Cookies de analiza a traficului  Accept | (oricand puteti renunta la acceptul dat) Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Viaţa duhovnicească. MilosteniaNr. vizualizari: 421

Cuviosul Paisie Aghioritul, despre virtutile batranetii

Pr. Ioan C. Tesu
Tags: batranetea; Paisie Aghioritul; viata duhovniceasca; durerea;
 
Cuviosul Paisie Aghioritul este unul dintre cei mai iubiți și prețuiți sfinți contemporani. Pilda vieții sale, cuvintele și faptele lui, consemnate și oferite creștinilor ca hrană sufletească în numeroase volume, traduse în multe limbi, oferă răspunsuri practice și dătătoare de alinare, în vremuri în care lumea a ajuns, precum el însuși o spunea, o „casă” sau un „spital” de nebuni. Sufletul său, zicea Cuviosul, se făcea „tocătură” la aflarea necazurilor semenilor: sărăcie, șomaj și divorț, boală, depresie și cancer. Pe toți însă îi primea cu dragoste desăvârșită, făcându-le „însorirea”, adică oferindu-le sfat sau cuvânt de alinare și de întărire. Fundamentate pe în­vă­țăturile Sfintei Scrip­turi și ale Sfinților Părinți, cuvintele Sfân­tului Paisie au un caracter practic deosebit, pliindu-se pe sufletul omului zilelor noastre. Tra­di­ționale și actuale, contemporane și contextualizate, ele oferă un adevărat ghid de viață creștină. 
A trăit suferința și boala ca pe o stare existențială sau, cum spunea, durerea suportabilă era o stare permanentă pentru el. Între numeroasele sale „pătimiri”, după extirparea unui plămân, a suferit de o formă agresivă de cancer al intestinului gros, care îi provoca multă durere, fără însă a-l împiedica să primească și să mângâie mulțimi nenumărate de pelerini care îl căutau la coliba din Sfântul Munte - „Panaguda” sau la Mănăstirea „Sfântul Ioan Evan­ghelistul”-Suroti, din apropierea Tesalonicului. Spre sfâr­șitul vieții sale, de la vârsta de 70 de ani (1994), s-a încre­dințat deplin milei lui Dumnezeu, purtând până în ultimele clipe ale vieții suferințele grele pe care le-a considerat „curată mucenicie”.
Bătrânețea - vârstă a meditației profunde asupra vieții
Viața omului este o succesiune de etape fizice, psihice și duhov­nicești, de la vârsta copilăriei, trecând prin cea a maturității fizice și spirituale, până la momentul senectuții. În ciuda diminuării treptate și progresive a capacității fizice, perioada bătrâneții poate și trebuie să devină o etapă esențială a vieții, poate cea mai importantă, după înțeleptul cuvânt: „Finit coronat opus”, adică „sfârșitul încununează opera”. Ea trebuie să devină o perioadă de adâncă meditație și reflecție asupra vieții noastre de până în acel moment, cu scopul de a îndrepta ceea ce a fost nedeplin, imperfect sau greșit, iar în termenii credinței noastre - pentru a se elibera de păcate și de patimi, spre a da „răspuns bun” la Înfrico­șătoarea Judecată, la care fiecare, mai devreme sau mai târziu, ne vom înfățișa. Cuviosul Paisie Aghioritul, canonizat în anul 2015 și având ca zi de prăznuire data de 12 iulie, a vorbit în scrierile sale despre etapa bătrâneții și, mai ales, despre modul în care trebuie fructificată această etapă a existenței, ca o încununare a eforturilor ascetice de o viață și spre mântuire. Ca unul care a gustat din cupa amară a suferinței, Cuviosul Paisie ne-a lăsat cuvinte de mângâiere privind acceptarea și asumarea neputințelor și a suferinței ce intervine în viața aceasta, și nu totdeauna la bătrânețe, ci la unii din tinerețe sau chiar fragedă pruncie.
Durerea, suferința și bolile - „ștampila” sau „viza” pentru veșnicie
Vorbind despre „crucea încercărilor”, Sfântul Paisie ne învață că „pentru ca să meargă cineva în Raiul cel preadulce trebuie să mănânce aici multe amărăciuni, ca să primească în mână pașa­portul încercărilor”. Încercările fac parte din „pedagogia divină” și din „iconomia lui Dumnezeu”, uneori neîn­țeleasă de cel cu un cuget lumesc, în virtutea cărora „atunci când trupul suferă, sufletul se sfin­țește”. Ele constituie o adevărată „mucenicie”. Cauzele acestora, consideră părintele athonit, sunt multiple: fie păcatele personale sau ale celor dintr-un neam și o seminție cu noi, fie lucrarea diavolului, fie însăși iconomia lui Dumnezeu, Care vrea ca toți oamenii să se mântuiască. Asemenea unui tată bun și iubitor, El vorbește, mai întâi, copilului său, când acesta a greșit, „cu frumosul” sau cu „binișorul”. Însă, atunci când constată lipsa părerii de rău, folosește un cuvânt mai aspru, o căutătură mai dură. Sau, precum medicii, care folosesc în salvarea și vindecarea bolnavilor medicamente puternice și amare, tot astfel și Dumnezeu încearcă să îl îndrepte pe omul bolnav sufletește, cu „medicamentele amare” ale încercărilor și ale suferinței, adevărate „antibiotice” duhovnicești.
Bătrânețea - „vreme a iconomiei lui Dumnezeu” și „vârstă a examenelor la răbdare”
Pentru omul contemporan, învățat să trăiască în confort și „înlesniri”, care caută cu însetare doar plăcerile și bucuriile trupului, și nu cele spirituale, slăbiciunile și neputințele, bolile și sufe­rințele sunt adevărați dușmani. Cel care a dobândit înțelegerea cea duhovnicească, însă, vede în acestea căi privilegiate de pocăință și îndreptare, spre întoarcere și mântuire. Într-o logică duhovnicească paradoxală, Cuviosul Paisie Aghioritul consideră că starea de „deplină sănătate” nu este bună și nici folositoare omului, pentru că este prilej de încredere în el însuși și de trăire departe de Părintele ceresc. Pentru a-L descoperi pe Dumnezeu și a trăi aproape de El, omul are nevoie de o cantitate de suferință mai multă sau mai puțină, proporțională cu trufia în care trăiește. Cu toate acestea, celor care trăiesc în lume, Cuviosul Părinte nu le recomandă să ceară de la Dumnezeu boala, pentru că nu ar mai putea să își respecte deplin îndatoririle față de familie și față de societate, iar pe de altă parte nu sunt niciodată convinși de puterea suportării lor. Sfântul Paisie observă două comportamente specifice modului în care omul trăiește: lumesc sau duhovnicesc. Dacă pentru omul trupesc, legat de lumea materială și lipit de cele trecătoare, sufe­rințele și boala sunt considerate a fi un blestem, pentru omul duhovnicesc, preocupat de folosul și mântuirea sufletului, suferința constituie o cale prescurtată către mântuire sau, cum frumos argumenta Cuviosul Paisie, celor care au păcate, prin înțelegerea și purtarea cu „mărinimie” sufletească și cu „noblețe” morală a slăbiciunilor și bolilor, li se iartă păcatele și dobândesc răsplată de la Dumnezeu, ca unii vrednici a fi așezați în rândul martirilor, al mucenicilor și mărturisitorilor. Cei care înfruntă lumește suferința se chinuie, constatând neajutorarea și lipsa lor de mângâiere, cad în deznădejde și lipsă de sens al vieții, iar dincolo, în osândă veșnică. Suferințele însele devin pentru aceștia izvor al unor dureri și mai grele, trupești și lăuntrice, pentru că neînțe­legerea, neacceptarea, neasumarea și refuzul lor înmulțesc povara, atât pentru trup, cât și pentru suflet. Creștinul care le primește, însă, pe toate, bune, dar și rele, ca venind de la Dumnezeu și spre a sa mântuire, văzând chiar și în cele mai grele (infir­mități, boli cronice, cancer) o dovadă a iubirii atotmilostive a lui Dumnezeu, își dobândește iertare și ușurare, cu nădejdea răsplătirii. Această înțelegere și purtare a crucii îi dau curaj și mângâiere și îi oferă bucurii pe care omul trupesc, chiar și sănătos fiind, nu le poate trăi și înțelege niciodată, considerându-le iraționale și inutile. Ceea ce trebuie să facă omul, pentru a smulge suferinței sale valoarea ei mântuitoare, este să „întoarcă butonul”, adică să schimbe frecvența pe care o înțelege, de la una pur lumească la una duhovnicească înaltă. Tuturor, oameni trupești sau duhovnicești, neputințele bătrâ­neților, precum și bolile asociate acesteia sunt adevărate „examene la răbdare”, de răspunsul dat lor depinzând starea sufletului în veșnicie. O recomandare importantă a Cuviosului Paisie Aghioritul este ca omul aflat în suferință să caute mai întâi să se folosească de știința și iscusința medicilor, iar când constată neputința lor în a-l trata, să își pună nădejdea numai în Dumnezeu. De asemenea, de real folos este ca, în suferință, să ne comparăm cu alții mult mai încercați decât noi și care au, poate, o viață mai înaltă moral, așa cum sunt sfinții sau copiii nevinovați și, mai ales, toate aceste încercări să le comparăm cu suferința infinit mai mare pe care a răbdat-o Mântuitorul Hristos pentru a noastră mântuire. Sfântul Paisie ne recomandă să le primim pe toate „fără murmur”, cu mulțumire și slavoslovie sau doxologie. Psalmodierea și rugăciunea sunt adevărate medicamente sau „pastile” în înfruntarea și ușurarea durerii. În acest mod, ne arătăm noblețea sufletească și nădejdea răsplătirii lor, iar boala, oricare ar fi aceasta, devine prilej de „prăznuire”.
Îngrijirea bătrânilor, a bolnavilor și infirmilor - cale spre sfințire
Cuvinte extrem de practice, capabile să motiveze și să dea mângâiere, adresează Sfântul Paisie și celor care au în grija lor bătrâni, bolnavi și persoane aflate în suferință fizică sau sufletească. Atunci când îngrijirea lor este făcută cu bucurie, spune Cuviosul, celor care ajută li se iertă păcatele pe care le-au săvârșit în viață, iar dacă nu au păcate, aceştia se desăvârșesc și se sfințesc, propor­țional cu dragostea și jertfelnicia arătate la patul bolnavilor și la căpătâiul semenilor sau, în exprimarea Cuviosului Paisie: „Cei care îi slujesc pe cei bolnavi, invalizi etc. cu dragoste și răbdare, dacă au păcate, li se șterg prin jertfa pe care o fac, iar dacă nu au, se sfințesc. Condiția pentru a reuși aceasta o constituie să o facă dezinteresat, cu dragoste creștină, cu răbdare și fără limită, astfel încât cel îngrijit să nu murmure, pentru că, dacă îl fac să murmure o singură dată la sfârșit, pierd totul”.
 
08-08-2023
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu