Cookies de navigare nu pot fi dezactivate, iar cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Viaţa duhovnicească. MilosteniaNr. vizualizari: 5337

Calomnia - dacă cineva te defaimă, trimite-i o binecuvântare

Cristina Roman
Tags: calomnia; viața duhovnicească;
Calomnia - dacă cineva te defaimă, trimite-i o binecuvântare

A calomnia înseamnă a spune cu bună știință un neadevăr despre cineva, din reaua dorință de a-l discredita pe acela. Calomniatorul răstălmăcește faptele, face insinuări, răspândește zvonuri cu tonul cel mai tendențios cu putință. Să luăm însă aminte că:

Postul este vremea de a controla cuvintele noastre. Lumea noastră este incredibil de verbală, iar noi suntem permanent inundaţi de cuvinte care şi-au pierdut sensul şi, deci, puterea. Creştinismul descoperă sacralitatea cuvântului - un adevărat dar dumnezeiesc pentru om. Din această cauză, cuvintele noastre sunt înzestrate cu puteri uriaşe, fie pozitive, fie negative. Din această cauză, vom fi judecaţi şi după cuvintele noastre: „Vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua Judecăţii. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept şi din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei, XII, 36-37).

Paza vorbirii înseamnă să redescoperi seriozitatea şi sacralitatea sa, să înţelegi că uneori o glumă „inocentă” pe care o rosteşti fără măcar să te gândeşti la ea poate avea urmări dezastruoase - poate fi „paiul” ce împinge un om către deznădejde şi distrugere totală. Dar cuvântul poate fi, de asemenea, o mărturie. O conversaţie întâmplătoare peste birou, cu un coleg, poate să facă mai multe pentru comunicarea unei concepţii de viaţă, unei atitudini către aproapele sau despre muncă decât predica formală. Ea poate semăna sămânţa unei întrebări, a posibilităţii unei abordări diferite a vieţii, a dorinţei de a cunoaşte mai mult. Nu ştim cum, de fapt, influenţăm permanent pe aproapele prin cuvintele noastre, prin adevărata „tonalitate" a personalităţii noastre. Şi, în cele din urmă, oamenii sunt convertiţi la Dumnezeu nu pentru că cineva a putut să le dea explicaţii strălucite, ci pentru că au văzut în el că lumina, bucuria, profunzimea, seriozitatea şi iubirea sunt singurele care dezvăluie prezenţa şi puterea lui Dumnezeu în lume. (Alexander Schmemann, Postul cel Mare, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1995, pp. 112-113)

Rămânând la subiectul calomniei, considerăm încă mai grav ca cel ce clevetește să se considere a fi de bună-credință și să se folosească de clevetire pentru a se răzbuna: nu i-ai dat întâietate în tramvai, nu i-ai telefonat la aniversare, nu l-ai salutat trecând pe stradă (deși tu chiar nu l-ai văzut), nu i-ai împrumutat banii pe care știai că nu îi vei mai primi vreodată înapoi etc. De aceea:

Nu te pripi să dai crezare oricărei vorbe şi porniri, ci mai înainte de orice, cumpăneşte şi chibzuieşte temeinic orice faptă în faţa lui Dumnezeu. Căci iată, vai, de cele mai multe ori, atunci când vine vorba de alţii, dăm crezare mai curând lucrurilor rele decât celor bune, atâta suntem de şubrezi. Dar cel desăvârşit nu ia drept bună orice vorbă, căci îşi dă seama care sunt metehnele firii, trăgând omul la rău, mai ales pe alunecuşurile limbuţiei.

Mare înţelepciune e să nu te pripeşti niciodată şi să nu ţii cu încăpăţânare la părerile tale. Aceeaşi trăsătură te fereşte de a te încrede în cuvântul orişicui şi, de asemenea, de a purta vorba de colo-colo, de îndată ce vreun zvon ţi-a ajuns la urechi. De aceea, sfătuieşte-te, pe cât se poate, cu un om înţelept şi conştiincios, căutând mai curând să dobândeşti învăţătură de minte, decât să urmezi orbeşte năzăririle tale. Viaţa chibzuită, potrivită voinţei lui Dumnezeu, face omul înţelept şi încercat în multe. Cu cât va fi mai smerit în faţa conştiinţei sale şi mai supus înaintea lui Dumnezeu, cu atât, în toate privinţele, el va fi mai înţelept şi se va bucura de mai multă pace.’’ – din Imitaţiunea lui Hristos, Cap. IV Buna chibzuință a faptelor noastre.

Pot fi unii care să îți ia apărarea. Aceluia calomniatorul îi spune "lasă că știu eu" și insistă cu supozițiile eronate: ceva, ceva tot ai făcut, că doar nu ești ușă de altar și multe le faci de ochii lumii sau tocmai ca să fugi de lume, căci ai ceva de ascuns despre avere, viața conjugală, convingeri politice etc. Iar argumentul sublim este că nu iese fum fără foc.

Calomnia sau vorbirea de rău (mai este întâlnită și sub formă de bârfă) este cel mai groaznic spectru al urii şi răutăţii, cea mai dureroasă traumă pentru cel ce o suportă. Calomnia este arma defensivă a inferiorităţii. Pentru că nu poate să-şi acopere propria goliciune şi meschinărie, omul încearcă să-i întunece pe cei ce se află mai sus, crezând că astfel se va îndreptăți. Întrucât este o uneltire mincinoasă şi vicleană, constituie cea mai grea traumă pentru acela care o pătimeşte. Cu dreptate proorocul David, adresându-se lui Dumnezeu, spune: Izbăvește-mă de clevetirea oamenilor, şi voi păzi poruncile Tale (Psalmi 118,134). Vrăjmaşul diavol cunoaşte chinul şi durerea, pe care le provoacă această răutate şi o foloseşte împotriva celor ce se luptă împotriva lui cu putere. Scopul său este acela de a face să cedeze răbdarea acestora.

A folosit-o chiar şi împotriva Domnului nostru, prin mijlocirea fariseilor. Cât priveşte răutatea şi viclenia, calomnia (clevetirea) deţine primul loc in catalogul răutăţii. Ține însă primul loc şi in catalogul demnităţii şi al vieţii îmbunătățite. Căci folosul pe care îl pricinuieşte întrece răsplata pentru atotcuprinzătoarea iubire de osteneală. Doar harul şi acoperământul iubirii dumnezeieşti pot să ducă această povară a nedreptei calomnii. Credinciosul să-L aibă ca pildă pe Domnul nostru, Care i-a iertat pe calomniatorii cei îndrăciți. Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac (Luca 23,34). Toţi cei care au ridicat această cruce foarte grea au câștigat şi „fericirea” pe măsură: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocări şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea” (Matei 5,11). (Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Ed. Doxologia, Iași, 2012, pp. 43-44)

Nici Biserica nu scapă de ocară și calomnie. Dimpotrivă, atacurile la adresa ei s-au întețit după postulatul de origine franceză: calomniați, calomniați, tot rămâne ceva.  Arh.V. Bacoianis ne îndeamnă la o mare prudență în a crede și a propaga vorbirea de rău la adresa Bisericii și a slujitorilor săi:

Este deci posibil ca atunci când calomniezi, mai ales persoane sfințite, să deschizi poarta sufletului și să intre în tine diavolul, care așteaptă astfel de ocazii, și să te îndrăcești! Calomnia este mai rea decât defăimarea, deoarece prin defăimare vestești ceva (rău) ce a făcut aproapele tău, în timp ce prin calomnie vestești ceva ce nu a făcut fratele tău, ci doar au născocit patimile și răutățile tale! Nedreptate a vorbit limba ta (Ps. 51,1). Pentru aceasta Dumnezeu te va doborî până în sfârșit (Ps. 51,4). Cei care i-au calomniat pe alții și mai ales pe preoți au deschis calea diavolului și s-au îndrăcit. Sfântul Grigore Taumaturgul, episcopul Neocezareei, a studiat în tinerețe în vestita pe atunci cetate a Alexandriei. Era un student model, iar mulți dintre colegii și chiar prietenii lui îl invidiau. Aceștia s-au vorbit să facă ceva să-l umilească. Au găsit o prostituată și i-au zis: Vrem să spui lumii că Grigorie a fost la tine și a curvit cu tine și te vom plăti pentru asta. Și, pe când Grigorie discuta cu unii colegi, a apărut femeia și a început să-i strige: Ai fost la mine la bordel și nu m-ai plătit. Îmi vreau banii acum! Grigorie rămase netulburat. Prostituata continua să strige cât putea, iar Grigorie, ca să rezolve problema, plăti. Însă în clipa în care femeia luă banii, se îndrăci: căzu pe jos cu ochii dați peste cap, începu să urle, să se tragă de păr, să se muște singură, îngrozindu-i pe toți cei de față. Grigorie se rugă pentru ea și femeia scăpă de diavol și își reveni. Apoi mărturisi în auzul tuturor întreg adevărul. (...) Este deci posibil ca atunci când calomniezi, mai ales persoane sfințite, să deschizi poarta sufletului și să intre în tine diavolul, care așteaptă astfel de ocazii, și să te îndrăcești! (Arhimandritul Vasilicos Bacoianis, Vorbele pot răni – cum să nu greșim prin cuvânt, traducere: Pr. Șerban Tica, Editura Tabor, p. 68-69, 71)

Nu numai sfinții părinți condamnă calomnia și o includ în categoria păcatelor celor mai frecvente și adesea ignorate la Taina Spovedaniei, ci și marii filosofi. Pe aceștia îi citează Sf. Nectarie de Eghina:

Calomnia consta într-o acuză mincinoasă, fiind defăimare și vorbire de rău. Despre calomnie, filosoful Cleantes declara următoarele: „Nu există ceva mai rău decât calomnia, căci l-a înșelat pe ascuns pe cel care era încrezător; ea naște fără temei ura.” Iar Menandru spune următoarele despre calomnie: „Cel care se lasă convins degrabă de calomnii, fie este viclean în deprinderile sale, fie nu are decât socotința unui copil. Nimic nu este mai dureros decât calomnia, intricat silește pe un altul să fie supus acuzelor pentru păcatul săvârșit de altcineva.” Tucidide remarca: „Nu este înțelept nici a pleca urechea la calomnii și nici a le răspândi.” Herodot observa: „Calomnia este foarte rea; în fapt, doi sunt cei care săvârșesc nedreptatea, și [numai] unul este cel nedreptățit; căci cel ce calomniază îl acuză pe cel care nu este de față, iar celalalt [care aude acuza] nedreptățește, lăsându-se convins înainte de a afla adevărul; iar cel absent de la discuție este nedreptățit în toate, acuzat fiind de cel dintâi că este [un om] rău.” Filon spune despre cei care calomniază că „n-au parte de harurile dumnezeiești, fiind suferinzi de aceasta boală demonică, cu ură și dispreț față de Dum­nezeu, fiind întru totul străini de orice fel de fericire“. Hippias afirma: „Calomnia este foarte gravă, chiar mai rea decât insulta; insulta este mai puțin gravă decât calomnia pentru că nu se face într-ascuns.” Maxim Mărturisitorul spune: „Să te gândești la calomniatori și la cei care împrăștie zvonuri nu ca la niște binevoitori, ci să te îndepărtezi de ei ca de niște șerpi ucigători.“

Dumnezeiescul Ioan Gura de Aur zice despre cei ce calomniază următoarele: „Cel care îl calomniază pe aproapele se aseamănă celui care se hrănește din însăși carnea fratelui sau, pentru ca i-a mâncat [mai întâi] renumele și apoi i-a provocat prin cuvânt nenumărate alte rele.”

Ocara este vorbirea de rău, injuria și clevetirea. Cel ce ocărăște este meschin, înclinat spre mustrare, insulte și învinuiri; are o inimă necurată. Duhul îi este pervertit, iar sufletul ticălos. Gura îi este viclea­nă, buzele pângărite, cuvintele nedrepte. Se institu­ie ca judecător aspru al fratelui său, îl osândește fără ca acesta să se poată apăra; nemilos și necruțător, îl atacă și își pronunță verdictul asupra lui. Cel care ocărăște și ceartă nu diferă întru nimic de ucigaș, pentru că cel din urmă ia viața, dar celălalt, cinstea, și temelia pe care se sprijină viața. (din: Sfântul Nectarie din Eghina, “Cunoaște-te pe tine însuți sau Despre virtute“, Editura Sophia, 2012)

Dacă vei auzi că cineva te grăieşte de rău ori te defăimă, trimite-i o mică binecuvântare după puterea ta, ca în ceasul rugăciunii să spui cu îndrăznire: Şi ne iartă nouă; Stăpâne, greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. (Patericul Lavrei Sfântului Sava, Editura Egumenița, 2010, p. 56)

Să ne ferim a calomnia, căci de a fi calomniați nu ne putem feri. Oricât de onești, de buni, de generoși, sfinți dacă am fi, nu am scăpa de această armă periculoasă care este calomnia. Să ne vedem de ale noastre ignorând răutatea și prostia, convinși fiind că ripostând ne înjosim mai mult decât ne înjosește calomnia însăși. De Adevăr și Dreptate ne vom bucura numai în Împărăția lui Dumnezeu, unde să Îl rugăm să ne facă și pe noi părtași spre Slava Lui.

foto: Sandro Boticceli, Calomnia

09-04-2014
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu