Mărturii ale sfinților cărora li s-a arătat Maica Domnului despre chipul îngeresc al Născătoarei de Dumnezeu

Nu sunt graiuri nici cuvinte pentru a descrie pe deplin frumusețea și harismele Maicii Domnului, cea despre care Scriptura vorbește prin glasul prorocilor încă din Vechiul Testament, cea în cinstea căreia avem nenumărate icoane, la care îndeosebi creștinii ortodocși au mare evlavie. Sfântul Ioan Maximovici: Deși Sfânta Scriptură nu oferă cititorilor o bogăție de informații despre viața Maicii Domnului, scrierile Sfinților Părinți, sprijinite de unele scrieri apocrife, vin în completarea acestui gol.  Numărul redus al epistolelor evanghelice care o au ca protagonistă pe Maica Domnului reflectă atât centralitatea lui Hristos în Evanghelii, cât și discreția și smerenia exemplare care  au caracterizat întreaga existență pământească a preafericitei Fecioare Maria. În timpul petrecerii sale pământeşti Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a căutat să se ferească de slava care i se cuvenea ca Maică a Domnului. A iubit mai mult liniştea, gătindu-se pentru plecarea către lăcaşurile cele veşnice. Până în cea din urmă zi a vieţii sale s-a îngrijit să se arate vrednică de împărăţia Fiului său, iar înainte de a adormi s-a rugat fierbinte ca să fie izbăvită de duhurile cele rele, care aşteaptă sufletele oamenilor după moarte şi se sârguiesc să le tragă în iad. Iar Domnul a ascultat rugăciunea Maicii Sale, venind în clipa morţii înconjurat de mulţime de cete îngereşti pentru a-i primi sufletul.

Ea care este nădejdea tuturor creștinilor, solitoarea cea fierbinte, luminarea celor întunecați, limanul celor înviforați, izbăvirea celor robiți, încurajarea celor scârbiți, mângâierea celor ce plâng, ridicarea slăbănogilor, nădejdea celor disperați, mântuirea desăvârșită a celor căzuți și a lipsiților, s-a smerit pe sine trăind pentru și prin Fiul ei și Dumnezeu nostru și nu a căutat cinstire de la oameni, bucurându-se să slujească în umbra Domnului Hristos. În marea ei iubire de oameni, pe mulți ologi și mulțime de slăbănogi a vindecat, pe mulți morți a înviat, pe mulți întemnițați i-a slobozit, pe mulți torturați de multe boli i-a însănătoșit, pe mulți de felurite duhuri rele i-a scăpat, pe mulți ăron spovedanie și Pocăință de grele păcate i-a ușurat, cu darul Fiului ei preaiubit. (din Minunile Maicii Domnului - Protosinghel Nicodim Măndiță, Ed. Lumină Lină, Buc.)

Dumnezeu ne-a dăruit sfinți contemporani, făcători de minuni încă din timpul vieții, la chiliile și moaștele cărora curg râuri nesfârșite de pelerini și pentru faptul că unii dintre credincioși au avut șansa de a-i cunoaște personal, de a-i atinge, de a le săruta mâna și a le cere binecuvântarea. De la aceștia se păstrează fotografii și înregistrări audio, spre folosul sufletesc al ucenicilor lor.

În schimb, de la Maica Domnului s-au păstrat puține amintiri în obiecte (Tradiția spune că ne putem închina unuia dintre veșmintele ei, sau brâului din piele de cămilă cusut și purtat de ea însăși), nemaivorbind că nu ar fi putut exista acum mai bine de 2000 de ani posibilitatea de a avea o imagine color tip portret. Astfel, este firesc a ne întreba și a ne dori să știm cum arăta în realitate Sfânta Fecioară? Ce trăsături defineau frumusețea îngerească a chipului său? Ce țesături dădeau grație portului său? Cum trăia ca un exemplu viu de înțelepciune, răbdare, milostivire și totală încredințare voii divine?

Chipul Maicii Domnului în Tradiția iconografică

Tradiția, confirmată de textele liturgice, ne învață că prima reprezentare iconografică a chipului Născătoarei de Dumnezeu aparține Sfântului Apostol și Evanghelist Luca. „Zugrăvind prea cinstitul tău chip, dumnezeiescul Luca, scriitorul cel insuflat de Dumnezeu al Evangheliei lui Hristos, a înfăţişat pe Ziditorul a toate pe braţele tale.ˮ Sfântul Apostol Luca a lăsat posterității mai multe icoane pictate după Pogorârea Sfântului Duh, unii spun că ar fi circa 70 de astfel de icoane, între care cele mai renumite sunt:

            Maica Domnului Odighitria - „Îndrumătoarea“, în care este reprezentată cu pruncul în braţe, amândoi stând cu faţa spre cel care priveşte la icoană;

            Maica Domnului Eleusa - „Mângâietoarea“ (dulce-iubitoare) în care pruncul este strâns lipit cu faţa lângă obrazul Maicii Domnului, pe care o îmbrăţişează - chipul mamei este îndurerat, prevestind suferinţele viitoare ale Fiului;

   Maica Domnului Oranta - „Rugătoarea“, în care apare fără pruncul Iisus, rugându-se Mântuitorului pentru omenire.

Întrebat fiind care este icoana care o înfățișează cel mai fidel pe Maica Domnului, Cuviosul Paisie Aghioritul, cel care prin viața sa curată s-a învrednicit de vederea și convorbirea cu Maica Domnului, a răspuns: “- Maica Domnului Ierusalimița... Am văzut în vedenie că trebuia să merg într-o călătorie îndepărtată și că trebuia să-mi pregătesc actele, pașaportul, valută, etc., însă funcționarii nu-mi întocmeau actele. Erau acolo mulți oameni, dar nu era nimeni care să mă ajute. Cine mă va ajuta?, îmi ziceam în sinea mea. Chiar nu se găsește nimeni care să se intereseze pentru aceasta? Aveam o neliniște! Și deodată se arată o Femeie cu un chip luminos, îmbrăcată în haine poleite cu aur. Avea o frumusețe aparte. Strălucea în întregime. Nu te neliniști, te voi ajuta eu, căci Fiul meu este Împărat, mi-a spus și m-a lovit ușor pe umăr... După mai multă vreme am văzut-o pe Maica Domnului Ierusalimița într-o carte și am recunoscut-o.”

Icoana Maicii Domnului Ierusalimița este făcătoare de minuni și se păstrează în Biserica mormântului Maicii Domnului din Ierusalim.

Portret al Maicii Domnului făcut de un contemporan

Din scrisoarea grecului Dionisie Areopagitul care a vizitat-o pe Maica Domnului la casa Sf. Apostol Ioan Evanghelistul din Ghetsimani, se păstrează această frumoasă descriere:  “Înaltă, peste mijlocie, foarte sveltă, cu mâini și picioare delicate și frumoase, culoarea pielii ca aurul, ochii ca măslina coaptă, ovalul feței desăvârșit; se purta în culorile fecioarelor: roșu și vânăt; era foarte tăcută și activă. Tot ce facea era desăvârșit, se mișca cu o grație firească pe care anevoie o au chiar împărătesele născute în purpură. Cât am stat în casa ei nu a mâncat cu noi, ci numai seara se retrăgea cu femeile ei pentru a sta la masă. Ne-a vorbit despre Fiul ei multe lucruri tainice pe care le voi scrie altădată… Toată înfățișarea și purtarea ei erau atât de dumnezeiești, încât dacă n-aș fi știut că nu-i ea Dumnezeu, m-aș fi închinat în fața ei ca lui Dumnezeu”.

În icoane, de cele mai multe ori Maica Domnului este cu adevărat făptură îndumnezeită, pe chipul căreia cerescul cu omenescul se întâlnesc. Privirea Maicii Domnului este deosebit de mişcătoare: privire de o duioşie şi o tristeţe nesfârşită, care vine din adâncurile tainice ale inimii pentru a ajunge într-un "dincolo" inaccesibil, privire a Maicii îndreptată spre omenire, din pricina proorociei lui Simeon, pe care o "păstra în inima ei": "Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi" (Le. 2, 33-35). Acest chip de o frumuseţe cerească este chipul unei mame a cărei privire ne lasă să pătrundem în inima Mariei, care se gândeşte încă de pe acum la suferinţele ce vor veni, un chip care, în suferinţa sa lăuntrică, trăieşte deja drama crucii. Privire care exprimă dragostea maternă pentru Fiul său, dar şi pentru toţi oamenii cărora, prin cruce, va învăţa să le fie maică. Peste veşmânt, de obicei poartă maforionul, un văl lung, purpuriu, brodat cu un preţios galon, care-i acoperă capul şi umerii. Pe frunte şi pe umeri se pot adesea vedea cele trei stele, semn al pururea-fecioriei Maicii Domnului atât înainte, cât şi în timpul naşterii şi după aceea.

Și din reprezentarea iconografică a Pruncului Iisus se poate contura portretul sufletesc al Născătoarei de Dumnezeu. În multe icoane, cu mâna stângă, pruncul cuprinde gâtul maicii Sale pentru a-Şi apropia obrazul de obrazul Mariei, într-un minunat gest de tandreţe. Pruncul este aşezat simbolic pe braţul drept al Maicii Sale, în timp ce cu mâna cealaltă ea arată spre Fiul său: "Iată Omul". Privirea Pruncului este aţintită pe privirea Maicii Sale, a cărei suferinţă o vede, părând a-i spune încă de pe acum: "Nu mă plânge, Mamă...", în încercarea de a-i alina durerea ascunsă. Chipul Pruncului este deja chipul unui adult, cu trăsături precise, a cărui frunte amplă reflectă înţelepciunea dumnezeiască. Veşmântul Său, himationul, roşu purpuriu, are sclipiri de aur, aşa cum se cuvine lui Dumnezeu: este lumina cea neînserată.

Maica Domnului este chipul Bisericii care poartă în ea mântuirea, chiar în timp ce aşteaptă, mărturiseşte şi contempla învierea prin cruce. Fără să ţină seama de mângâierea Fiului său, Maica Domnului priveşte în depărtare, cu o privire plină de dragoste şi de durere. Chipul său întors către Pruncul care o mângâie, nu către fiul trupesc, ci către Ziditorul lumii Căreia I-a dat naştere, se oglindeşte în cuvintele Liturghiei: Ea este fierbinte mijlocitoare în faţa lui Dumnezeiu şi puternica ocrotitoare a lumii. Se apleacă spre Fiul său cerând milă pentru cei care vin către El şi pe care îi ocroteste cu rugăciunile sale. Tocmai pentru că este atât de legată de lucrarea mântuitoare a Fiului său, nu ne surprinde să vedem, în majoritatea icoanelor, cu câtă solicitudine se apleacă spre omenire şi îndeosebi spre nevoile duhovniceşti ale creştinilor. - Ziarul Lumina

Există o descriere rămasă de la Sfinţii Epifanie si Nichifor, consemnata de Ierod. Cleopa Paraschiv în lucrarea sa Icoana nefăcută de mâna omenească Prodromiţa: “Încă de când vieţuia pe pământ era faţa ei ca vederea bobului de grâu, păr galben, ochi ascuţiţi la vedere, întru care luminile erau asemenea rodului de măslin, sprâncenele ei erau plecate şi ales de negru, nasul potrivit, buzele ca floarea trandafirului, faţa nu rotunda, nici scurta, ci puţin alungită, mâinile si degetele lungi, hainele pe care le purta erau simple şi puţin mai lungi decât măsura corpului, cu trupul gingaş, având părul bine şi cu multa cuviinţă legat.ˮ (Sursa)

Anii pământești ai Maicii Domnului

Din cartea Trei Vieți bizantine ale Maicii Domnului aflăm mai multe despre anii vieții pământești a Sfintei Fecioare: “Iar Maria, ajunsă orfană de amândoi părinții și lipsită de purtare de grijă, nu ieșea din Templul Domnului, iar când avea nevoie de ceva, cerea numai de la Elisabeta, căci locuia aproape de ea. Pe când trăia Ioachim, tatăl ei, învățase să scrie în ebraică, iar fiind singură era iubitoare de învățătură pe care o prindea ușor, ostenindu-se și zăbovind în dumnezeieștile Scripturi, în lucrul lânii, inului, mătăsii și al fibrelor de byssos; iar în înțelepciune și în înțelegere era mai presus decât tinerele de vârsta ei, așa cum spune strămoșul Solomon, grăind cu adevărat despre ea: “Femeie vitează cine va putea găsi?ˮ (Pr 31, 10)

În templul Domnului era un loc retras, aproape de porticul jertfelnicului, unde stăteau numai fecioarele. După adunările liturgice și încheierea lor, fecioarele se întorceau toate la ai lor, dar Maria stătea în paza jertfelnicului și a templului slujind preoților. Iar purtarea ei era aceasta: serioasă în toate, vorbind puțin, repede la ascultare, plăcută la vorbă, lipsită de îndrăzneală față de orice om, fără să râdă, netulburată, fără să se mânie, închinătoare, respectuoasă, cinstind și închinându-se oricărui om, astfel încât toți se mirau de înțelegerea și vorba ei.

De statură mijlocie, iar unii spun că era ceva peste mijlocie, pielea avea culoarea grâului, părul era blonziu, ochii frumoși de culoarea alunii aurii, sprâncene negre, nasul drept, mâinile, degetele și fața lungi, plină de grație și frumusețe dumnezeiască, neînfumurată, nesofisticată, neatrasă spre moliciune, având o smerenie covârșitoare, de aceea, cum însăși a zis, a căutat spre ea Dumnezeu când L-a mărit pe Domnul (Lc 1, 46.48); iubea și purta haine nevopsite, martor fiind sfântul ei văl (maphorion). Lucra veșminte de lână care se foloseau la Templul Domnului și se hrănea de la Templul Domnului stăruind în rugăciuni, în citire, în post, în lucrul mâinilor și în toată virtutea; astfel încât, prin felurimea și starea lucrurlor ei, Sfânta Maria devenise cu adevărat învățătoare a multor femei.

(...) Era ordonată în cuvânt, purtare și călcare. Văzând însă Sfânta Născătoare de Dumnezeu înălțarea la cer a Fiului ei (Lc 24, 51), s-a predat încă și mai mult ascezei și îngenuncherilor; cum spune Andrei din Ierusalim, arhiepiscopul Cretei; până astăzi se arată în marmura sfântului Sion urmele genunchilor ei, iar patul de piatră, unde gusta puțin somn, avea cinste și frică și slavă la toți oamenii, nu numai la credincioși, ci și la iudei; săvârșea și multe vindecări asupra celor bolnavi, elibera pe demonizați de duhurile necurate, făcea milostenie celor săraci și îngrijea de văduve.

Dar pentru că tema care ne stă înainte nu e alta decât să arătăm mărețiile Fecioarei, unul din aceste lucruri frumoase ale ei va fi negreșit și acesta; și anume dacă o vom arăta fiind neîncetat împreună cu Fiul ei și lângă El pururea, neseparându-se de El nici în vremea lucrurilor de întristare, nici în vremea Patimii, când și ucenicii și prietenii și cunoscuții toți, iar alții rămânând timp scurt lângă El L-au tăgăduit mai apoi. Căci atunci când a venit vremea Patimii și S-a predat pe Sine Însuși de bunăvoie și a stat în mijlocul celor care L-au omorât, a fost dus la Pilat, a stat înaintea lui Caiafa și a fost trimis la Irod spre cercetare și, în cele din urmă a fost dat verdictul împotriva Lui și atunci a fost osândit la răstignire, atunci Maica, așa cum și în celelalte a biruit cele ale femeilor, așa și aici se arată mai mult decât femeie și nu îndepărtează de El, ci Îi urmează îndeaproape, niciun lucru înfricoșător neputând s-o înspăimânte, nefiind atât de biruită de afecțiunea maternă cât supunându-se mai degrabă judecății dumnezeiești, astfel încât, cum învață Evanghelia (Mc 15,40), și pe celelalte femei și pe cele două Marii le îndeamnă la acestea și le convinge să fie împreună cu ea tot timpul, pe ele care au suflete cu adevărat nobile și vor să se alipească de acest Mire nevăzut Care se apropie în chip nevăzut.

(...) Scriptura vorbește despre înfățișarea trupească și despre podoabele ei, fiindcă totul la ea a fost minunat, faimos și vestit. Căci îi plăcea să învețe și era o ucenică bună, păstrând orice cuvânt bun, și plină de cugetare la dumnezeieștile Scripturi și de toată înțelepciunea, fiindcă urma să se facă Maică a Cuvântului și Înțelepciunii lui Dumnezeu, gata spre a rosti cuvânt și a primi vestire prin viu grai. Iată câteva dintre referirile Scripturii la Sfânta Fecioară: Și uita poporul tău și casa părintelui tău (Ps 44,12) ... și așa frumusețea ta va plăcea Împăratului (Ps 44, 13); toată slava dinăuntru a fiicei Împăratului (Ps 44, 15); E înveșmântată în văl de aur și gătită în culeori feluite (Ps 44, 11) – lucru care semnifică reunirea tuturor harurilor cu care Duhul Sfânt a dăruit-o pe Sfânta Fecioară; Deschis-a gura sa cu înțelepciune și a pus rânduială limbii sale (Pr 29, 43); a îmbrăcat tăria și frumusețea sa (Pr 29, 44).

Despre Maica Domnului, fericitul David și ceilalți profeți ai Vechiului testament au grăit: ea este muntele lui Dumnezeu în care a binevoit Dumnezeu să locuiască (Ps 67, 16-17); chivotul sfințirii pentru odihna Domnului (Ps 131, 8); Sionul care a plăcut lui Dumnezeu și pe care Și l-a ales sălaș (ps 131, 13); scaunul lui Dumnezeu și carul Său pe care îl însoțesc mii de puteri îngerești (Ps. 67, 18) într-o slavă negrăită, grădina neatinsă, izvorul viu (Cânt 4, 12 și 4, 15); carte pecetluită pe acre o învață toți îngerii, în care este scris Cuvântul ce nu poate fi scris, fără început și fără sfârșit, așternutul Domnului în jurul căruia stau de strajă șaizeci de viteji (Cânt 3, 7); toiag împărătesc care a înflorit, vasul cu mană cerească, tablele legii celei adevărate (evr.9, 2-4).

În văzul tuturor ea s-a făcut toată plină de har, cinstită mai presus de orice har, înțelegătoare cu privire la cuvânt, având înăuntrul ei vedenii dumnezeiești, cu totul străină de tulburare, mânie și flecăreală, frumoasă la suflet și la trup, și potrivită la înălțimea staturii, plină de toate podoabele (duhovnicești) și de toate faptele bune. Or, prin fire era atât de sfântă și cu adevărat fecioară, încât nu era câtuși de puțin atinsă atunci când dorința vreunei patimi venea să tulbure sfințenia ei duhovnicească.

Mai mult decât toate, sufletul ei era plin de iubire de oameni și de compătimire, și, prin urmare, mai mult decât orice plin de imitarea harului și iubirii de oameni a Fiului său, pașnic și smerit cu cugetul, mai presus de orice asemenea bogăție de podoabe și de prisosire a harului, încât într-devăr era Împărăteasă mai presus de fire, prin faptă, cuvânt și cuget; căci urma să se facă Maica adevăratului Împărat a toate Care S-a făcut pe Sine atât de sărac și S-a smerit pentru noi până la moarte și încă moarte pe cruce (Flp 2,8). Era supusă preoților, grijulie la slujire și respectată de toți, căci era născută prin harul lui Dumnezeu și avea să dea naștere Împăratului îngerilor și oamenilor. Astfel deci, din cea mai fragedă pruncie, puterea lui Dumnezeu a acoperit-o și a împodobit-o cu toate podoabele (harului), asemenea unui văl țesut din aur și în felurite culori pentru suflet și pentru trup. Cu astfel de rânduială și cu astfel de chip petrecea în Templul lui Dumnezeu ca o jertfă dumnezeiască și icoană duhovnicească și cu totul înțelegătoare, înfricoșătoare demonilor și dorită îngerilor, ba chiar încă și mai mult, minunată și înfricoșătoare îngerilor, dar plăcută și supusă Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt.

Cine ar putea zugrăvi în amănunțime ostenelile ei, rugăciunile sale împodobite cu faptele cele bune? Ea le arătase încă din fragedă pruncie, căci toată lucrarea ei era mai adâncă decât cunoștința și, de asemenea, toată viața ei era mai presus de fire, căci urma să se facă Împărăteasă a toate și Maică a Împăratului și Domnului și dumnezeului a toate; pentru că era aleasă de Tatăl și gătită dinainte de Duhul Sfânt spre a cuprinde în sânul său pe Fiul Cel unul și nedespărțit de Ei și Cuvântul lui Dumnezeu și pentru a se face pricină a Întrupării și sălășluirii Sale printre oameni.

(...) Maica Domnului își împlinea zilele sfintei și preacuratei sale vieți dumnezeisc de frumoase. Arăta o bogată râvnă având biruință asupra firii, a compătimit și a îndurat nenumărate necazuri, încercări, tânguiri, jale la răstignirea Domnului, dar a dobândit cununi de biruință și a fost așezată ca Împărăteasă a tuturor făpturilor, după care, lucru mai presus de toate, a văzut pe Fiul său înviat din mormânt și înălțat la cer cu firea pe care o luase din ea, Fiul și Cuvânt al Tatălui, Dumnezeu adevărat și Împărat a toate. După toată această slavă, ea n-a primit o viață lipsită de încercări și de osteneli, și nu s-a ferit deloc a munci cu sârguință. Ci ca și cum și-ar fi început abia acum viața sa dumnezeiască și purtarea s ade grijă, ea nu a dat somn ochilor ei, nici genelor sale dormitate, nici odihnă trupului ei (Ps 131, 4), ci atunci când Apostolii s-au împrăștiat în lumea întreagă, Sfânta Maică a lui Hristos, ca Împărăteasă a tuturor, stătea în mijlocul lumii întregi, în Ierusalim, locuind în Sion împreună cu ucenicul iubit, care îi fusese dat drept fiu din partea Domnului iisus Hristos.

Ea a trimis pe ucenici să propovăduiască celor de departe și celor de aproape. Era milostivă și îndurătoare și dorea pentru toți oamenii mântuirea și venirea la cunoștința adevărului. Sporea în nevoințele postului și rugăciunii. Nu se despărțea de mormântul Domnului, ci locul său era sălașul ei de căpătâi, perna ei era piatra, alergările minții ei erau rugăciunle și vedeniile Fiului ei, masa ei erau laudele Lui, hrana ei erau istoriile, povățuirile și învățămintele Patimii Domnului, băutura și baia ei erau lacrimile, odihna și desfătările ei erau îngenuncherile, mâinile sale sfinte, mâinile cu care odinioară ținuse în brațe pe Domnul născut din ea fără sămânță, se făcuseră deosebit de aspre.

Era nu numai îndemn și povățuire în răbdare și îndurare pentru fericiții apostoli și pentru ceilalți credincioși, ci era și părtașa ostenelilor lor și îi susținea în propovăduirea lor, fiind părtașă cu gândul la lipsurile, chinurile și robia ucenicilor Domnului. Și suferea împreună cu ei așa cum luase parte la Patimă prin junghiurile inimii. Îi mângâia prin lucrarea sa pe ucenicii Săi vrednici, îi întărea prin cuvânt, le aducea aminte de răsplățile și cununile Împărăției cerurilor, de fericire și desfătările fără de sfârșit în vecii vecilor. (Sursa: Trei Vieți bizantine ale Maicii Domnului, traducere de diac. Ioan I. Ică Jr., Ed Deisis, Sibiu)

Mărturii ale sfinților cărora Maica Domnului li s-a arătat aievea

O emoționantă mărturie despre înfățișarea și însușirile Maicii Domnului ne dă Cuvioasa Maica Macaria, o sfântă din Rusia zilelor noastre, născută cu o gravă infirmitate fizică, trecută prin încercări groaznice în viață, dar devenită încă din timpul vieții făcătoare de minuni prin puterea credinței și a răbdării mucenicești de acre a dat dovadă, făcându-se prin aceasta o prietenă și mult iubită fiică duhovnicească a Maicii Domnului. "Când intră înăuntru, sau când stă la o depărtare de cinci până la şapte metri, vine de la ea o mireasmă negrăită, cum nu este alta pe pământ. O poţi recunoaşte după mireasmă. Era îmbrăcată într-o mantie foarte lungă, albastru deschis, cu faţa acoperită. Dacă voieşte, se arată în toată slava Sa. Oh, cât e de elegantă, este de necrezut!...

E numai floare, de culoarea macului. Este voioasă, bucuroasă, dichisită, plină de flori, cu o cununiţă de flori pe cap. Uneori e îmbrăcată în veşminte felurit colorate... Maica Domnului vine uneori în alb, alteori în negru. Când e o slujbă bisericească de sărbătoare Ea este în roşu. Mântuitorul îi spune ce să poarte, şi ea poartă, iar El îi pune pe cap o coroană. O poţi recunoaşte îndată. Eu sunt obişnuită cu ea şi o pot recunoaşte dintr-o mie... Este brună şi cu părul lung şi negru. În ultimii ani e din ce în ce mai rar voioasă – iar inima aproape că-mi sare din piept. Începe îndată să plângă cu suspine, vărsând mulţime de lacrimi. O, de-aş putea să le adun!...  Îndeobşte Maica Domnului vorbeşte foarte puţin. După ce se obişnuieşte cu cineva, atunci vorbeşte”, ne spune Maica Macaria.

Un părinte călugăr în Lavra Sfântului Sava din pustiul Iudeii, care avea dificultăți în împlinirea pravilei călugărești, aduce o nouă relatare despre felul în care se arată Maica Domnului: Când s-au adunat toți frații, novicele, a văzut o minunată vedenie, nu în vis, ci treaz fiind. A văzut o fecioară nespus de frumoasă, între doi îngeri, care străluceau mai tare decât razele soarelui. Unul ținea un bol plin cu mană cerească și celălalt un mic acoperământ de pânză. Acea minunată fecioară, care era Maica Domnului, ținea în mâini o lingură de aur, și frații mergând pe rând înainte, îngerul ștergea fața fiecăruia cu pânza iar după ce se închinau Maicii Fecioare, ea lua lingura și le dădea din mâna cerească. Văzând aceasta, novicele a rămas mut de uimire, și apropiindu-se și el să primească darul, a fost rușinat. Nici îngerul nu i-a șters fața și nici Născătoarea de Dumnezeu nu l-a împărtășit cu mană cerească, ci i-a spus: „Această hrană este de la Fiul Meu, și le este dată celor ce postesc până la această oră și se curățesc de păcate, iar tu nu postești. Cum, vrei, așadar, să te împărtășești cu această Pâine?”

“Într-o noapte, în vreme ce spuneam rugăciunea stând în picioare sub un măslin, mintea mi-a fost răpită pe neașteptate și am început să văd niște imagini într-o culoare plumburie, asemănătoare unor fotografii alb-negru. Cu mult deasupra mea am văzut o lumină uriașă, nespus de dulce și desfătătoare, care ascundea “înlăuntrul” său o altă lumină, mai intensă în toate caracteristicile ei, care era însuși inzvorul întregii lumini. La o oarecare distanță, se aflau în jur mici luminițe asemănătoare unor scântei. S-a născut în mine simultan siguranța că era Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și că din ea se revarsă lumina Sfintei Treimi. Toată lumina Sfintei Treimi trecea prin Preacurata Fecioară și se răspândea apoi către restul creației. Maica Domnului poseda așadar plinătatea harului lui Dumnezeu. Era mai presus decât orice altă făptură. Chiar și arhanghelii, împreună cu sfinții îngeri, erau înaintea ei ca niște mici scântei, așa cum este lumina unei lumânări în fața soarelui amiezii din timpul verii. Între Preasfânta Fecioară și orice altă făptură există o distanță duhovnicească de proporțiile unui abis. O astfel de persoană nu mai existase și nici nu va mai exista până la sfârsitul veacurilor...

Atunci am înțeles de ce Sfântul Andrei Criteanul a numit-o “Dumnezeu după Dumnezeu”, avand în ea toate darurile Treimii... Vedenia nu cred că durat mult timp. Aceste evenimente sunt de fapt atemporale, în sensul că pe durata lor ești scufundat în veșnicie. Când am reînceput să iau act în mod conștient de realitatea înconjuratoare, mă aflam în picioare sub măslin și era încă noapte. Am mers și i-am povestit bătrânului (Cuv. Paisie Aghioritul) toate cele întâmplate. S-a bucurat și s-a arătat pe deplin satisfăcut de interpretarea mea. Am discutat despre tot ceea ce înțelesesem în legătură cu persoana sfântă a Născătoarei de Dumnezeu, și mi le-a confirmat în întregime. Bătrânul o văzuse de foarte multe ori pe Preacurata față către față, și vorbise cu ea. (Text extras din cartea Marii inițiati ai Indiei și Părintele Paisie, ed. Egumenița )

Iată și povestea arătării Maicii Domnului către părintele Gherontie Puiu, întemeietorul Mănăstirii Caraiman din Bușteni. Când fratele vitreg Ilie (fiul cel mare al familiei Puiu Petrache) a plecat pe front, părintele a visat, pentru prima oară, o tânără cu chip strălucitor, îmbrăcată în straie mănăstireşti, care i-a spus cu glas domol: “Vei fi ocrotit!… Tatăl tău se va întoarce după un lung prizonierat!”. După 12 ani, i s-a întors fratele, după ani grei de prizonierat în Rusia, apoi, după ce s-a însurat, a hotărât să-l înfieze pe mezin. “Când am îmbrăcat haina de foc a botezului, parcă m-am simţit alt om. Mă încerca o bucurie fără margini, pe care mă străduiam să o desluşesc. La ieşirea din sfântul lăcaş, pe treptele din faţa pridvorului, am zărit din nou acea fiinţă minunată. Stătea lângă poartă şi mă privea drept în ochi. N-o vedea nimeni, doar eu! De astă dată nu mai era vis, ci vedenie curată… Mi-a vorbit cu glas îngeresc: «Ai încredere şi du-te la mănăstire. Te voi călăuzi. Tu eşti ales pentru o misiune!». Acea Măicuţă fără vârstă avea cel mai frumos chip pe care mi-a fost dat să-l privesc. Începând de atunci, am înţeles că este însăşi Măicuţa Domnului…”, spunea părintele Gherontie.

Din când în când auzea vocea Sfintei Fecioare: ‘Îmi șoptea în urechea dreaptă: «Mai ai o vamă!», își aminteste părintele. După trei luni a fost trimis la un sanatoriu din Sinaia. Doctorul i-a spus că are nevoie de câțiva ani pentru refacere. A rămas doar o singura noapte! Preacurata s-a apropiat de patul său spunand: ‘Te-am adus aici cu o misiune… Adu-ți aminte! Trezește-te, că nu ești bolnav!’. ‘Mi-a repetat aceste vorbe de trei ori. Apoi a rostit mai apăsat, de parcă trebuia cu tot dinadinsul să-mi amintească acele ultime cuvinte: «Vei găsi un brad cu șase ramuri, lângă o apă curgătoare, pe un plai de unde se vede marea cruce la care te-ai jurat. Acolo să faci mănăstirea!».’ A doua zi a coborât din pat, uimind medicii și vecinii din salon, și a plecat să caute locul de mănăstire. Dupa lungi căutari, primarul din Bușteni i-a spus că are loc pe plaiul Palanca. ‘Cand am ajuns aproape de bradul retezat, am vazut de trei ori o strălucire pu­ternică, așa, ca de la o lampa de sudură. Am pus mâna la ochi… Acela era semnul!’, spune părintele. A doua zi a revenit și Maica Domnului i s-a aratat din nou așezată, parcă plutind, pe o ramura a bradului. ‘Îmi făcea semn cu mâna, de parcă ar fi vrut să-mi arate că mănăstirea trebuie să împrejmuie chiar acel brad. De aceea am făcut agheasmatarul ca un fel de paraclis ce strânge în brate sfântul arbore’, mai spune părintele despre felul în care a găsit acest loc binecuvântat din Grădina Maicii Domnului.

Părintele Cleopa avea mare evlavie la Maica Domnului – „Împărăteasa Heruvimilor şi a Serafimilor şi Stăpâna noastră”. Spunea părintele Cleopa: „Ştiţi voi cine-i Maica Domnului? Ea este Împărăteasa Heruvimilor, Împărăteasa a toată făptura, cămara întrupării lui Dumnezeu-Cuvântul, uşa luminii, că lumina cea neapropiată, gânditoare prin ea e venit în lume. Aproape în fiecare predică Părintele Cleopa îi întreba pe creștini: “Aveți voi icoana Maicii Domnului în casă?”, ”Dar căndelută la icoana Maicii Domnului aveti?” Și îi sfătuia: “Să luați ocrotitoare și ajutătoare pe Maica Domnului, Mama noastră din cer și de pe pământ! Împărăteasa cerului și a pământului! Dacă o veți lua pe ea ocrotitoare, citindu-i dimineața un acatist cu căndeluța aprinsă și seara un paraclis, veți avea ajutor și în timpul vieții și în clipa morții și în ziua Judecății… Știti voi cât poate Maica Domnului înaintea Tronului Preasfintei Treimi? Dacă nu era ea, cred că lumea aceasta se pierdea cu mult mai devreme!” Ea este uşa vieţii, că Viaţa Hristos prin ea a intrat în lume. Ea este poarta cea încuiată prin care n-a trecut nimeni decât Domnul, cum spune Proorocul Iezechiel”. Mai spunea: „Maica Domnului este scara către cer; porumbiţa care a încetat potopul păcatelor, precum porumbiţa lui Noe a adeverit încetarea potopului. Este cădelniţa dumnezeiască, căci a primit focul dumnezeirii şi Biserică a Preasfântului Duh. Maica Domnului este Mireasa Tatălui, Maica Cuvântului şi Biserica Duhului Sfânt”. Zicea bătrânul: „Braţele Maicii Domnului sunt mult mai puternice decât umerii heruvimilor şi ale preafericitelor tronuri. Deci, pe cine ţine Fecioara Maria în braţe? Voi ştiţi pe cine ţine? Pe cel Ce a făcut cerul şi pământul şi toate cele văzute şi nevăzute”. Iarăşi spunea: „Ştiţi voi cine este Maica Domnului şi câtă cinste, câtă putere şi câtă milă are? Este mama noastră, că are milă şi de săraci şi de văduve şi de creştini. Pururi se roagă Mântuitorului Hristos pentru noi toţi. Şi îi sfătuia pe toţi: „Să luaţi ocrotitoare şi ajutătoare pe Maica Domnului, Mama noastră din cer şi de pe pământ, Împărăteasa cerului şi a pământului!”. (Sursa: Ioanichie Balan, Viata Parintelui Cleopa, Editura Doxologia, Iasi, 2011)