Despre cum să ne mântuim în aceste vremuri - interviu cu Pr. Proclu Nicău

 

Părinte, vă rugăm să ne spuneți un cuvânt de folos despre cum să ne mântuim în aceste vremuri și cine dintre creștini este pregătit pentru viața monahală?

În veacul acesta înșelător, diavolul caută prin fel și fel de curse să-ți prindă sufletul și dacă nu poate și te-a scăpat la mănăstire, umple mintea de griji, că după ce te-a agățat vrăjmașul, pățești exact cum pățește musca cu casa păianjenului. Se zice că era odată un pițigoi care i-a spus unei muște: „Ai grijă că o să cazi în casa păianjenului!”, iar musca dă cu aripa și zice: „Lasă!ˮ și s-a prins cu una și pe urmă, iar îi spune: „Ai grijă!ˮ și ea iar îi răspunde: „Lasă!ˮ și dă și cu cealaltă și s-a prins cu amândouă în casa păianjenului și căutând să iasă, mai tare s-a prins.

Deocamdată, dintre cei care se duc în mănăstire sporesc mai mult cei care au ajuns să se poată mărturisi cât mai des. Pe majoritatea începătorilor, Duhul cel Sfânt îi aduce, îi trezește, îi luminează și-i întoarce cu mintea către mănăstire. Ei duc o viață de pocăință, prin mărturisire, prin nevoință și vor să se elibereze de lume, de cursele diavolilor. Cu timpul, făcând faptele bune, Duhul cel Sfânt prin lacrimi, prin smerenie, prin nevoință, îți curăță inima pe măsură ce sporești în smerenie. Dar se întâmplă că acolo, în mănăstire sunt unele persoane, chiar în luptă cu diavolul, cărora cel rău le dă în gând să cârtească, să judece pe stareț, pe duhovnic, pe călugări, pe maici. Și când te-ai unit cu aceia și bați în struna lor, imediat Duhul Sfânt te-a lăsat în părăsire și nu-ți dai seama. Eu, când m-am dus la mănăstire aveam atâta dragoste de călugări și de toate persoanele care duceau viață duhovnicească și acum am devenit rece, împietrit, lenevos și nu mai am râvna pe care am avut-o atunci. Și nu-mi dau seama de unde e căderea mea. De aici vine, căci pe măsură ce se lasă cineva biruit de patima de a judeca, de a osândi pe alții, atunci Duhul Sfânt îl lasă în părăsire și dau năvală ispitele. Și numai așa ne putem repara, numai prin mărturisire și rugându-ne la bunul Dumnezeu pentru acele persoane pe care le-am judecat. Să ne rugăm așa: „Doamne, iartă-i că ei din cauza noastră au greșit. Doamne, te rog, nu-i pedepsi din cauza mea, că eu am fost vinovatˮ și mă rog la bunul Dumnezeu să nu-i pedepsească, ca bunul Dumnezeu să-i mântuiască. Și așa, văzând bunul Dumnezeu căința noastră și dorința de a pune început bun, ne va schimba viața, dintr-o viață trupească într-una duhovnicească și Duhul Sfânt, văzând că noi căutăm să ne smerim și să-i vedem pe toți mai buni și pe noi mai răi, atunci El iar vine și ne ajută.

Și am mai observat, chiar în zilele noastre, că ascultările nu mai sunt cum erau pe timpuri. Și acum ca să nu ne tulburăm, ca să nu ne pierdem răbdarea, unde ne aflăm, fie în biserică, fie la ascultare, să zicem mai mult rugăciunea, fie Doamne Iisuse, fie la Maica Domnului și dacă nu am ajuns să putem spune o rugăciune în gând, în inima noastră și cu mintea adunată în inimă, măcar să ne ridicăm la treptele astea: să ne păzim mintea prin cugetare sfântă, prin cugetarea la moarte. Și cugetând la Judecata Mântuitorului, atunci, când și când, încercăm să zicem iarăși Doamne Iisuse, iar dacă nu putem, noi, începătorii, să ne ridicăm mai mult prin meditație. Și adeseori să încercăm să zicem iarăși Doamne Iisuse.

Dacă nu putem, iarăși să ne ocupăm cu meditația, cu gândul la moarte, că foarte mult ne ajută Duhul cel Sfânt prin cugetarea la moarte. Am văzut chiar și într-o carte care se cheamă Oglinda inimii, cum Sfântul Înger aduce un cap de mort și spune unui Sfânt Părinte: „O, moarte! Mai bine te-aș numi viațăˮ, pentru că de câte ori cuget la moarte, de atâtea ori sufletul meu se trezește din împrăștiere. Și de câte ori uit de moarte și mintea mea se împrăștie la cugetările, la lucrurile veacului acestuia, atunci diavolul mă poate birui prin ispite.

Am observat un lucru: când vrea să se nevoiască călugărul și a făcut rugăciune cum a putut el și a adormit din rugăciune, atunci diavolul îi aduce unele ispite ca să-l poată birui și măguli ca atunci când se va trezi să aibă cugetare la lucrurile pe care i le-a arătat. Și atunci, Duhul cel Sfânt, imediat îți luminează mintea ca să deosebești binele de rău. Și îți dai seama că trebuie să faci voia lui Dumnezeu și începi a zice rugăciunea în somn, că Duhul Sfânt te ajută numai dacă ai bunăvoință. Mai contează și felul cum ai lucrat în timpul zilei. Dacă în timpul zilei am lucrat prin luptă, Dumnezeu ne ajută, căci lupta cea mai mare este prin gândire, iar căderea și ridicarea monahului sau a creștinului, sunt prin gândire. Prin gândire ne ridicăm și prin gândire cădem. Și prima dată, trebuie să-ți întrebi conștiința: „Conștiință, spune-mi drept, te rog, dacă mor acum, mă mântuiesc? Îi place lui Dumnezeu cum trăiesc?ˮ. Și atunci, pentru smerenia pe care o are cineva, Duhul Sfânt coboară și îl ajută să poată birui.

Ce trebuie să spună conștiința ca viața noastră să fie plăcută lui Dumnezeu?

Păi, uite cum. Când începe a-l mustra pe cineva, prima dată îl mustră așa: că el e cel din urmă, că nu corespunde viața lui cu sfaturile Sfinților Părinți care spun așa: „Începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu și sfaturile sfinților”. Și cine a ajuns să aibă frica de Dumnezeu lucrătoare, acela va ajunge pe măsură ce-și curăță inima, prin lucrarea Duhului Sfânt, de la frica de Dumnezeu la dragostea de Dumnezeu și pe urmă rămâne o părticică de frică de Dumnezeu și mai mult iubire de Dumnezeu.

Deci rămâne o părticică de frică?

Da, ca un respect de tată, de părinte.

Și predomină mai mult iubirea de Dumnezeu?

Predomină iubirea de Dumnezeu și lui îi e frică ca nu cumva să-L supere pe Tatăl ceresc. Dar asta este o treaptă mare și atunci când a ajuns așa și-i vede pe toți mai buni și el mai mic, îi vede pe toți sfinți, atunci se lasă simțit Duhul Sfânt care îi descoperă chiar și veșnicia și-l duce și în răpire, îi descoperă raiul, îi descoperă tainele lui Dumnezeu. N-ai văzut ce spun Sfinții Părinți, că celor smeriți cu duhul, Duhul Sfânt le descoperă tainele Sale?

Dar Dumnezeu din care rugăciune ne ia în răpire? Poate să ne ia și când ne rugăm la Psaltire sau numai când spunem „Doamne Iisuse”?

Uite cum, totul e să fie mintea adunată. Și când e mintea adunată îl ia și din cugetarea sfântă. Și când l-a luat în răpire, el se bucură, nu se mai roagă lui Dumnezeu, numai se bucură de slava lui Dumnezeu. Bucuriile acelea nu se aseamănă cu acestea. Doamne ferește! Că dacă s-ar asemăna cu acestea, s-ar spune bucuriile, dar nu le poți spune. Sunt unele persoane, am văzut din care vin pe la mine, care au ajuns la o măsură înaltă, care se țin de mărturisit și nu ies din sfatul duhovnicului și din sfaturile Sfinților Părinți și au simțit unele bucurii asemenea cu unele răpiri. Și unor persoane, Duhul Sfânt le descoperă nu pentru că sunt vrednice de acele bucurii, ci pentru ca să știe de ce au de luptat, adică pentru ce luptă ele. Și sunt unele persoane, care își adună mintea din toate părțile, fie în cugetare sfântă, fie în rugăciune, dar mai mult și mai mult în Doamne Iisuse.

Cineva spunea că stătea pe pat, după ce și-a făcut rânduiala lui și a simțit așa o curăție, o bucurie sfântă și un dor de Dumnezeu și din cugetarea aceea l-a răpit Duhul Sfânt. Altădată cineva povestea unui părinte bătrân cum a avut o bucurie sfântă. Dar bătrânul i-a zis așa: „Să nu te bucuri, să nu crezi că e a ta această bucurie! Dumnezeu ți-a descoperit pentru ce trebuie să lupți, dar când ți-a veni iarăși bucuria, când te-ai pune la rugăciune și iar le ai, abia atunci sunt ale tale. Dar cât timp vin foarte rar, nu sunt ale tale, ești încă în luptăˮ.

Le primești de la Dumnezeu ca un dar ca să te lupți, iar la sfârșit le primești în urma nevoinței și a ajutorului lui Dumnezeu?

Da. Și părintele acela a mai spus așa: Aceste bucurii le simt acele persoane mai mult către sfârșitul vieții. Atunci Duhul Sfânt te face să uiți de veacul acesta, să te bucuri de celălalt veac. Când ai o răpire din asta și te-ai bucurat de slava lui Dumnezeu și apoi revii înapoi în trup, imediat trebuie să zici Doamne Iisuse. Și dacă zici mereu Doamne Iisuse, iar ești răpit.

Până când? Până când vine un om și-l deranjează?

Până îl deranjează cineva. Și așa, în timpul acela, nici nu ți-e somn, nici nu ți-e foame. În timpul acela nu mai vrei să auzi că ai trup, că îți trebuie ceva.

Înseamnă că ține mai multe zile o astfel de stare?.

Da, și mai știu de un pustnic, care din 40 în 40 de zile mânca. Acela desigur de aceasta mânca așa, pentru că stătea în răpire.

Nu mai avea nevoie de mâncare.

Da. Că era un frate, ucenic și la vreo 3, 4 zile – nu știu exact la cât timp – îi ardea pieptul de foame, nu mai putea și bătrânul a zis așa: „Eu țin 40 de zile și nu mi-e foame și tu, după câteva zile, nu mai poți de foame!ˮ. Și atunci l-a mustrat Duhul cel Sfânt: „Tu postești pentru că Duhul Sfânt te ajută. Dar fratele din dragostea lui se nevoiește”. Și după felul cum am descoperit, el stătea în răpire și cum începea să se roage, nu mai era pe pământ, era în rai. Numai trupul stătea pe pământ.

Dar în rai vedea oare îngeri sau sfinți, pe Maica Domnului și frumusețile de acolo?

Uite cum e. Tainele acestea sunt așa de strașnice, că orice bucurie din acelea nu o poți spune! Nu-i vedenie, acele bucurii sunt mai presus de vedenie. Sufletul se bucură de slava lui Dumnezeu și bucuriile acelea le înțelegi, dar nu le poți spune că nu se aseamănă cu acestea, că dacă s-ar asemăna cu acestea, ai spune. „Uite așa-iˮ. Duhul cel Sfânt atâta le-a pecetluit, ca să nu poată diavolul să imite. Când auzi că cineva a fost răpit și spune cum a fost răpit, îl prinzi, dacă e de la Dumnezeu sau e de la vrăjmașul.

Cum îl prinzi?

Dacă spune că a fost răpit și s-a bucurat de slava lui Dumnezeu și spune cu gura, nu-i adevărat, nu a fost răpire. Ori e vedenie, ori e înșelăciune.

Înseamnă că e o taină, nu trebuie să spună deloc?

Da, ai vrea să spui, dar mintea nu poate spune. Numai te bucuri și înțelegi ce ți s-a întâmplat că Duhul cel Sfânt te lămurește, te luminează, te înțelepțește.

Îl aduce pe om la tăcere pentru că tăcerea este glasul veacului viitor. Adică tu te bucuri, dar nu mai poți să spui niciun cuvânt. Numai inima ta se bucură și gura tace.

Și mai este încă ceva, un cuvânt pământesc care zice: „Tăcerea este a veacului viitor și vorbirea a veacului acestuiaˮ. Asta e o treaptă pe pământ și de la treapta asta te poți ridica la ce am spus. Dar, noi n-am ajuns acolo, suntem abia la temelie. În primul rând este ascultarea de un duhovnic, să plângi, să te smerești și să te pocăiești, iar prima virtute este să nu te mânii, a plânge și a nu te răscula, a nu te tulbura, a învăța să ierți și a trece cu vederea neajunsurile altora. Asta îl răstoarnă pe diavol.

Și cum se răstoarnă diavolul?

Când diavolul lucrează prin om, îi faci un izbai omului. Și când i-ai făcut un izbai, îl doare pe diavol că i-ai stricat lucrarea lui.

Dar și când te smerești înaintea altui om, l-ai răsturnat pe diavol prin om, fuge dracul din el și atunci omul cade deasupra lui.

Da. Eu îți spun așa. Cineva tot a venit mereu și tot m-a ocărât și eu am început a zice Doamne Iisuse și el îmi spunea câte o sută de cuvinte și când îmi punea o întrebare și îi răspundeam, acele o sută nu mai aveau valoare și el iar zicea alte cuvinte, rapid, că avea două Facultăți. Și până la urmă ce să vezi, că am observat așa: Duhul Sfânt nu se uită la câte Facultăți ai, se uită la câtă credință și smerenie ai și pe măsura smereniei Duhul Sfânt îi ia Facultățile din minte, iar acela rămâne ca un copil fără minte și vorbește ca un nebun. Bineînțeles, dacă este cineva care are 2, 3 Facultăți, ori cine știe ce mai are el și are și smerenie atunci mă plec până la pământ. Acela e un om complet. Dacă are Facultate și nu are smerenie, este un om nebun. Mândria nu e a oamenilor celor sănătoși, e a oamenilor bolnavi. Pot să aibă aripi să zboare pe sus și când ai auzit că zboară pe sus și n-are smerenie, să faci semnul Sfintei Cruci. 

Care sunt semnele după care putem cunoaște că cineva este smerit?

Smerenia este înlăuntru și până la urmă se va descoperi. Tot cel care e smerit, cunoaște pe cel smerit. Cel mândru nu cunoaște pe cel smerit, el cunoaște numai întunericul. Când Duhul Sfânt i-a desăvârșit cuiva smerenia, acesta este semnul: când îl va lăuda toată lumea, el n-are nevoie de lauda nimănui și el în mintea lui, în sufletul lui nu se mai schimbă. El știe că e păcătos, vinovat Judecății, că e omul cel mai păcătos. În luptă sunt mai multe trepte: este om care este în luptă și chiar de moare, câștigă că el e în luptă cu duhurile. Iar cea mai mare primejdie este când se încrede în el, că el e cineva și lovește cu cuvântul în cineva. Atunci Duhul cel Sfânt îl lasă în părăsire. Dar are mare însemnătate, că Duhul Sfânt, doar pe măsura smereniei, se lasă simțit de sufletul nostru.

E foarte greu să câștigi virtutea asta. Eu, de exemplu, tot vreau să fiu smerit. Toată viața m-am gândit, dar oare cum să fii smerit? Tot vedeam pe alții smeriți și ziceam: „Măi, ce bine ar fi să fiu ca el!ˮ. Numai că asta se dobândește foarte greu.

Este o smerenie apărută în afară. Dacă scopul e bun, asta nici nu strică, dar nici n-ajută. Îi o apă goală.

Smerenie de suprafață.

Dar, smerenia aceea-i adevărată în care plânge inima și ca să plângă inima, trebuie să duci viață de pocăință. În această smerenie, Duhul cel Sfânt îl împăciuiește pe om înlăuntru și chiar dacă în afară e amărât, înlăuntru el e plin de bucurie și de pace și n-ar mai vrea să audă de veacul acesta înșelător. Pe acel smerit foarte puțini îl înțeleg pe fața pământului, că stând între mulți și bătând în struna multor persoane care sunt fără de Dumnezeu, rămâne sărac și de multe ori acela dorește liniște și să se retragă. Că dacă ai momente de liniște, poți să te descurci mult între cei mulți, pentru că ai simțit dulceața liniștii și când vin lovituri de la diavol, știi cum te-a mângâiat, cum te-a ajutat Duhul Sfânt și atunci Duhul Sfânt te ajută și între mulți. Dar atât te ajută, cât nu te dai după ei, cât ai mărturia Sfinților Părinți și doar dacă ai răbdare, îi poți folosi pe ei. Atunci când vezi că mărturia Sfinților Părinți nu mai corespunde și te împiedică chiar ei, atunci ești nevoit să te retragi dintre ei, că ascultarea atât e valabilă, cât nu te desparte de Dumnezeu. Asta-i clar.

Și în viețile de obște, atât a mai rămas de valoare, ca să poată spori un suflet. Și mai ales dacă s-a dus cineva într-o mănăstire, foarte mult ajută dacă a crescut duhovnicește, că nu se mai răstoarnă. Nu-l mai răstoarnă diavolul. Poate să-i vadă pe toți ducându-se de-a dura, cel rău nu-l mai vatămă. Dacă ai povățuitor, duhovnic și zici Doamne Iisuse și te silești să te fure somnul din rugăciune și nu ieși din sfatul duhovnicului, vei căpăta cunună de mucenic, că mulți care sunt cu adevărat ascultători în viețile de obște, devin ca niște mucenici și rugăciunile lor vor fi foarte mult primite la Dumnezeu. Și ei capătă o minte și o inimă de prunci, nu mai au răutate și au plată multă în ceruri. Amin.

 

Material apărut in Revista Atitudini, Nr. 51, Interviu realizat de Stavrofora Justina Bujor, după o înregistrare din anul 1998