindu-le inima cu dumnezeiescul Tău bine. Am făcut-o aceasta, Părinte şi acum vin la Tine; pe cei ce M-au ascultat şi au crezut că de la Tine vin cu viaţa Ta şi au primit-o aşa cum le-am adus-o Eu, pe aceştia primeşte-i în împărăţia Ta. Mă rog pentru ei, pentru cei care Te-au înţeles, care şi-au însuşit lumina înţelepciunii Mele, care e a Ta.

Rugăciunea aceasta, cea mai profundă, este rugăciunea unităţii, a comuniunii desăvârşite:

Eu în Tine şi Tu în Mine, ce am Eu ai Tu, ce ai Tu am Eu şi ce avem Noi le-am împărtăşit lor, iar unii au primit această împărtăşire, adică, aşa cum am luat Eu de la Tine motivul vieţii, l-au luat şi ei de la Mine. Părinte, mă rog pentru aceştia, să nu cadă din gândi­rea Mea pe care-o am de la Tine, ci să gândească precum Eu gândesc. Cum zicea Apostolul Pavel: Nu mai gândesc eu, ci Hristos gândeşte şi simte în mine.

Şi spune în continuare Mântuitorul: Părinte, Eu am săvârşit acest lucru, adică Te-am făcut cunoscut şi le-am pus la inimă că, fără viaţă de la Tine, să nu se socotească vii, să nu trăiască în amăgirea aceasta. Adaugă, mai departe: Şi o voi mai face, Părinte. Ultimele Lui cuvinte au fost acestea şi v-aş propune să citim zilnic această rugăciune fără egal, rugăciunea Mântuitorului (Ioan, cap.17).

Mă întorc la începutul rugăciunii, unde spune: Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, cui? Mie, Fiului  Tău, pentru ca tot ce I-ai dat Lui să dea oamenilor, adică pe Mine să mă dau lor drept viaţă. Asta Mi-ai dat Mie şi aceasta e viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine Cel Ce M-ai  dat pe Mine lor. Aşa să-şi înţeleagă oamenii viaţa: ca viaţă dăruită lor de Tine, Părinte. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ, adică am săvârşit lucrul ce Mi-ai dat, împărtăşindu-le lor duhul Tău, dragostea Ta, simţirea Ta, viaţa Ta. Am făcut-o asta. Şi acum preaslăveşte-mă Tu, Părinte, la Tine însuţi, cu slava pe care-am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Ceea ce am avut Eu de la Tine, preţuirea cu care m-ai preţuit, să le-o dai şi lor, celor cărora le-am dat viaţa Mea, în care este preţuirea Ta faţă de ei. Ai Tăi erau, şi Mie Mi i-ai dat, şi cuvântul Tău l-au păzit.

Aşa prevede El, că vor fi unii ce-şi vor însuşi gândirea lui Dumne­zeu despre viaţă. Eu ştiu că sunt ai Tăi oamenii şi mi i-ai dat Mie ca să le dau ce am de la Tine. Eu de la Tine am plinătatea, totul dragostei şi acest „tot”, ce-l am de la Tine şi care eşti Tu, Eu îl pun la dispoziţia oamenilor. Toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preamărit într-înşii. Iată, Eu vin la Tine şi bucuria Mea vreau să fie deplină în ei. Precum mă bucur Eu de Tine văzăndu-Te cum îi iubeşti, să se bucure şi ei ca Mine. Să poată preţui bucuria Ta pe care o ai pentru oameni. Nu mă rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel viclean, să nu cadă din mentalitatea dumnezeiască.

Şi, până la urmă, aceasta am vrut să arăt, aici am vrut să ajung: la finalul rugăciunii Lui, a spo­vedaniei în care-Şi mărturiseşte gândirea şi i-o arată Tatălui. Părinte drepte, lumea pe Tine nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut şi au cunoscut şi aceştia care M-au crezut că vin cu chipul dragostei Tale în viaţa lor. Le-am arătat numele Tău şi-l voi mai arăta, ca dragostea cu care M-ai iubit pe Mine, într-înşii să fie. Dragostea cu care M-ai iubit Tu pe Mine, vreau s-o aibă şi ei ca Tine şi ca Mine. Voi mai face aceasta şi de aici înainte.

Cum? Voi fi Eu în ei - fapt pe care a şi început a-l săvârşi la Cina de Taină, chiar atunci pe loc, când ne-a dat, în avans, ca trupul şi sângele Lui să fie viaţa noastră, şi a promis să o facă mereu de aici inainte, umplându-ne cu viaţa Lui, iar noi să facem la fel. Am făcut-o şi azi prin faptul că, dorind această viaţă a Lui, pe care a promis că ne-o va da după înviere, mai precis de la coborârea Duhului Sfânt, întru Care Se va instala în noi, ne-am împărtăşit din ea, ca arvună pentru viaţa noastră în veci.

Să judecăm şi să nu uităm ce am făcut noi as­tăzi, să nu pierdem din vedere că noi astăzi ne-am împărtăşit din dumnezeiasca viaţă pe care ne-a dat-o ca să trăim dumnezeieşte. E un dezastru, o urâciune şi o durere a Cerului să existe om pe pământ neîmpăr­tăşit cu viaţa Lui, a Mântuitorului. Toate Evangheliile săptămânii acesteia conlu­crează spre acest înţeles: să ne însuşim gândirea lui Dumnezeu, duhul inimii lui Hristos, care să fie duhul inimii noastre în toate împrejurările vieţii. Fără acest gând sfânt, să nu facem nici un pas, nici un gest, să nu rostim nici o vorbă şi să nu îngăduim coagularea nici unui alt gând. Sunt în Evangheliile acestea pilde frumoa­se care, fiecare în parte, ar necesita o zăbavă mai deose­bită, dar, vă rog să mă credeţi, tâlcuirea lor, dacă am avea vreme s-o facem, ar duce tot la acest îndemn esenţial.

Ce am citit noi în Biserică, să fie temeinic pus la inimă; să nu fi făcut Liturghia degeaba, ca şi împărtăşirea noastră, ci dimpotrivă, să trăim cu dumnezeiasca siguranţă că până deseară, până mâine seară, până la cealaltă împărtăşanie, nu-L vom trăda ieşind din gân­direa Lui, deoarece nu este gândire întru adevăr decât a Celui ce ne-a dat gândirea. Mântuitorul Se bucură că stăm acum la sfat. Daţi-mi voie să-mi exprim această convingere, această credinţă: Se bucură bunul Dumnezeu că nu ne putem despărţi unii de alţii înainte de a ne asigura că ne vom ţine de cuvânt şi vom răspunde chemării Lui cu pri­veghere, cu rugăciune neîncetată în inimă, cu toate faptele iubirii jertfelnice. De aceea ne-a reţinut Mântui­torul…, căci El ne-a reţinut, să ştiţi! (…)

Eu Mă sfinţesc pe Mine însumi. Să spună El asta – Dumnezeu fiind şi sfânt – în faţa Tatălui!? Să fie şi ei sfinţiţi, Părinte, ca să ştie şi ei ce ştiu Eu. Aceasta dorea Mântuitorul pentru ucenici, la Cina cea de Taină. Dacă suntem prieteni, am câştigat. Un câştig e în­suşi faptul că am încercat să înţelegem ce înseamnă: „Eu Mă sfinţesc pe Mine însumi“. Inseamnă că şi credinciosul, când se spovedeşte şi se sfinţeşte dacă as­cultă vocea Duhului Sfânt răsunându-i în inimă: „Ai grijă că eşti sfânt. Dumnezeu lucrează, şi tu lucrezi. Dacă nu primeşti lucrul lui Dumnezeu, degeaba ţi se dă. De aceea eşti sfânt, pentru că primeşti lucrul lui Dumnezeu“. Sigur, asta nu înseamnă să te simţi sfânt dintr-o suficienţă de sine, păcătoasă. Dumnezeu vede cine e cu adevărat sfânt. Esenţial, pentru fiecare din­tre noi, este dacă ascult şi dau curs chemării Lui, în­ţelegând că aceasta este menirea persoanei mele. (extrase din: Iubind ca Dumnezeu. Liturghii dupa Liturghii cu Parintele Miron Mihailescu, Editura Christiana, Bucuresti, 2004)

Evanghelia după Ioan, Cap. 17 – Rugăciunea lui Iisus în Grădina Ghetsimani

1.   Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.

2.   Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.

3.   Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.

4.   Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit.

5.   Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.

6.   Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit.

7.   Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine;

8.   Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis.

9.   Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt.

10. Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.

11. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.

12. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.

13. Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei.

14. Eu le-am dat cuvântul Tău, şi lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume.

15. Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean.

16. Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume.

17. Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul.

18. Precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume.

19. Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr.

20. Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor,

21. Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.

22. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem:

23. Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine.

24. Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pr care Mi i-ai dat, ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de   întemeierea lumii.

25. Părinte drepte, lumea pe Tine nu te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis.

 

sursă imagine: comorinemuritoare.ro

 

09-03-2015
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu


CARTI/produse despre:
Mântuire, Rugăciune, Sfânta Scriptură, Iubire, Sfintele Taine, Sfintele Paşti,