Psalmii lui David, vorbirea cu Dumnezeu in necaz si bucurie

Sfânta Scriptură a străbătut teologia Sfinţilor Părinţi, care au adus numeroase lămuriri cu privire la adâncul înţelesurilor duhovniceşti desprinse din vorbirea tainică a omului cu Dumnezeu în rugăciune. Între cele mai lămuritoare școli patristice pe tematica rugăciunii le regăsim pe cele închinate Psaltirii lui David.

Întreaga Psaltire este o neîntreruptă rugăciune prin care omul iubitor de nevoinţă ajunge să-şi ridice sufletul pe cele mai înalte culmi duhovniceşti şi, în acelaşi timp, să coboare cerul pe pământ. Există câţiva psalmi reprezentativi în care găsim menţiuni precise despre rânduiala şi folosul rugăciunii. Prin aceste trimiteri, lămurindu-se, totodată, şi conţinutul terminologic al „rugăciunii”, evidenţiindu-se şi caracterul ei funcţional. De asemenea, exegeza patristică oferă lămurirea contextului general, mergând până la analiza amănunţită a celor mai subtile detalii ale textului.

„Milostiveşte-Te spre mine şi ascultă rugăciunea mea!”

Primul loc din Cartea Psalmilor unde găsim menţiunea directă a termenului „rugăciune” este Psalmul 4, 1: „... milostiveşte-Te spre mine şi ascultă rugăciunea mea!”. Socotit o cântare de laudă adusă de David îna­intea minunilor lui Dumnezeu, „care l-au preaînălţat peste tiranica apostazie a lui Abesalom, fiul său”, mesajul textului are conotaţie generală, fiind potrivit pentru „fiecare creştin care voieşte a se izbăvi de primejdii” (Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinţi, vol. 1, p. 81). Ridicată ca un strigăt al celui apăsat de necaz: „Când Te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeul dreptăţii mele. Milostiveşte-Te spre mine şi ascultă rugăciunea mea” (4, 1), rugăciunea se face pentru vindecarea „celor grei la inimă” (4, 2). Sfântul Ioan Hrisostom spune în acest sens că „David numeşte fii ai oamenilor pe cei ce vieţuiesc întru răutăţi şi pe cei aplecaţi spre păgânătate, fiindcă cei ce nu sunt astfel sunt după fire fii ai lui Dumnezeu; iar prin grei la inimă vrea să zică că sunt groşi cu inima, trupeşti, pironiţi în cele pământeşti, alergând după răutăţi şi putrezind în dezmierdări; căci inima fiind făcută din fire uşoară şi tinzând a se ridica spre cele de sus, iar noi făcând-o grea afară de fire”.

„Ia aminte la glasul rugăciunii mele”

Urmărind perspectiva contextualizată, Psalmul 5 oferă următoarea menţiune cu privire la termenul de „rugăciune”: „Graiurile mele ascultă-le, Doamne, înţelege strigarea mea. Ia aminte la glasul rugăciunii mele” ­(vv. 1-2). Psalmistul confirmă aici ca primă treaptă „rugăciunea rostită”, fiind totodată o notă generală de intensitate şi de expresie a Bisericii (în calitatea ei de comunitate liturgică): „căci cei ce se roagă din inimă obişnuiesc a zice aceleaşi, fie numind rugăciunea graiuri - fiindcă aceasta prin cuvinte şi graiuri se glăsuieşte, fie prin strigare - ca una ce se face cu tărie şi cu putere; iar glas o numeşte ca pe una ce este articulată şi cu bună însemnare. Căci strigarea pare a fi neînsemnată şi fără articulare, dar şi celelalte ziceri potrivit s-au zis de Prorocul, că ia aminte, a zis, la rugăciunea mea, şi nu numai atât, ci şi înţelege, adică cunoaşte ce vor să zică graiurile acestea, şi încă ia aminte la ele şi nu ca pe un lucru netrebnic să treci rugăciunea mea, fie că se face prin buze, fie prin inimă. Este o însuşire a Scripturii a numi lucrările lui Dumnezeu din lucrările oamenilor, aşa cum o face şi aici” (Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinţi, vol. 1, pp. 88-89). Întregul conţinut dialogic al rugăciunii, descoperit prin ascendenţa terminologică de la „grai”, „strigare” şi mai apoi „glasul rugăciunii”, are menirea să confirme autoritatea divină: „Împăratul meu şi Dumnezeul meu. Căci către Tine mă voi ruga, Doamne. Dimineaţa vei auzi glasul meu, dimineaţa voi sta înaintea Ta şi mă vei vedea” (vv. 2-3).

„Domnul rugăciunea mea a primit”

Psalmul 6 exprimă o trecere a sufletului de la starea de profundă lamentaţie la starea de rugăciune şi vorbire cu Dumnezeu: „Depărtaţi-vă de la mine toţi cei ce lucraţi fărădelegea. Că auzit-a Domnul glasul plângerii mele. Auzit-a Domnul cererea mea, Domnul rugăciunea mea a primit” (vv. 8-9). Din punct de vedere lingvistic, legătura dintre cele două teme prin care se descrie rugăciunea Psalmistului (lamentaţia şi lauda) confirmă, totodată, caracterul unitar al psalmului. Aceasta reiese din folosirea contextualizată a două verbe imperative („să se întoarcă” şi „să se ruşineze”): „Să se ruşineze şi să se tulbure toţi vrăjmaşii mei; să se întoarcă şi să se ruşineze foarte degrab” (v. 10). Dincolo de constituţia lor dură, cele două verbe sunt interpretate de Sfinţii Părinţi ca reflex al rugăciunii împărtăşite, în folosul celor ce „se tem de Domnul”, ca ei „să se întoarcă de la răutatea lor, şi aşa, prin aceasta, să se pocăiască şi să se îndrepteze” (Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinţi, vol. 1, p. 103).

Psalmul 6 este un exemplu foarte clar de trecere de la rugăciunea de cerere la rugăciunea de laudă. „Ambele elemente sunt foarte bine delimitate în psalm, lamentaţia ocupând prima parte şi cererea pe cea de-a doua. Trecerea de la una la cealaltă este dintr-odată. Cu toate acestea, acest lucru nu face psalmul să fie compozit. Mai mult, nefiind în nici un fel sesizabilă vreo schimbare de ton, topica psalmului este în mod cert centrată pe rugăciune” (Federico G. Villanueva, The „Uncertainty of a Hearing”. A study of the Sudden Change of Mood in the Psalms of Lament, Brill, leiden/Boston 2008, p. 64).

„Spune-voi toate minunile Tale”

Dacă anterior am observat trecerea de la rugăciunea de cerere la rugăciunea de laudă și mulţumire, în contextul Psalmului 9, parcursul rugăciunii este de data aceasta prezentat de la mulţumire la cerere. Pentru prima etapă, termenul analog este cel de „mărturisire”: „Lăuda-Te-voi, Doamne, cu toată inima mea, spune-voi toate minunile Tale” (v. 1). „Nu atât Taina Mărturisirii e amintită aici, cât nevoia sufletului cuvios de a preamări lucrările lui Dumnezeu şi, prin ele, pe Autorul lor” (Pr. Ioan Sorin Usca, prof. Ioan Traia, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi - XIII. Psalmii, Ed. Christiana, Bucureşti, 2009, p. 63). Apare astfel din nou verbul „miluieşte-mă” (v. 13), transferat mai apoi la diateza reflexivă: „Scoală-Te, Doamne, să nu se întărească omul; să fie judecate ­neamurile înaintea Ta!” (v. 19). În concluzie, din punct vedere structural, acest psalm conţine puternice legături lingvistice care scot în evidenţă o compoziţie complexă şi, totodată, unitară. Mişcarea textului merge în sensul opus al compoziţiei clasice de lamentaţie-laudă. Atunci când citim pe de-a-ntregul putem observa o compoziţie plină de tensiune (Villanueva, pp. 106; 111).

În perspectiva sa explicită de dialog cu Dumnezeu, termenul de „rugăciune” apare, de asemenea, şi în alte locuri din Cartea Psalmilor: „Binecuvântat să fie Domnul, că a ascultat glasul rugăciunii mele!” (27, 9); „La Tine va alerga tot trupul, că Tu asculţi rugăciunea mea” (64, 2); „Iar eu la Tine alerg cu rugăciunea mea” (68, 16); „Să pătrundă rugăciunea mea până la Tine” (87, 2); „Rugăciunea celor fără de ajutor va asculta” (101, 18); „Mă bucur că a auzit Domnul glasul meu şi rugăciunea mea” (114, 1); „Fie urechile Tale cu luare aminte la glasul rugăciunii mele” (129, 2); „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta” (140, 2).

Ziarul Lumina