Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Familia. Copiii. Educaţia. VocaţiaNr. vizualizari: 3411

Buna-cuviință: ce ție nu-ți place, altuia nu-i face

Cristina Roman
Tags: cuviință; viața duhovnicească;
Buna-cuviință: ce ție nu-ți place, altuia nu-i face

În societate cuviința este sinonimă cu politețea. În viața duhovnicească vorbim despre buna-cuviință ca desăvârșire a calităților morale. Buna creștere, respectarea unor formule de adresare și salut, felul de a ne îmbrăca, de a vorbi, de a gesticula, maniera de a cere, ospitalitatea, felul de a merge și felul de a participa la un eveniment, ne definesc în calitate de ființe umane respectuoase sau nerespectuoase.

Buna-cuviință reflectă așezarea interioară a omului aflat pe pace, credincios și smerit, modest și deopotrivă săritor și inimos. Odată dobândită, buna-cuviință are un caracter statornic și nealterat. Niciodată nu se schimbă de la cuviincios la necuviincios, ci rămâne mereu aceeași. Sf. Nectarie de Eghina face portretul celui cuviincios: “este lipsit de vicleșug, sincer și direct; pășește pe calea virtuții și lucrează binele; are o înfățișare decentă și maniere nobile, cuvintele îi sunt măsurate, iar conduita morală inspiră încredere; poziția trupului este frumoasă și demnă, neavând nimic ostentativ; expresia chipului este firească și nestudiată, privirea lină, neabătută și discretă, gesturile sunt simple și calme, mersul ușor și regulat. Aspectul îmbrăcămintei este civilizat, potrivit pentru iarnă și pentru vară, curat, simplu. Cel care a dobândit bună-cuviința este apreciat de toți și învață, chiar și atunci când tace, fiind cu adevărat vrednic de iubit.” - (sursa: Sf.Nectarie de Egina, Cunoaște-te pe tine însuți)

O întreagă literatură a fost dedicată studierii limbajului corpului, limbajului non-verbal și mimico-gestual. Un gest, o privire, pot face cât o mie de cuvinte. “Ceea ce ne izbește încă de la început este o figură deschisă și candidă, care, la prima privire, ne dă impresia unei amabilități care place mult; privirea e dulce, binevoitoare și modestă; gura are ceva grațios și surâzător ce anunță bunătatea; ținuta corpului, atitudinea lui nu are nimic rigid, nimic prea liber; ea e naturală, fără ceva artificial; mișcările și gesturile ei sunt rare și n-au nimic brusc, nici precipitat; umbletul e grav, calm, așezat; nimicurile ciudate pe care le întâlnește în drum nu-i atrag privirile; conversația nu-i este zgomotoasă, impetuoasă, pasionantă, ci pătrunsă de dulceață și moderație; nu e nici risipitor, nici scump la vorbă, adică vorbește prea puțin pentru a fi socotit mare vorbitor, dar vorbește destul pentru a nu fi tăcut… Izbucnirile râsului sunt oprite și dacă uneori îi scapă fără voie, se grăbește să revină la surâsul amabil care e al expresiei voioșiei, pe care modestia o permite oamenilor Bisericii… ” – (Pr.Mihai Iosu, Duhovnciul. Vocație, formație, misiune)

O încredințare falsă este aceea că politețea, cuviința și buna-cuviință se aplică doar în raport cu persoane cu care suntem în relații mai îndepărtate sau cu superiori. Se crede că în familie ne este permis orice. Ei bine, cine gândește astfel nu se poartă autentic cuviincios niciodată, este grosolan în însăși firea lui. Falsa cuviință descoperă un caracter urât, un om plin de vicii, ipocrit și ascuns. Portretul celui necuviincios, în viziunea Sf. Nectarie: “cel cu o falsă bună-cuviință, fiind vicios, este lipsit de orice podoabă lăuntrică; dar voind să-i înșele pe ceilalți, se îmbracă necuviincios cu haina bunei cuviințe, pentru a-și ascunde goliciunea urâțeniei; viclenia este trăsătura lui principală; este nesincer, iar căile îi sunt strâmbe; lucrează în ascuns viclenia. Simulează seriozitatea, schimbându-și trăsăturile feței și arată o seninătate fățarnică pentru a ascunde tulburarea sufletului său jalnic. Privirea îi este șireată, nestatornică și curioasă, sprâncenele îi sunt lăsate, mersul lent, mișcările greoaie. Se îmbracă în haine modeste și se preface a avea un cuget smerit, în timp ce este mai îngâmfat decât toți oamenii; ce care mimează buna-cuviință ajunge să fie urât de toți.”

Cel mai greu de demascat este politețea pur formală și rece, dar care este oricum de preferat grosolăniei, după cuvântul lui N. Steinhardt: "Dacă nu putem fi buni, să încercăm să fim măcar politicoși!" În schimb, cuviința însoțită de căldură și zâmbet sincer, are la bază dragostea de ceilalți, după cuvântul Sf. Augustin: „Într-un cuvânt, primește această scurtă poruncă: iubește și fă ce vrei! Dacă păstrezi tăcerea, să fie din iubire; dacă strigi să fie din iubire; dacă îndrepți, îndreaptă din iubire; dacă ieri, iartă din iubire. Rădăcina interioară să fie cea a iubirii, din această rădăcină nu poate ieși decât bine.”

Teologia Morală Ortodoxă definește buna-cuviință astfel: "Buna-cuviinţă înseamnă corectitudinea în ţinută şi în atitudinea exterioară, în cuvânt şi faptă, respectarea bunelor maniere şi a formelor sociale, amabilitate. În manifestare, ea variază după condiţii impuse de timp, loc şi societate, dar satisface totdeauna pretenţiile corectitudinii fireşti. Ca virtute creştină, buna-cuviinţă înseamnă evitarea a tot ce poate constitui pentru persoana proprie şi pentru alţii motiv de supărare. Desigur, buna-cuviinţă să nu fie falsă şi artificială, ci reală, smerită, plină de iubire faţă de aproapele, de respect şi ascultare faţă de conducători, deci condusă de principiile moralei creştine. Acest fel de bunăvoinţă este podoaba creştinului şi temei pentru înflorirea celei mai frumoase dintre virtuţi: castitatea trupească şi sufletească".

Buna cuviință în conversații este o altă dovadă a politeții și bunei-creșteri. A nu întrerupe interlocutorul, a nu domina discuția vorbind exclusiv despre noi înșine, a nu exagera cu vocabularul prea sofisticat sau dimpotrivă, cu cel vulgar, a nu ridica niciodată tonul și a nu face o scenă, denotă gradul nostru de civilizație și bun simț. Se impune respectarea formulelor consacrate de adresare și salut, evitarea gafelor și a confidențelor nepotrivite. Șușoteala este atât de urâtă, cu atât mai mult dacă ne-o permitem în sfintele biserici.

Buna-cuviință și mărturisirea de credință la serviciu și în societate. Exprimarea orientărilor şi preocupărilor noastre sufleteşti, într-un anumit grup, se poate face şi prin ținuta vestimentară. De pildă, cineva care vrea să-i convingă pe cei din jur că este creștin ortodox, prin purtarea îmbrăcămintei de culoare închisă, a fustei foarte lungi, a baticului, a bărbii, a metaniilor afişate ostentativ la încheietura mâinii, a icoanei setate ca fundal pe ecranul computerului, a iconiţelor afişate peste tot pe birou etc. În aceste situații este posibil ca opțiunea personală lăudabilă să devină pricină de sminteală, mai ales în afara mediilor bisericești.

Pentru ca cineva să fie neprefăcut în relaţiile sale cu ceilalţi, foarte mult îl ajută să aibă pentru ei întot­deauna gândul cel bun şi să nu ia în serios pe toate cele spuse de ei. Să evite discuţiile care se fac, chipurile, pentru folos duhovnicesc, dar care aduc mai degrabă durere de cap. Să nu aştepte înţelegere duhovnicească de la oamenii care nu cred în Dumnezeu, ci mai bine să se roage pentru ei, pentru ca Acela să-i ierte şi să-i lumineze. Să vorbească fiecăruia în limba sa şi să nu descopere marile adevăruri în care crede şi pe care le trăieşte, pentru că nu-l vor înţelege, deoarece vorbeşte în altă frecvenţă şi într-o altă lungime de undă.

Unii spun: “Vreau să-L cunoască şi alţii pe Hristos, aşa cum L-am cunoscut şi eu” şi fac pe dascălul cu alţii. Dar trebuie ca viaţa lor să fie conformă cu ceea ce învaţă. Dacă prin viaţa lor învaţă despre un alt Hris­tos şi nu corespunde cu ceea ce spun, atunci nu pot spune că L-au cunoscut pe Hristos. Şi dacă cineva nu va avea trăire, va fi în afară de realitate şi, mai devreme sau mai târziu, îl va trăda starea sa lăuntrică. Când ne apropiem de cineva cu durere şi dragoste adevărată, atunci această dragoste adevărată a Iui Hristos îl schimbă pe aproapele nostru. Omul care are sfinţenie, oriunde s-ar afla, creează în jurul său un fel de câmp electromagnetic duhovnicesc şi îi influen­ţează pe toţi cei care se află în jurul lui. Desigur, tre­buie să luăm aminte să nu ne risipim dragostea şi să nu ne dăm uşor inima noastră, pentru că de multe ori unii ne-o exploatează şi ne-o fac “tocătură”, sau alteori nu ne pot înţelege şi ne interpretează greşit. – Pr. Paisie Aghioritul

Buna-cuviință în biserică. Sf. Ignatie Briancianinov: un comportament pios exterior, dar care nu este însoţit de o lucrare corespunzătoare a sufletului, se dovedeşte mai întâi lipsit de rod spiritual, apoi se lasă copleşit de mândrie, de părerea de sine, de făţărnicie, de satisfacţia omenească şi de alte patimi rele ale sufletului, greu de depistat şi de recunoscut. Ele se dezvoltă şi se întăresc foarte rapid, acoperite de o aparentă evlavie exterioară, când aceasta nu este animată de o autentică viaţă spirituală. Omul care îşi admiră propria sa evlavie exterioară nu va scăpa de a trece de la pietate la făţărnicie. Făţărnicia, formalismul, este deosebit de plăcută lumii atinsă de orbire; ea este atrasă de laudă, de stima şi încrederea oamenilor.

Se spune că cele mai bune exemple de politețe, de bună-cuviință, le găsim în Pateric. Părinții îmbunătățiți, înduhovniciți, adeseori nu au citit codul bunelor maniere, dar îl aplică din plin. Ajută pe oricine, au mereu un zâmbet pe buze, o vorbă bună, sunt mulțumitori și recunoscători pentru toate. Se mai spune că nu există creştin adevărat fără bun-simţ. Dacă am reflecta la acest lucru, poate nu ar mai exista neorânduială în biserici, zumzet, gălăgie, poate nu ne-am mai îngrămădi nerăbdători la cinstirea sfintelor moaște și am evita să mai ajungem subiect negativ la știri.

Un adevărat credincios trăieşte în pace şi armonie cu semenii săi (familia, colegii de serviciu, vecinii) şi le acceptă felul particular de a fi, de a se purta şi de a trăi. Dragostea frăţească, bunăvoinţa, răbdarea, spiritul civic, politeţea, curtoazia şi bunul-simţ - acestea dovedesc autenticitatea unei trăiri creştine. Altfel spus, relaţiile interumane sunt piatra de încercare a unei credinţe adevărate: Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său (I Ioan IV, 20-21). - sursa: Ziarul Lumina)

Buna-cuviință în familie. “Cel care vrea să trăiască paşnic trebuie să ia aminte mai ales la legăturile sale cu rudele şi prietenii. Să nu fie înşelat de politeţea pe care se poate să o întâlnească la ei. Politeţea lumească poate face un mare rău, pentru că are în ea făţărnicie. Comporta­mentul exterior poate prezenta un sfânt desăvârşit, dar în realitate să fie exact invers atunci când i se desco­peră lumea lui lăuntrică.

- Părinte, atunci când cineva simte bunătatea celuilalt, este bine să-şi exprime recunoştinţa?

- Dacă acela este foarte apropiat de el, nu este nevoie să facă aceasta, pentru că şi el la rândul său îl va fi ajutat cândva, căci acela simte recunoştinţa lui lăuntrică. Iar dacă nu este  o persoană apropiată, atunci să-şi exprime recunoştinţa sa cum va putea el mai bine. Străinilor să le spunem “mulţumesc”. Iar dacă, de pildă, un copil vrea să-şi exprime recunoştinţa sa faţă de părinţi, nu trebuie să facă altceva decât numai să spună zi şi noapte “mulţumesc” pen­tru tot ce fac aceia pentru el.” – (Pr. Paisie Aghioritul,, Viața de familie, Ed. Evanghelismos)

07-05-2014
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu