Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Familia. Copiii. Educaţia. VocaţiaNr. vizualizari: 5296

Caută la smerenie... - Poveste-

Gina Agapie
Tags: smerenie; povestiri;
Caută la smerenie...   - Poveste-

 

Jianu, aşa cum îi spun sătenii lui Pavel, este nepotul meu, băiatul lui bădia Chiriac şi fratele vostru de-acum. Dar i se zice aşa pentru că a plecat la apa Jijiei. Dumnezeu, în mâinile căruia suntem, Creatorul şi Mântuitorul nostru, El împarte binefacerile Sale după un plan sfânt, chiar dacă nouă, oamenilor ni se par adesea nedrepte. Aşa, pentru că suntem aici cu toţii, să ne deschidem sufletul pentru a înţelege povestea ce urmează:

Tatăl meu, bunicul din deal, avea şi el trei băieţi: Chiriac, Ion şi Petre. Am crescut noi flăcăii şi ne-am dus la casa noastră, fiecare cu gospodăria lui.

A venit războiul şi tinerii au fost luaţi la oaste. Treceau prin sat oamenii primăriei şi adunau bărbaţii buni de luptă chiar dacă a ţine arma în mână nu se potrivea cu lecţia iubirii lui Dumnezeu, era mai degrabă ură faţă de Biserică, de familie şi de propriii tăi copii pe care trebuia să-i părăseşti poate pentru totdeauna. Cei mari hotărâseră, fără prea multe argumente solide, că datoria  oricărui cetăţean era de a merge să-şi apere patria cu preţul vieţii.

Am plecat şi eu la război, au plecat şi fraţii mei. Şi ne-am trezit dintr-odată pe câmpul de luptă, îmbrăcaţi în haine militare, cu mantale groase pe noi, căci era o iarnă grea. La sfârşitul lui decembrie, prin 1943, am plecat pe jos până la Vaslui, apoi ne-am urcat în trenuri de marfă şi am călătorit zile întregi până am fost lăsaţi lângă apa Donului pe care a trebuit să o traversăm înot. Era o furtună mare şi pe deasupra noastră treceau avioanele care bombardau. Săreau în apă schijele şi noi erau acolo cu vestoanele îngheţate. Se făcuse un pod gros de gheaţă pe la jumătatea râului şi doar aşa am scăpat cu viaţă. Când am ajuns la mal ne-am dus la divizie şi am aflat că nu sosiseră proviziile cu mâncare. Atacul a început. Vedeam tancurile care înaintau. Comandanţii stăteau în picioare, cu steagurile ridicate şi strigau: La luptă! Câţi taţi să fi fost la momentul acela şi câţi s-au mai întors acasă, nu ştiu. În sutele de locuri pe unde săpasem tranşee ca să ne ascundem şi să nu fim văzuţi când ne avântam către duşman, cobora Domnul cu picioarele-I sfinte şi închidea ochii celor căzuţi ori abandonaţi din cauza rănilor grave. Când mai găseai pe câte unul din satul tău, îţi luai rămas bun pentru totdeauna, căci nu ştiai ce va fi mai apoi. Cum l-am văzut eu pe frate-meu, Chiriac, dar asta în treacăt, mergând cu compania spre Munţii Tatra. Ne-am întâlnit cu speranţa că ne vom revedea în satul Fereşti, liniştiţi la casele noastre, alături de femeie şi de copii. Un an cât a durat războiul, a trebuit să îndurăm foamea şi frigul, teama că ne vom pierde vieţile, că mulţi dintre noi nu ţinuserăm niciodată puşca în mână. Şi am rezistat. Am luptat pentru ţară, pentru pământul ista care ne dă roade.

- Tătăică-hăi, întrerupe Maricica firul poveştii, când ai venit acasă eu nici nu ştiam cine eşti. Nu-mi aminteam cum arăţi. Mă trezesc eu din somn şi văd în şopron un bărbat înalt şi murdar, plin de păr pe faţă şi m-am speriat. Mămăică, zic, la noi în casă e un străin care stă deasupra copăii! Dar mama: Lasă-mă şi du-te de te culcă, Marie, că a venit tată-tău de la război, mi-a răspuns.  Vrea şi el să lepede hainele şi să se spele, săracul.

- Da, mi-aduc aminte, Maricică. Aveai pe cap un bariz galben din acela de lână fină ţesut în război şi  vopsit cu şofran. Maică-ta cânta, biata de ea, de bucurie că m-am întors:

            Acum ceasul bate unu

            I-auzi cum trage cu tunul.

            Dunărea, Dunărea, vin' cu barca de mă ia

            Du-mă la nevasta mea.

            Acum ceasul bate două

            I-auzi cum cu gloanţe plouă.

            Dunărea, Dunărea, vin' cu barca de mă ia

            Du-mă-n sat la mândruţa.

Îmi era milă de ea, săraca, rămăsese cu o casă mare şi cu toată gospodăria. Tu erai cât un ghem, tată, când m-a luat la oaste. Nu m-ai cunoscut, însă de bine de rău eu am venit. Pe front am fost bolnav şi nu am crezut vreodată că mă vindec. Mi-am adus atunci aminte că Anica îmi trecea mâna peste frunte când mă durea ceva şi-mi zicea nişte cuvinte pe care le-am spus eu atunci:

Îndărăt, voi, Sfintelor

Milostivelor

Line ca apele,

Blânde ca oile,

Frumoase ca florile,

Dulci ca mierea

Bune ca pâinea.

Leacul să-l daţi,

Pe mine, Ion, curat şi luminat

Să mă lăsaţi.

Ochii să nu-i împăienjeniţi,

Oasele să nu mi le-ncordaţi

Leacul să mi-l daţi

Boala să mi-o luaţi,

Căci cu miere o să vă-ndulcesc,

Şi cu mătănii vă miluiesc

În trupul meu să nu vă găsesc

Cu crucea mă rugai frumos

Mai vârtos Iisus Hristos.

Am rămas în viaţă. Într-o zi, m-am întors în Fereşti şi am fost chemat la primărie unde cei care am luptat pe front am primit medalii. Uitaţi-le în caseta cea de sus, de lângă icoana mare. Frate-meu Chiriac n-a mai venit. I-am luat numai tinichelele astea. Cineva îl văzuse pe câmpul de luptă cu picioarele retezate. Striga bietul de el: Fraţilor, nu mă lăsaţi aici! Salvaţi-mă! Dar trupele înaintau şi nu se putea nimeni opri. A rămas soţia lui vădană cu doi copii mici. Dar a murit şi ea în timpul foametei. Ce să facă doi orfani şi de mamă şi de tată?

Ăl mic s-a dus la bunicii din deal, dar Pavel n-a vrut şi a venit la noi. Aveam copii şi eram în timpul foametei. Dar îmi era milă şi de băiat.

- Hai, Anică, să nu lăsăm atâta rău şi amar în sufletul istuia, m-am gândit eu. Să-i dăm şi lui o ţandără de mâncare. L-oi pune colea în fierărie şi l-oi învăţa să lucreze la icoane.

Nu-i era de lucru băiatului şi mai totdeauna lipsea de acasă. Dar Pavel a rămas, ca şi copilul nostru.

Soseşte în sat la noi o trupă de saltimbanci intraţi cu căruţele cu coviltir. Aveau cu ei un urs care dansa, făcea fel de fel de ghiduşii, ca să distreze oamenii. Vindeau şi linguri din alamă, ceaune, spoiau cazanele. Se lăudau că au străbătut întreaga lume cu şaretele. Cum, necum, Pavel a fost încântat. A fugit cu ei şi dus a fost. Nu l-a mai văzut nimeni.

Uite, aşa. Dar după război au venit foametea şi tifosul de păduche. Oamenii se umpleau de bube roşii pe tot corpul şi mureau din cauza bătăilor prea iuţi ale inimii. Moartea nu cruţa pe nimeni. Veneau căruţele în toiul nopţii şi îi scoteau în afara satului pe muribunzi. Se făceau şanţuri mari şi aşa erau îngropaţi, cum şi pe front erau soldaţi, eroii noştri necunoscuţi, care nimereau într-o groapă comună. Mă gândeam la voi, mă întrebam dacă nu cumva şi Pavel o fi fost atins de boală. Şi plângeam amintindu-mi-l pe  fratele meu.

Mă aşezam singur în faţa icoanei şi mă rugam cu lacrimi amare:

         O, Preasfântă Doamnă, Fecioară de Dumnezeu Născătoare, Ceea ce eşti mai mărită decât heruvimii şi mai cinstită decât serafimii, Pruncă de Dumnezeu aleasă! Caută din înălţimea cerurilor cu ochiul Tău blând spre noi, nevrednicii robii Tăi, care cu umilinţă şi cu lacrimi ne rugăm înaintea Preacinstitului Tău chip, nu ne lipsi pre noi de ocrotirea Ta şi de Acoperământul Tău Împărătesc în călătoria noastră pământească plină de scârbe şi nelinişti. Mântuieşte-ne pre noi cei aflaţi în pierzare şi nevoi, ridică-ne din adâncul păcatelor, luminează mintea noastră întunecată de patimi şi tămăduieşte rănile sufletelor şi ale trupurilor noastre. Amin.

Şi uite aşa, cu ajutorul Mamei cereşti, am scăpat.

Înainte să stăm la masă, văd eu într-una din seri lumina din fierărie aprinsă. Măi, am uitat s-o sting. Ajung acolo, când ce văd? Jianu al nostru! că aşa îi spuneau de acum oamenii din sat, pentru că se auzise că plecase la Petroşani, pe malul râului Jiu, şi aşa i-a rămas numele. Stătea pe o tăblie de lemn, pusese nişte ţoale de lână şi se învelise cu o pătură. Dormea băiatul.

- Ce faci aici, Pavele, unde mi-ai fost? l-am întrebat cu supărare.

- Tătăică, s-a ridicat el repede să mă îmbrăţişeze, iată-mă, am venit acasă. Dar nu mă întreba ce şi cum, pe unde am umblat. Şi dă să deschidă un sac mare.

- Bine, Jiene, când ai plecat ne-ai spus nouă că vrei să mergi cu circul, te-ai sfătuit cu noi, ca nişte părinţi ce suntem pentru tine?

- N-am spus, tată, că m-am gândit că n-o să mă lăsaţi! S-a scuzat flăcăul. Am vrut să merg şi eu prin ţări străine. Uite, am adus asta din Grecia, s-o dai lui mămăica. Şi a scos din desagă un pachet.

- Eu mă lupt singur cu suferinţele Anicăi şi ale copiilor, mai port şi grija unuia care fuge de-acasă? De-acum, dacă vrei să rămâi la noi, trebuie să mă asculţi şi să promiţi că nu mai pleci! Dacă oi spune că eu am ochii albaştri, albaştri sunt, altfel, mergi la bunică-ta, măi tată, că m-au ajuns greutăţile şi spaima! Cred că m-ai înţeles. Ia uită-te la mine, cum sunt ochii mei? Întreb eu.

- Sunt negri, tătăică-hăi! Răspunde Jianu glumind şi, desfăcând hârtia, scoate nişte biscuiţi mari pentru voi, aduşi de prin ţări străine.

- Pavelică, tată, priveşte mai bine, cum sunt ochii mei, măi?

- Tată, sunt verzi! răspunde Pavel cu îndărătnicie arătându-mi o icoană pictată pe lemn. Pentru Anica.

- Lasă icoana şi-mi răspunde, cum sunt ochii mei, băiete? Uită-te bine, că altfel, te fac de urci dealul în miez de noapte. Caută la smerenie, Pavelică şi vezi ce trebuie să vezi. Cum sunt ochii mei?

- Sunt albaştri, tătăică! A cedat el până la urmă.

Şi albaştri au rămas. Nu a mai plecat băiatul de acasă, a fost ascultător.

Ion încheie povestea şi lacrimile îi curgeau brăzdându-i obrajii. Îşi adusese aminte de ziua necazului: războiul nemilos care i-a luat fratele şi de copiii morţi din cauza foametei celei mari. Anica venise şi ea să-i cheme pe toţi la masă.

- Mămăică, ai făcut borş de pui? Se interesă Niculae alergând spre bucătărie.

- Dar tu nu ştii că suntem în Postul ăl Mare? Strigă femeia în urma lui. Am fiert barabule, le-am prăjit în ulei şi v-am făcut salată de castraveţi cu zeamă de gogonele. Asta am făcut! Cu turte, şi gata!

- Mamă-hăi, ţi-aduci aminte că ne-ai spus demult o poveste cu nişte copii care mâncau numai de post? Ne-o mai zici o dată? Se rugă băiatul aşezat la masă, cu lingura plină de cartofi, gata s-o ducă la gură.

- Zi-le Anică orice le-ai zice, să mă duc şi eu la treabă, se ridică moş Ion după ce a mâncat cu poftă. Uite s-a făcut ora două şi eu n-am terminat masa ceea pentru Mocanu. Acum vine omul şi îmi bate obrazul. Ţine-i pe lângă tine să pot şi eu lucra!

- Aţi auzit, Vasile Niculae! Mai lăsaţi pe tată-tu în pace! Ce atâta vorbă?

- Spune-ne tu, mamă, despre cei şase copii care s-au născut la porunca lui Dumnezeu. Te rugăm! Se alintă Vasilică al Măndiţei.

- Da’păi, numai şase s-au născut din porunca Lui? Toţi venim pe lume din dorinţa divină! Are Cel Vechi de Zile un plan cu noi. Câte necazuri nu ne străbat viaţa? Noi suntem toţi în mâinile Domnului şi toate rănile sufleteşti şi trupeşti ni le tămăduieşte. Avem un Mângâietor! Amuţeşti când auzi câte şi mai câte istorisesc oamenii, cum s-a întâmplat cu Ion şi Liliana, despre care v-am spus cândva că aveau şapte copii...

 

Povestea face parte din cartea pentru copii Mama de tablă. Povestea părinţilor adoptivi, autoare Agapie Gina, Ed. Episcopiei Giurgiului, 2014, tipărită cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului.

Ilustrația aparține Iustinei Matei, 10 ani.
 

19-11-2014
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu