Postul – perspective spirituale si stiintifice
Pr. Ioan C. Tesu
Atunci când descriu patima lăcomiei pântecelui, Sfinții Părinți consideră că mijlocul cel mai eficient de luptă împotriva acesteia îl constituie înfrânarea trupească și sufletească.
Definind înfrânarea, Sfântul Vasile cel Mare consideră că aceasta nu reprezintă renunțarea sau ura oricărui fel de mâncare, ci lepădarea de cele care îndulcesc simțurile și trupul, iar măsura echilibrată a acesteia nu constă în a chinui și șubrezi trupul, ci satisfacerea trebuințelor sale firești, cu discernământ. Nici înfrânarea fără judecată, dar nici satisfacerea tuturor dorințelor și poftelor lui nu constituie strategii ascetice, ci evitarea acestor extreme, prin care îl ferim de îngrășare, îngreunare și sălbăticire, dar și de slăbire, istovire și îmbolnăvire. Doar în cumpătare, el își poate desfășura lucrarea sa, aceea de a fi suport material pentru o viață spirituală îmbunătățită.
Criteriul general, în satisfacerea nevoia de mâncare sau a afectului de nutriție este trebuința sau nevoia, nu pofta și plăcerea.
Părinții asceți știu, din practică, faptul că există deosebiri între oameni și în ceea ce privește nevoia firească de a se hrăni, privind cantitatea de alimente necesară pentru a-i împlini trebuințele sale naturale. Ceea ce este destul sau prea mult pentru un trup, poate fi insuficient pentru un altul, de aici și flexibilitatea recomandărilor duhovnicești răsăritene.
Constatând această deosebire, Sfântul Grigorie Sinaitul recomandă atât pentru unii, cât și pentru ceilalți, „libertatea” în mâncare, ca parte a înfrânării sau a libertății „în toate”. Dacă, însă, cineva, din negrijă, a depășit nevoia sa de hrană, dacă a depășit hotarele înfrânării, i se recomandă pocăința și lupta de a se ridica.
În privința aflării măsurii proprii, fiecare trebuie să-și cerceteze bine viața și mișcările trupești, pentru a-și putea fixa cantitatea de trebuință a hranei, iar aceasta, potrivit Sfântului Ioan Casian, este o lucrare a propriei conștiințe și o dovadă a discernământului spiritual, iar Sfântul Vasile cel Mare consideră că discernământul spiritual este, de o parte, efect al cercetării întru adevăr a propriei firi, iar pe de altă parte, vine din sfatul duhovnicului. Prin discernământ, creștinul ajunge să consume hrana „euharistic”, nu spre plăcerea și desfătarea trupului, ci pentru împlinirea nevoii firești de hrană, cu mulțumiri față de Dăruitor și spre mântuire.
În mod concret, Sfântul Vasile cel Mare ne învață că, în încercarea noastră de a ne înfrâna, putem încerca să renunțăm, ca o primă etapă a acestei nevoințe, la a o uncie, adică la a 12-a parte din alimentele pe care le consumăm, iar din lichide, la o jumătate de pahar. În vreme de „război” al gândurilor și asupra trupului, ne îndeamnă să înjumătățim hrana, renunțând la câte două uncii din mâncare și la câte un pahar din apa pe care o consumăm.
Această rânduială a înfrânării, precum ne arată Sfântul Isaac Sirul, nu se referă doar la mâncărurile de dulce, ci și la cele de post, precum și la obiceiurile alimentare, între care și timpul sau ceasul rânduit pentru hrană.
Descoperirea și respectarea „măsurii” sau a trebuinței firești de hrană, precum și practicarea înfrânării, înseamnă, pentru Sfinții Părinți, a te ridica de la masă, încă nefiind sătul, pentru a nu îngădui întregului cortegiu de patimi, între care primele care așteaptă sunt: trândăvia și desfrânarea, să pună stăpânire pe trup și pe suflet.
Lucrarea înfrânării se realizează în mod deosebit în practica postului trupesc și sufletesc, pe care oamenii o cunoscuseră încă din perioada protopărinților, din rai, odată ce prima poruncă pe care le-a dăduse Creatorul lor, vina înfrânarea de la roadele pomului cunoștinței binelui și a răului.
Expresie a renunțării la alimentele „de dulce” și de la comportamentele neîngăduite, postul este temelia și prima treaptă a realizărilor în plan spiritual, pentru că, fără o disciplină și un control ferm al trupului nu poate fi obținută nici o performanță în plan duhovnicesc. Așa cum contemplația urmează ascezei, tot astfel victoriile duhovnicești succedă celor trupești. Este o iluzie, în plan creștin, a socoti că ne putem învrednici de înaltele daruri spirituale, dacă nu au reușit să facem pace și liniște în planul cel mai de jos și prim al luptei.
Recomandările medicale recente confirmă deplin înțelepciunea și discernământul Părinților duhovnicești ai Spiritualității Ortodoxe, practicanți desăvârșiți ai postului și dascăli ai adevăratei discipline a trupului și a sufletului.
Patima lăcomiei pântecelui este considerată de Părinții Spiritualității Ortodoxe a fi căutarea plăcerii de a mânca, fie prin cantități mari sau exagerate de alimente; fie prin căutarea și consumarea unor mâncăruri speciale, fine și gustoase, care solicită un efort financiar și de pregătire mai mare. Prima formă – cantitativă – este o plăcere a pântecelui, devenit „împărat” și „tiran” pentru cel pătimaș; cea de a doua – calitativă – caută plăcerea gurii sau a gustului, o plăcere a simțurilor, pentru că mâncărurile rafinate și băuturile fine conduc la poftele senzualității.
Etimologic, cuvântul gastrimargia este alcătuit prin alăturarea a două cuvinte grecești: „gaster” = stomac; și „margos” = turbat, neînfrânat, furios; și are semnificația de „stomac turbat, nesătul”.
O caracterizare a manifestării lăcomiei pântecelui ne oferă Sfântul Ioan Scărarul: „Lăcomia stomacului este fățărnicia pântecelui. Săturat, strigă că e lipsit; și ghiftuit și plesnit de sătul, țipă că îi e foame. Lăcomia pântecelui e bucătar iscusit, născocind tot felul de mâncăruri gustoase. Astupându-se un canal, se deschide altul. Închizându-l pe acesta, se cască un altul. Lăcomia pântecelui este o amăgire a ochilor, care înghițind puține, dorește să le înghită pe toate”.
Dintre efectele acesteia, ascetica ortodoxă avertizează asupra celor referitoare la trup: moleșeală, lene, somn, cugete desfrânate; dar și la suflet și minte: slăbirea credinței și împuținarea rugăciunii, necumpătarea în toate, clevetirea și, în mod deosebit, recidiva tuturor celorlalte patimi.
Ca oricare patimă, fiind o formă pervertită a folosirii funcțiilor trupești și spirituale, a afectelor umane, ea perturbă întreaga viață a omului, ajuns robul unor porniri iraționale și obsesive; dar și relația lui cu Dumnezeu, cu semenii și cu lumea materială.
Sfântul Ioan Gură de Aur, arătând că nenumăratele boli ale omului provin din necumpătarea acestuia la mâncare și băutură, socotește lăcomia pântecelui a fi un adevărat „naufragiu”, „maica bolii și a slăbiciunilor”.
Din îmbuibarea pântecelui se nasc durerile de cap și de stomac, buimăcelile, amețelile, împăienjenirea ochilor, umflările de picioare. Durerile și tremurăturile de mâini, slăbirea vederii, slăbiciunile și leșinurile, frigurile și fierbințelile îndelungate. Din ea izvorăsc curviile și preacurviile.
Tot mai multe dintre studiile recente arată că alimentația bogată în proteine animale (carne „roșie” sau „colorată artificial”) are efect asupra factorilor de creștere și influențează apariția și multiplicarea haotică (neoplazia, metastaza) a cancerului. Alimentația dezechilibrată este responsabilă de apariția a numeroase și variate boli, între care 35% din cazurile de cancer.
În scop de prevenire a cancerului digestiv, organismele medicale internaționale recomandă o dietă anticancer, prin reducerea nivelului de lipide consumate de la 40% la 30%, evitând alimentele prăjite; înlocuirea cărnii grase cu cea slabă și a celei „roșii” cu pește; consumarea produselor lactate cu o cantitate mică de grăsime; diminuarea consumului de deserturi grase, sosuri, ulei, consumarea cerealelor integrale, a legumelor și fructelor; efort fizic moderat și constant.
Astfel, regulile unei alimentații anticancer vizează:
1) Mâncarea echilibrată și diversificată;
2) Creșterea consumului de fructe și legume;
3) Diminuarea consumului de carne și grăsimi animale și creșterea aportului de pește;
4) Reducerea consumului de sare;
5) Reducerea consumului de zaharuri „simple”;
6) Consumul moderat, până la absență, a alcoolului;
7) Gătirea și conservarea proprie a alimentelor.
Dintre alimentele anticancer, sunt recunoscute și recomandate; ceaiul verde, ceapa, cerealele (grâu, orez, paste), citricele (portocale, lămâi, grepfruit), coacăzele negre, iaurtul, kiwi, lintea, mărul, morcovul, nucile, migdalele, alunele, pătrunjelul, peștele, roșiile, soia, spanacul, strugurii, etc.
Studii similare confirmă cuvintele Sfinților Părinți privind cumpătarea în alimentație și practicarea unui stil de alimentație vegetarian[1], observând că populațiile care nu consumă carne sau consumă foarte rar, sunt cele mai sănătoase și longevive (dieta monahilor ortodocși, dieta cretană-mediteraneeană, dieta Okinawa, etc).
În privința comportamentului alimentar sănătos, se recomandă servirea a trei mese principale pe zi și a 1-2 gustări; servirea lor, pe cât posibil la aceeași oră; masticația corespunzătoare; evitarea „ciugulelilor” între mese; repaos alimentar nocturn, etc.
Toate aceste recomandări medicale confirmă deplin înțelepciunea și discernământul Părinților duhovnicești ai Spiritualității Ortodoxe, practicanți desăvârșiți ai postului și dascăli ai adevăratei discipline a trupului și a sufletului.
[1]Se apreciază că, în prezent, 15% din populația Europei este alcătuită din vegetarieni, într-una din formele acestui stil de alimentație: semi-vegetarieni, care consumă produse lactate, ouă, pui, pește; pesco-vegetarienii, a căror alimentație folosește produse lactate, ouă, pește; lacto-vegetarienii (lapte și ouă); ovo-vegetarienii – ouă, dar nu produse lactate sau carne; vegetarienii totali – nici un produs de origine animală. Oricărei categorii i-ar aparține, aceștia au un risc diminuat de obezitate, constipație cronică, tonus muscular redus, diabet, cancer, etc..
Sursa: doxologia.ro
| Citeste si: | De acelasi autor: |
Adaugati un comentariu:
Post, Viata Duhovniceasca, Sanatatea,
