Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Viaţa duhovnicească. MilosteniaNr. vizualizari: 2762

Soarele să nu apună peste mânia voastră - despre resentimente și ținerea de minte a răului

Cristina Roman
Tags: resentimente; ranchiuna; mânia; viața duhovnicească;
Soarele să nu apună peste mânia voastră - despre resentimente și ținerea de minte a răului

 

“E o pace mincinoasa în sufletul tău, o politețe din aceasta…

Zâmbești, dar ești oricând gata să-i bagi celuilalt pumnalul în inimă…

Este imposibil a nu avea vreodată o cât de mică neînțelegere cu cineva? Mai degrabă răspunsul ar putea fi că la tot pasul ne ciocnim de diverse provocări și supărări, fiindu-ne lesne ațâțate mânia, furia, dorința de a ne face dreptate, de a nu ne lăsa umiliți. Uneori suntem noi cei care “călcăm în străchini”, dar și atunci mândria și orgoliul ne împiedică să ne cerem iertare din suflet. Dacă a simți sinceră părere de rău pentru greșelile noastre este așa de greu, atunci cum ni se va părea a simți milă, părere de rău și iertare pentru cei care ne greșesc în mod conștient sau inconștient? De câte ori nu ne trezim făcând în minte scenarii de dialog în care să îi arătăm noi celui care ne-a supărat cât de mult a greșit, sau să ne răzbunăm, sau să îi răspundem cu aceeași monedă? Aceasta înseamnă că suntem plini de resentiment, de ceea ce Sfinții Părinți numesc ținerea de minte a răului.

Sfântul Nectarie din Eghina scria că “Ținerea de minte a răului înseamnă a nu uita răul și a te gândi la răzbunare. Ținerea de minte a răului este un viciu și o patimă foarte rea, pentru că pervertește sufletul, întunecă și tulbură mintea și inima. Ținerea de minte a răului nu cunoaște iertarea; fiind nemilostivă și lipsită de iubire, caută să se răzbune. Ținerea de minte a răului este o lipsă cruntă de omenie, care se naște dintr-un suflet viclean.

Cel ce ține minte răul este mândru, necugetat, nemilos, viclean, dușmănos

Cel ce ține minte răul este necinstit și incorect, pentru că îl urăște pe fratele său, pe care, în acord cu porunca dumnezeiască, este dator să-l iubească; este mândru, fiindcă se împotrivește legii lui Dumnezeu; este necugetat, pentru că, deși păcătuiește în fiecare zi față de Dumnezeu și de aproapele, nu poate arăta îngăduință față de păcatele celorlalți; cel care ține minte răul nu-și aduce aminte de cuvintele Domnului: “Iertați și vi se va ierta” și “De veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre”; unul ca acesta ține în suflet mânia, și cere de la Domnul iertare; față de semenul său nu are milă, dar se roagă pentru iertarea păcatelor proprii; din dușmănie, se plânge împotriva fratelui său și așteaptă de la Dumnezeu iertare. Unuia ca acesta nu i se va da iertare; amintește-ți să-i ierți aproapelui greșeala, și atunci, rugându-te, păcatele îți vor fi iertate. Își deschide gura împotriva aproapelui, spunând: “În felul în care s-a purta cu mine, în același fel mă voi purta și eu pentru cele cu care m-a nedreptățit; îmi voi nimici dușmanul”; își ascunde mânia și vădește viclenie; are un cuget inuman și sălbatic; nu păstrează nicidecum trăsăturile bunătății Părintelui ceresc, Căruia i se adresează numindu-l Tată,  ținând minte răul asemenea cămilei. Dumnezeu îl urăște și se scârbește de cel ce ține minte răul, pentru că a stricat chipul care i-a fost dăruit; nu-i primește darul pe care îl aduce la altar; ofranda lui este urâtă în fața lui Dumnezeu; rugăciunea sa este asemenea seminței căzute pe piatră, deoarece a uitat cuvintele Domnului: “Răzbunarea este a mea, Eu voi răsplăti (…), nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul cu binele.” Căile celui care ține minte răul duc la moarte.

Caracteristicile celui ce ține minte răul sunt înverșunarea, faptul de a se bucura de răul celuilalt, furia, neînduplecarea și ura. Cel care ține minte răul va atrage asupra sa mânia Domnului și va fi certat pentru ținerea de minte a răului: în ziua Judecății, Judecătorul cel nepărtinitor îi va spune ceea ce i-a spus și slugii viclene: “Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum și eu am avut milă de tine?”; și va fi trimis în focul cel mai dinafară.”

Despre răzbunare, Sfântul Nectarie ne învață astfel: Răzbunarea este răsplătirea pentru vătămare sau pedepsirea nedreptății de către cel nedreptățit, fapt care se mai numește și apărare. Un oarecare, întrebându-l Diogene: “Cum să ne apără de dușman?”, acesta i-a răspuns: “Să devii cu adevărat bun”. Dumnezeiescul Pavel ne poruncește să nu răsplătim răul cu rău, ci să răsplătim cu cele bune pe cei ce ne-au făcut rele, zicând: “Nu vă răzbunați singuri, iubiților, ci lăsați loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul. Deci dacă vrăjmașul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea.” Chiar și Cezar, cu toate că era necredincios și nu avea lege creștină, făcea bine celor ce-l prigoneau și se răzbuna prin faceri de bine. Așadar, cineva a definit astfel răzbunarea: “Răzbunarea înseamnă a-ți păstra slava superiorității proprii prin izbânzi egale cu cele câștigate sau chiar mai strălucite decât cele dinainte.”(Sursa: Sf. Nectarie de Eghina, Cunoaște-te pe tine însuți sau despre Virtute, Ed. Sophia)

Există două feluri de mânie, net osebite între ele: Mânia ca păcat – personală, egoistă, prostească, încăpăţânată, ridicolă de cele mai multe ori, izvorâtă din ură, pizmă, nestăpânire de sine, resentiment, necugetare. Şi mânia legitimă – sfântă, dezinteresată, stârnită de spectacolul sfâşietor al răutăţii dezlănţuite, al strâmbătăţii triumfătoare, al nedreptăţii făcute semenului meu ori semenilor mei sau al ocărârii, al asupririi şi batjocoririi lui ori a lor. Mânia aceasta de-a doua nu e câtuşi de puţin un produs al agitaţiei lăuntrice, al zvâcnetului temperamental, ci e cu totul raţională şi e declanşată din afară. (Domnul ni se înfăţişează câteodată îmboldit de mânie, furios însă nicicând. Furia, viscerală şi tâmpă, nu poate fi generoasă şi sfântă, mânia da – cu prisosinţă.)[…]

Mânia mea – egoistă, sălbatică, avându-mă în vedere numai pe mine, pricinuită doar de considerente proprii eului meu imperialist şi trufaş de iritabilitate, irascibilitate, nervozitate şi susceptibilitate – e un păcat urât. Mânia mea, iscată de erupţiile prostiei şi răutăţii din juru-mi, de suferinţa nemeritată a fratelui meu, de nedreptatea ce i se face, de formalismul deşănţat, de minciuna neruşinată, de dispreţul pentru om, discriminări, necesitate, înşelăciune, palme peste ochi date celui nevinovat, asuprirea celor lipsiţi de apărare, batjocorirea celui slab şi altele asemenea lor, nu mai este un păcat, ci o virtute – o datorie chiar. Şi-i bună, sfântă şi dreaptă. Acest soi de înflăcărată mânie a fremătat şi în sufletul Domnului şi-i cuviincios şi înţelept să ne aducem aminte de un adevăr deseori dat uitării, spre a nu deforma în mintea, inima şi cugetul nostru înţelesul justiţiar şi clarvăzător al creştinismului.

Creştinul nu-i, prin definiţie, un nătâng şi un prizărit, un insensibil, grijuliu numai de sufletul şi tihna lui, un adept al subterfugiului: „Ce-mi pasă mie?”. Lui, cu precădere, îi pasă de ceilalţi. Învrednicească-ne Domnul de sfânta mânie împotriva tuturor formelor răului şi dăruiască-ne voinţa şi vitejia de a le înfrunta cu puterea Sfânt Numelui Său. (Nicolae Steinhardt, Monahul Nicolae Delarohia, Dăruind vei dobândi, Editura Dacia, 1997)

Nu pot să-i iert uşor pe ceilalţi

- Tu nu vrei să te ierte Hristos? - Cum să nu vreau? - Atunci de ce nu-i ierţi şi tu pe ceilalţi? Să iei bine aminte la asta, căci este ceva pentru care Hristos se mâhneşte mult. Este ca şi cum El ţi-ar ierta o datorie de 10.000 de talanți, iar tu nu vrei să-i ierţi celuilalt 100 de dinari. Să spui în gândul tău: „Cum de Hristos, Care este fără de păcat, mă rabdă mereu şi iartă miliarde de oameni, iar eu să nu iert nici măcar o soră?”. Într-o zi a venit la Colibă un tânăr despre care ştiam că avusese o neînţelegere cu cineva şi, deşi acela îi cerea să-l ierte, el nu-l ierta. La un moment dat îmi spuse: „Gheronda, roagă-te ca să mă ierte Dumnezeu!”. „Mă voi ruga, îi spun, ca să nu te ierte Dumnezeu”. Dar el mi-a repetat: „Gheronda, vreau să mă ierte Dumnezeu”. Şi atunci i-am spus: „Dacă tu, binecuvântatule, nu-i ierţi pe ceilalţi, cum să te ierte pe tine Dumnezeu?”. Dreptatea lui Dumnezeu este dragostea, îndelunga-răbdare; nu are nici o legătură cu dreptatea omenească. Această dreptate a lui Dumnezeu trebuie să o dobândim şi noi.

- Gheronda, ce este ținerea de minte a răului? Să-ți amintești răul pe care ți l-a făcut cineva sau să simți răutate pentru cel care ți l-a făcut? - Dacă îți amintești răul și te întristezi când acela care ți l-a făcut o duce bine sau te bucuri când nu o duce bine, înseamnă că ai ținere de minte a răului. Dacă însă, în ciuda răului pe care ți l-a făcut celălalt, te bucuri de sporirea lui, aceasta înseamnă că nu ai ținere de minte a răului. Acestea sunt criteriile după care te poți cerceta pe tine însăți în această privință. În tot cazul, orice rău mi-ar face altul, eu îl uit. Arunc catastiful cel vechi în focul dragostei și-l ard… Ce a spus Hristos? “Să-i iubiți pe vrăjmașii voștri și să faceți bine celor ce vă urăsc” (Matei 5, 44). (Sursa: Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și virtuți, Editura Evanghelismos, București, 2007)

Sfântul Efrem Sirul aseamănă ținerea de minte a răului cu cangrena: "Precum cangrena cuprinde trupul și nu se mai vindecă, la fel și ținerea de minte a răului cuprinde sufletul". Tot el spune: "Dacă ascunzi în inima ta patima ținerii de minte a răului, te faci locaș al mâniei și al necunoștinței și odată cu acestea al tristeții, iar vederea fțtei tale se schimbă. Căci, căile celor ce țin minte răul duc la moarte, zice Scriptura. Bărbatul mândru de multe se va întrista; iar cel smerit se va bucura în Domnul pentru totdeauna. Cel ce ascunde ținerea de minte a răului în inima sa se aseamănă cu cel care hrănește șarpele la sânul său".

Sfântul Evagrie Ponticul are un cuvânt greu referitor la ținerea de minte a răului: "Cel care are ranchiună pe demoni, nu poartă ranchiună oamenilor; cel care face pace cu demonii/ acela îl războiește pe fratele său. Ținerea de minte a certurilor este ca un foc ce arde în inimă, în timp ce sufletele celor care nu țin minte răul se răcoresc duhovnicește. Precum cărbunii se aprind de la scânteie, tot așa sufletele care țin minte răul sunt copleșite de gânduri rele; cât doare mușcătura de scorpion, atâta amărăciune are sufletul care ține minte răul…  Cel care se roagă pentru dușmanii săi nu cunoaște resentimentul".

Resentimentele, cea mai gravă problemă în căsătorie

Cuvântul fratelui care ne-a supărat este asemănat de Sfântul Dorotei cu o bucățică de iască ce aprinde focul. El spune: “Cineva care vrea să aprindă un foc, folosește mai întâi o mică bucățică de iască. Aceasta reprezintă cuvântul fratelui care l-a supărat. Acest foc inițial este foarte mic și slab. Ce importanță are cuvântul fratelui? Dacă treci peste, stingi focul, însă dacă începi să te gândești: „De ce mi-a spus asta? Poți să-i spun și eu la fel! Dacă nu voia să mă rănească n-ar mai fi spus asta..., ooo, dar pot să o fac și eu”. În felul acesta, adaugi mici bucățele de lemne în foc, sau orice alt combustibil, ca persoana aceea care aprinde un foc și tu scoți fum suflând în el. Această nedezlipire de probleme cu resentimente prelungite este probabil cea mai mare problemă în toate relațiile, mai ales în căsătorii. Nu ne descurcăm prea bine în a ne curăți de urmele resentimentelor. Chiar dacă ne pare rău și facem schimbări, lăsăm să persiste răni, doar ca să le deschidem din nou și prin aceasta să tulburăm și să păcătuim.”

Cum scăpam de ținerea de minte a răului

Odată ce am conștientizat păcatul ținerii de minte a răului, Sfântul Dorotei ne învață cum să îl îndepărtăm de la noi: “Rugându-se din toată inima pentru persoana care l-a supărat și spunând: „Doamne ajută pe fratele (soțul) meu și prin rugăciunile sale, pe mine”. Astfel, se roagă fierbinte pentru fratele (soțul) său, ceea ce reprezintă o dovadă de afecțiune și dragoste, și în același timp, se smerește pe sine cerând ajutori prin rugăciunile fratelui (soțului) său. Acolo unde este solidaritate, dragoste și smerenie cum ar mai putea ura, resentimentul sau oricare altă patimă să mai biruiască?”

Sfântul Efrem Sirul ne spune cum putem scăpa de ținerea de minte a răului: în ce se dizolvă ținerea de minte a răului? în aducerea aminte de frica de Dumnezeu și de ziua sfârșitului (...)  "Daca vezi pe cineva păcătuind, nu vorbi, nici nu-1 judeca, nici nu-l urî, pentru ca nu cumva să cazi și tu în același păcat. Zi mai bine: eu sunt mai rău decât acesta! Și: acesta astăzi, eu mâine".

Trebuie să iertăm și să ne împăcăm în aceeași zi - “Soarele să nu apună peste mânia voastră” (Efeseni 4, 26)

Într-o predică ținută la a treia duminică din Postul Mare, Părintele Sofian de la Mănăstirea Antim, atrăgea atenția: “Tulburați fiind cu noi înșine, tulburam și pe cei din jurul nostru și viața adeseori este un iad, această viață pământească cu scandaluri în familie, în ateliere, în fabrici, peste tot, fel de fel de conflicte din cauza ambițiilor, a mâniei, a nervilor nestăpâniți și așa mai departe... Una dintre patimile care ne bântuie viața noastră este mânia și cearta, conflictele care ajung uneori la niște stadii foarte înaintate. Ca urmare a mâniei, dacă nu reușim să ne împăcam în aceeași zi când ne-am certat cu cineva, apoi se așează în noi o patimă foarte periculoasă: ținerea de minte a răului. Și mergi cu această ținere de minte a răului (…), nu te poți ruga, ești mereu în dialog cu acela cu care te-ai certat. Și de fapt și celălalt este supărat pe tine și are și el mânie. Ori se uită în altă parte, ori se uită în jos, îi e jenă sau îi e scârba să se uite la tine, că l-ai jignit — și tu la fel. Aceasta patimă care se numește, ținerea de minte a răului este un rod îndrăcit al mâniei…

De aceea Sfântul Ioan Scărarul spune așa: „Într-un conflict, când te mânii cu cineva, stăpânește-ti primul cuvânt, să nu spui primul cuvânt“. Înfuriat și încărcat de nervi cum ești, dacă spui primul cuvânt, dezlănțui altul mai grav de la celălalt, tu îi spui încă unul mai puternic, și conflictul crește ca un foc, ca un incendiu și-i foarte greu să-l stingi. Se adâncește mereu, conflictul crește și această manie, și ceartă, și ură durează, nu poți să le repari în aceeași zi…

„Te vei cunoaște pe tine izbăvit de “putreziciunea aceasta“, ținerea de minte a răului, „nu când te vei ruga pentru cel care te-a supărat“ — fiți atenți aici — „nici când îl vei răsplăti cu daruri, nici când îl vei aduce la masă, ci când, aflând că a căzut într-o nenorocire sufletească ori trupească, vei suferi și vei plânge ca pentru tine însuți“. Acesta este un atribut al dragostei, despre care vorbește Sfântul Apostol Pavel în capitolul 13 din [Epistola întâia către] Corinteni. Să suferi împreună cu cel ce suferă, chiar dacă-ți este dușman. Dacă suferi cu el și te rogi pentru el când e într-un mare necaz, l-ai vindecat și pe el, și pe tine însuți…

Te porți frumos, zâmbești, însă ții minte răul ce-ți vine dinlăuntru. Spune undeva psalmistul David: „Cuvintele lor sunt line și blânde, dar taie ca niște săbii”, deci e o pace mincinoasă în sufletul tău, o politețe din aceasta… Zâmbești, dar ești oricând gata să-i bagi celuilalt pumnalul în inimă. „Cel ce o leapădă pe aceasta” (ținerea de minte a răului) „a aflat iertare, dar cel care se lipește de ea, se va lipsi de îndurarea lui Dumnezeu… „Neținerea de minte a răului este semnul adevăratei pocăințe, iar cel ce ține dușmănie și pare că se pocăiește, este asemenea celui căruia i se pare ca aleargă în vis“. Poate ați avut în vis asemenea situații, în care vă pomeneați că alergați, fugeați speriați de cineva, și când va trezeați, erați în pat. Cam așa este cel care vrea să țină dușmănie și pare că se pocăiește, se îmblânzește la chip, însă ține dușmănie în el. Este ca acela căruia i se pare că alergă în vis. (Sursa: Părintele Sofian, Editura Bizantină, 2007, București)

Diavolul e viclean și prezintă o mie de „pricini binecuvântate” care îi pot despărţi pe soţi

Trebuie să ne străduim să sacrificăm totul pentru a păstra pacea în familie. Diavolul e viclean. El ne prezintă o mie de „pricini binecuvântate” care îi pot despărţi pe soţi. Aceştia au neapărată nevoie să-şi cruţe unul celuilalt sentimentele şi să-şi amintească întotdeauna de jurămintele de credincioşie şi dragoste pe care le-au făcut nu oricum, ci înaintea Feţei Domnului. Acesta este un lucru sfânt, în comparaţie cu care păleşte orice prietenie „pe de lături”. Viaţa este luptă duhovnicească. Soţul şi soţia sunt răspunzători unul pentru celălalt în mai mare măsură decât suntem răspunzători pentru oricare dintre cei pe care îi „îmblânzim”. Soţul şi soţia poartă împreună o cruce, şi această cruce va începe negreşit să se „răstoarne” dacă una dintre mâini va slăbi şi îşi va pierde tăria. (Protoiereul Artemie Vladimirov - Cum să întemeiem o familie ortodoxă, Editura Sophia, București, 2011)

“Eu le spun de multe ori credincioşilor care vin la mine aşa: „Două lucruri sunt importante în viaţă: sănătatea şi înţelegerea. Sănătatea ne-o dă Dumnezeu şi înţelegerea ne-o facem singuri”. Adică, ne ajută şi Dumnezeu să ne facem înţelegerea, dar trebuie să ne silim să ne facem partea noastră în înţelegerea noastră.” (Părintele Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teora, 2007)

Ținerea de minte a răului și împărtășania cu nevrednicie

Vă avertizez de acum, strigând cu putere: cel care are vrăjmășie în inima lui, să nu se apropie de Dumnezeias­ca Împărtășanie! Deci ai dușman? Să nu te împărtășești! Vrei să te împărtășești? Împăca-te cu el!” (Sfântul Ioan Gura de Aur).

„Și dacă îndrăznești și te împărtășești cu ură în inima ta, atunci nu te împărtășești cu Hristos, Care este iu­bire, ci cu diavolul, care este ura. Să știi că atotvicleanul diavol caută tur­bat astfel de ocazii «de aur». El intră mai ales în cei care se împărtășesc cu nevrednicie cu Dumnezeiasca Euha­ristie” (Sfântul Ioan Gura de Aur).

Rugăciunea nu este primită dacă avem ținere de minte a răului

Un frate a întrebat pe un bătrân oarecare, zicând: Oare pentru care păcat nu primeşte Dumnezeu rugăciunea omului? Răspuns-a lui bătrânul: Pentru pizmă şi ţinerea de minte a răului, precum zice Domnul: De îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă acolo darul tău, înaintea altarului, şi mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău, şi atunci venind, adu darul tău. Iar de ai vreo vrajbă şi pizmă asupra cuiva, atunci să ştii că rugăciunea ta şi jertfa ta nu sunt primite de Dumnezeu, ci mai vârtos scârbeşti şi mânii pe Dumnezeu cu rugăciunea ta. (Sursa:  Pateric Egiptean, Editura Sophia, Bucureşti, 2011)

15-09-2014
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu