Convorbire cu Părintele Proclu Nicău, pustnicul de la marginea lumii

Peregrinul pornit pe drumul spre Mănăstirea Petru‑Vodă ca să se roage la mormântul părintelui Justin Pârvu sau ca să îşi plece genunchii în faţa moaştelor mărturisitorilor, aşezate în biserică, sau la mormintele din cimitirul mănăstirii se abate 6 kilometri, din comuna Crăcăuani, spre satul Mitocu Bălan (unde în vechime exista un metoc al Mănăstirii Neamţ), sperând să primească un cuvânt de folos, bun ca merinde de drum, de la părintele Proclu. Pe măsură ce lasă în urmă drumul principal, „civilizat”, în goana maşinii regăseşte casele străvechi, tradiţionale, specifice satului românesc de altădată. Te şi miri cum de au supravietuit furiei noilor generaţii de ţărani, care se dezic masiv de vechile case, „bătrâneşti”, şi îşi construiesc altele noi, importate din Italia, Spania şi alte state occidentale prin care i‑au purtat paşii, dar şi nevoia. Casele importate sunt ostentative prin dimensiuni, prin termopanul plantat în scop utilitar în ferestre şi prin lipsa lor de armonie, prin inadecvarea la peisajul autohton. Locuinţele „occidentale” par aduse în zbor cu avionul şi prăbuşite care, cum. Pot fi întâlnite pe întregul cuprins al României.

Cum a părăsit drumul naţional, călătorul pătrunde într‑o atmosferă vecină cu veşnicia, familiară şi, totuşi, pierdută pentru totdeauna. De‑a stânga şi de‑a dreapta drumului se deschide o perspectivă din ce în ce mai largă. Pădurile falnice, apa ce se prelinge cristalin, în legea ei, la vale, te anunţă că te găseşti la poalele Munţilor Stânişoarei. Aerul e saturat de mireasma răşinii de brad. La un moment dat, se trece pe sub o barieră rămasă ca piesă muzeografică din alte vremi, iar satul locuit, succesiunea caselor se sfârşeşte. Fix pe linia gospodăriilor care desparte ţinutul locuit al satului de cel nelocuit, sălbatic, se întrezăreşte pe partea dreaptă o poartă cenuşie din lemn, care ascunde o căsuţă desprinsă din poveşti. O casă mică, bătrânească, aşa cum se făceau odinioară. După ce te‑ai rugat tot drumul la Dumnezeu să te ajute să vorbeşti fie şi puţin, o frântură de vorbă, cu părintele Proclu, îţi iei inima în dinţi şi baţi cu putere în poarta scorojită de vreme. Dacă rugăciunea ţi‑a fost ascultată, îţi iese în cale o femeie în vârstă, cu trăsături aspre, îmbrăcată cernit, dar bună la inimă. Te întreabă uşor repezit ce vrei şi de unde vii. Dacă îi mărturiseşti că vii de la distanţă mare, să spunem, de la Bucureşti, şi că ţii neapărat să capeţi un cuvânt de folos de la părintele, bătrâna bate şi ea în poarta cea scorojită şi strigă cu sârg:

            ‑ Părinte! Părinte! Ai vizitatori!

Până se deschide poarta, afli că părintele Proclu e bolnav, neputincios, şi că sora lui – persoana care îţi oferă amabil aceste amănunte – are grijă de el. Timpul aşteptării creşte, intensificând tensiunea întâlnirii cu părintele. Într‑un sfârşit, poarta cea veche se deschide şi pentru câteva clipite timpul încremeneşte, şi tu odată cu el: în faţa ochilor se iveşte un bătrân cu barba mare, care i se revarsă până la piept. Nasul îi este uşor ridicat spre cer şi de sub claia căruntă te privesc binevoitor, cu dragoste, doi ochişori de viorea. Poartă haine ponosite, iar în picioare are nişte încălţări care seamănă bine de tot cu opincile străvechi. Te pofteşte în şopronul în care îi primeşte de obicei pe vizitatori, dar care geme de mulţimea icoanelor atârnate pe pereţi sau care stau aşezate pios pe masă. În acest mic spaţiu există o concentraţie fantastică şi palpabilă de dumnezeiesc. Părintele se aşază agale pe un scaun şi ascultă păsurile fiecăruia.

Prima dată când am ajuns la el eram însoţit de doi prieteni. Pe drum s‑au iscat tensiuni între noi. Şoferul nu înţelegea de ce trebuie să ne abatem din drumul nostru spre Mănăstirea Petru‑Vodă. Dacă nu ajungem la timp la destinaţie, dacă rămânem fără cazare... Nici nu a deschis bine poarta părintele, că noi ne‑am aplecat capetele ca seceraţi în faţa lui şi, binecuvântându‑ne, făcând atent, de trei ori semnul Sfintei Crucii deasupra capetelor noastre, i‑a dat fiecăruia câte un sfat care viza exact problema care îl frământa mai mult pe fiecare în parte. Unuia i‑a spus să se ferească de duşmani, să moară şi să învieze în fiecare zi. Acelaşi sfat îl primise prietenul meu de la părintele Arsenie Papacioc. Ulterior, avea să identifice duşmanii, după învăţătura Sfinţilor Părinţi: aceştia sunt trupul, lumea şi diavolul. Celuilalt prieten cu care venisem la părintele, care locuia împreună cu familia, într‑o atmosferă conflictuală, i‑a spus că, dacă îi vine gândul să se răzbune, să amâne răzbunarea, spunându‑i gândului: nu astăzi, mâine. Şi până a doua zi gândul drăcesc va dispărea. Ne‑a sfătuit apăsat să încercăm să adormim rostind rugăciunea, spunând cu multă smerenie: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑mă”.

În toiul discuţiei a venit vorba despre importanţa credinţei, pe care trebuie să o avem, în ajutorul lui Dumnezeu. Părintele ne‑a povestit că a venit la el o familie cu un copilaş care se născuse cu un picior mai scurt. Mama copilului s‑a rugat cu nădejde la Maica Domnului şi picioruşul a început să‑i crească de la sine, iar acum copilul este normal. Cât timp am petrecut la părintele, am simţit nevoia să mă aşez în genunchi lângă el. Mă copleşise dintr‑odată părerea de rău pentru toate faptele mele prin care l‑am rănit, şi nu o dată, pe Hristos şi am întristat‑o pe Maica Domnului. Ba chiar, la un moment dat, l‑am prins de mână pe părintele Proclu, ţinându‑l strâns minute în şir – un gest spontan, inconştient, care exprima dorinţa mea de a nu mă mai despărţi niciodată de persoana sa. Mi‑a rămas pentru totdeauna în inimă chipul său, cu ochii scăldaţi în lacrimi. Mi‑am amintit de o fotografie cu părintele Marcu Dumitrescu de la Sihăstria, stând pe un jilţ, pe pridvorul unei case, poate al unei chilii. Avea aceiaşi ochi înecaţi în lacrimi. Lacrimile inconfundabile ale pocăinţei neîncetate.

A doua oară când mi‑a fost dat să‑l revăd a fost la începutul Postului Mare. S‑au perindat prin mintea mea multe gânduri de îndoială: poate nu o să ne primească de data aceasta, ştiut fiind că sihaştrii, părinţii îmbunătăţiţi, trăiesc într‑o recluziune sporită şi îşi aspresc asceza în tot acest timp sacru, marcat de Jertfa şi Învierea Mântuitorului. Un timp diferit calitativ de timpul comun, cotidian. Un timp în care relaţia om‑Dumnezeu, eu‑Tu, redevine decisivă, în ea concentrându‑se întreaga energie sufletească a creştinului trăitor. Am avut cu noi, însă, prieteni de nădejde: moaştele sfinţilor închisorilor, care ne‑au deschis calea spre părintele Proclu. Eram vreo patru pelerini. Unul dintre noi se afla la începutul vieţii duhovniceşti, era proaspăt revenit în biserică. Ghid ne era Danion, care îl cercetează pe părintele Proclu de mai bine de zece ani, pentru sfaturi duhovniceşti. El ne‑a prezentat pe fiecare părintelui, vorbindu‑i şi despre problema sufletească a fiecăruia.

Părintele Proclu nu i s‑a adresat direct prietenului nostru, întors de curând în sânul Bisericii. I‑a răspuns la problemă indirect, vorbind cu Danion:

            ‑ Trebuie, cât poate, să adoarmă din rugăciune. Să nu stea de vorbă cu gândurile rele. Pe toţi care adorm din rugăciune Duhul Sfânt are să‑i ajute. Şi toţi care se roagă în timpul zilei sunt ajutaţi în timpul nopţii să adoarmă din rugăciune. Pe măsură ce am o rânduială bună în timpul zilei, aşa sunt ajutat în timpul nopţii. Are nevoie să se mărturisească. Are nevoie de căinţă. Şi când va vedea că vine diavolul, prin deznădejde, să îi spună: „Hristos a murit pentru cei păcătoşi. Cel dintâi sunt eu.” Şi când va voi Bunul Dumnezeu, va primi o mângâiere duhovnicească. Dar pe măsură ce va spori în smerenie. Apoi, prietenul nostru a îngenuncheat la picioarele părintelui, care i‑a luat capul între mâini şi a început să se roage tânguitor pentru el. De fier să fi avut inima şi tot te pătrundeau până în străfundurile fiinţei cuvintele pe care părintele Proclu le înălţa spre Maica Domnului, spre Sfânta Treime, spre sfinţii lui Dumnezeu:

            ‑ Măicuţa Domnului să te ajute! Măicuţa Domnului! Măicuţa Domnului şi toţi sfinţii care au pătimit pentru Hristos, ajutaţi‑l, dăruiţi‑i iertare de păcate şi sfârşit creştinesc în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. Şi Duhul Sfânt, a continuat părintele, are să‑l ajute să poată căpăta raiul. Şi, cât putem, a nu da vina pe nimeni. Să zică aşa: pentru păcatele mele s‑a întâmplat. Şi Duhul Sfânt are să ne ajute pe măsură ce ne smerim. Măicuţa Domnului să vă ducă în rai! Măicuţa Domnului, Sfântul Neculai, Sfântul Mina şi toţi sfinţii, rugaţi pe milostivul Dumnezeu să ne ducă în rai, să ne izbăvească de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi. Măicuţa Domnului! Măicuţa Domnului să ne ajute prin duhovnic, prin mărturisire.

A urmat la rând un prieten care e bântuit de o frică fără obiect, o angoasă care îl ia în stăpânire mai ales la căderea nopţii. Părintele l‑a alinat, dându‑i mai multe poveţe: ‑ E nevoie de Sfântul Maslu. Pe măsură ce o să aibă mărturisirea şi Sfântul Maslu, îl ajută Duhul Sfânt. Vin duhuri sfinte şi vor izgoni acele duhuri necurate. Duhul Sfânt într‑o clipă izgoneşte aceste duhuri. Dar Duhul Sfânt vrea ca acest suflet să se smerească, să dea vina numai pe el. Aşa vin unii la mine, că îi supără duhurile din cauza vrăjilor. Măi, băiete, chiar de ar şti cineva vrăji, el e cu diavolul lui. Nu dau vina pe nimeni. „Pentru păcatele mele”. Dar cât timp gândesc: „Mi‑o zis şi o să‑i zic”, văleeu!!! Şi trebuie să caut să nu adorm cu gândul în altă parte. Dacă eu fac rugăciune, dar cu mintea în altă parte, n‑ajută Duhul Sfânt. Duhul Sfânt atâta ajută: dacă mă mărturisesc corect şi mă duc la Sfântul Maslu. Atunci vin puteri sfinte şi vor izgoni acele duhuri. Şi dacă e slab trebuie să se ducă la mărturisire şi la Sfântul Maslu de mai multe ori, până când nu mai are încredere în el. Are încredere numai în Bunul Dumnezeu.

Mi‑a venit şi mie rândul să mă aşez în faţa părintelui. Până atunci stătusem în genunchi, lângă scaunul lui. Din timp în timp veneau dinspre el valuri de bună‑mireasmă, pe care le‑au simţit toţi cei prezenţi. La serviciu mi se întâmplase ceva care mă scârbise mult. O ispită care a ridicat asupra mea şi a unor colegi de‑ai mei ura conducerii. Am fost, toţi cei implicaţi în conflictul cu conducerea, anchetaţi administrativ. Exista pericolul să fim daţi afară din serviciu. Părintele Proclu m‑a sfătuit în aceeaşi manieră, indirectă, vorbind cu Danion:

            ‑ Spune aşa un sfânt părinte: în ziua în care te va năpăstui cineva şi nu te vei răzbuna, atunci Duhul Sfânt are să te ajute, are să te încununeze, dar trebuie să rabzi până la ultima suflare. Dacă ai răbdat un timp şi începi a cârti, ai pierdut iară. Să cugete la sfinţi, cum au suferit. Că ai văzut, Sfântul Arhidiacon Ştefan aşa a spus: „Iartă‑i, Doamne, că nu ştiu ce fac”. Şi aşa vom căpăta mântuirea. Uite, dacă vrea să reuşească, să nu adoarmă cu mintea în altă parte. Să adoarmă din rugăciune. Şi dacă adoarme din rugăciune, pentru smerenia lui, Bunul Dumnezeu îi va da din altă parte. Dacă el o să cate să adoarmă din rugăciune, Duhul Sfânt are să‑l ajute să îşi poată câştiga pâinea din altă parte. Dar atâta: a nu cârti! A nu da vina pe nimeni. Să zică aşa: pentru păcatele mele. La sfârşit mi‑a luat capul între mâini şi a început să se roage: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Măicuţa Domnului, Măicuţa Domnului, Măicuţa Domnului, ajută‑i, izbăveşte‑l de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi! Măicuţa Domnului, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil şi toate puterile cereşti, veniţi în ajutorul nostru! Izbăviţi‑l de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi! Măicuţa Domnului, Măicuţa Domnului, ai milă de soarta lui. Măicuţa Domnului, Măicuţa Domnului, ceartă duhurile cele tulburăcioase de la sufleţelul lui! Măicuţa Domnului, dăruieşte‑i răbdare. Şi felul doi, tot răbdare.”

Când părintele implora ajutorul Maicii Domnului, m‑a cuprins o stare extraordinară de pocăinţă şi lacrimile au început să îmi curgă de la sine. Stând cu capul între mâinile lui aveam impresia că în acel moment rugăciunea părintelui urcă direct, ca un stâlp de foc, fără nicio oprelişte, spre Maica Domnului şi că părintele îşi pune, într‑un anumit fel, sufletul chezaş pentru mine. Era atâta dragoste, smerenie, compătimire în rugăciunea lui! Îmi aştern aici, pe foaia de hârtie, aceste trăiri nu ca să mă mândresc, ci pentru că sunt sigur că la fel au simţit majoritatea creştinilor care au bătut la uşa părintelui Proclu. Apoi Danion l‑a întrebat cum trebuie să rostim Rugăciunea lui Iisus. Părintele Proclu ne‑a răspuns plecând de la o întâmplare.

‑ Cineva o venit la mine şi o zis aşa. O adormit zicând, „Doamne, Iisuse”. Şi atuncea s‑o întâmplat că l‑am îndemnat să se smerească. Şi cum o adormit, nu s‑o rugat mult şi s‑o trezit zicând „Doamne, Iisuse” cu mintea în cap. Şi atuncea o‑nceput a se smeri, o simţit o putere sfântă care i‑o dus mintea cu tăt cu Doamne Iisuse în inimă. Şi acolo, cu multă smerenie s‑o rugat. Un dor mare l‑a răpit în rai. Şi când l‑a răpit şi‑a dorit mai apoi să fie iar răpit. Şi cândva, într‑o noapte, o venit la mine. Şi atuncea mi‑a spus că iară doreşte să mai fie răpit. Şi i‑am spus că erau nişte părinţi, nişte pustnici la Mănăstirea Sihăstria şi de la aceia ştiu că pentru ca să‑l mai răpească trebuie aşa: rugăciunea cât de scurtă, cât de deasă, şi cu multă smerenie.

Înainte să plecăm de la el, părintele a simţit nevoia să ne arate încă o dată cât de important este să nu cultivăm răutatea împotriva aproapelui şi să dăm întotdeauna vina numai pe noi. Ne‑a mai relatat o întâmplare. ‑ Amu, o mai venit altu’. Şi o zis aşa: „Eu mă împărtăşesc mai des şi am ispite”. M‑o întrebat de ce are atâtea ispite, dacă se împărtăşeşte. Şi eu i‑am spus: „Măi, băiete, ca să te poţi împărtăşi trebuie spălat vasul. Trebuie spălat bine, mă, de răutate. Şi trebuie să îţi pui în minte că pentru păcatele mele, din cauza mea am atâtea ispite. A nu da vina pe altu’. Duhul Sfânt atâta te ajută, cât poţi a nu da vina pe nimeni”. Dacă părintele Justin Pârvu avea darul de a‑ţi revigora credinţa în ajutorul nedezminţit al lui Dumnezeu şi de a te pune pe o poziţie de luptă faţă de orice înfăţişare a răului – al cărui câmp de luptă este dintotdeauna lumea, părintele Proclu Nicău – care aparent nu este decât un simplu monah, care s‑a retras la pustie, cu binecuvântarea părintelui Cleopa, ca să se îndepărteze de zarva lumii – îţi reaminteşte practic valoarea smereniei şi a prihănirii de sine.

Am plecat încredinţat că părintele Proclu se roagă cu osârdie pentru toţi oamenii care i‑au trecut pragul. Printre ei, şi pentru mine.

Ciprian Voicilă

Preluare cu acordul autorului din cartea Sfinții de lângă noi. Întâmplări. Portrete. Reflecţii - Carte apărută cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Arhiepiscop Iustinian Chira al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului - Editura Areopag, Bucureşti, 2014