Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Sfânta Tradiţie şi ereziileNr. vizualizari: 4415

I. Edictul de la Mediolan si Conceptul de Toleranţă Religioasă. . . II. La întronizarea papei Francisc I nu a fost prezentă Biserica Ortodoxă

Pr. prof. Theodor Zissis
Tags: ecumenism; catolicism;
I. Edictul de la Mediolan si Conceptul de Toleranţă Religioasă. . .    II. La întronizarea papei Francisc I nu a fost prezentă Biserica Ortodoxă
I. Edictul de la Mediolan si Conceptul de Toleranţă Religioasă
 
Constanţa - 29 mai 3013
 
În anul 2013 se împlinesc 1700 de ani de la emiterea cunoscutului Edict de la Mediolan (313), pe care l-au semnat împreună cei doi împăraţi de atunci, Constantin cel Mare şi Liciniu. Cu ocazia acestei aniversări sunt organizate manifestări festive de către Biserica Serbiei din cauza faptului că un oraş sârbesc (Niş) e considerat locul de naştere al Sfântului Constantin cel Mare.

 

1. Edictul de la Mediolan favoriza creştinismul şi deschidea calea pentru primul stat creştin din istorie
Într-adevăr, conform părerii predominante în cercetarea istorică, Constantin cel Mare s-a născut în Naiso din Moesia Superioară, în actualul oraş Niş din Serbia, nu înainte de anul 280, probabil în 288, ca fiu al ofiţerului roman Constanţiu Chlor, apoi ajuns cezar şi împărat şi al Elenei din oraşul Drepano din Bitinia, care a fost numit apoi de împăratul Constantin cel Mare, fiul ei, Elenopoli, în cinstea ei.
În cadrul întoarcerii progresive a lui Constantin cel Mare către creştinism până când a ajuns apărător şi binefăcător al Bisericii şi până la declararea creştinismului drept religie oficială a marelui Imperiu roman, adică până la întemeierea primului stat creştin din istorie, un moment important îl constituie aşa-numitul Edict de la Mediolan. Ca text imperial, el a fost pus în circulaţie în Răsărit de Liciniu, co-împărat cu Constantin cel Mare, însă cuprindea hotărârile pe care le-au luat la Mediolan (Milano de azi) cei doi împreună împăraţi (în februarie 313), exprimând mai mult dorinţa şi hotărârea lui Constantin cel Mare şi mai puţin pe ale lui Liciniu de a înceta persecuţiile groaznice şi nedrepte ale societăţii romane împotriva creştinilor şi a li se permite şi acestora să îşi manifeste liber credinţa şi cultul lor, aşa cum era valabil acest lucru pentru toţi ceilalţi locuitori ai Imperiului, chiar şi pentru evrei.
Şi ca să nu li se pară păgânilor că societatea abandonează religia străbună a majorităţii locuitorilor şi se întoarce evident în favoarea creştinilor (care erau o minoritate) persecutaţi cu ură până atunci, hotărârile de la Mediolan au apărut ca unele care propun toleranţa religioasă faţă de toţi locuitorii Imperiului, astfel încât să se evite părerea că ar fi de fapt un act de bunăvoinţă faţă de creştini şi astfel să crească ura celorlalţi împotriva lor.
Este însă clar, conform realităţii istorice, că sincretismul, adică amestecul diferitelor religii în care se credea liber în Imperiul roman, amestec din care a provenit şi mişcarea gnosticismului, constituie elementul distinctiv fundamental al politicii religioase a împăraţilor romani dinaintea lui Constantin cel Mare. Prin urmare şi înainte de Edictul de la Milan a existat toleranţă eligioasă, care îi excludea pe nedrept doar pe creştini. Din acest motiv Edictul de la Milan nu trebuie să fie considerat ca cel care introduce principiul general al toleranţei religioase, ci mai ales că el schimbă atitudinea nedreaptă avută faţă de creştini, în comparaţie cu adepţii altor religii. Acest lucru se vede şi din textul Edictului, pe care l-a emis Liciniu, în 15 iunie 313, după intrarea lui triumfală în Nicomidia şi l-a adresat eparhului Bitiniei. Aşadar, e vorba de un edict pe care Liciniu l-a emis în Nicomidia, pe baza acordului lui cu Constantin cel Mare la Mediolan. Cităm în limba română partea principală a Edictului, aşa cum îl menţionează istoricul Eusebiu de Cezareea, după traducerea lui după originalul latin:
”Când eu, împăratul Constantin şi eu, împăratul Liciniu, am avut fericirea să ne întâlnim la Mediolan şi să discutăm toate cele legate de interesul şi binele public, am decis că printre celelalte lucruri care ar aduce foloase tuturor, primul şi cel mai important se impune să se hotărască ceea ce are legătură cu respectul faţă de Dumnezeire, adică să acordăm creştinilor, precum şi tuturor celorlalţi, libertatea să urmeze fiecare ce religie doreşte, astfel încât oricare ar fi zeitatea şi puterea cerească, să aibă intenţii bune faţă de noi şi faţă de toţi cei care se află sub stăpânirea noastră. Deci am hotărât atunci că este drept şi înţelept să fie adoptată această politică, astfel încât nimeni să nu fie lipsit de şansa de a se pune fie în slujba credinţei creştinilor, fie a oricărei alte religii pe care o consideră mai potrivită pentru sine, astfel încât Zeitatea lor Supremă, al cărei cult îl săvârşim cu asemenea libertate, să ne dea, în orice problemă, bunăvoinţa şi bunătatea pe care o dorim de la ea. Prin urmare, trebuie să ştie conştiinţa ta că am decis să fie anulate toate îngrădirile referitoare la creştini pe care le cuprindeau epistolele noastre către tine şi de acum înainte oricine doreşte să urmeze credinţa creştinilor este liber să o facă, fără restricţii, fără intervenţii sau piedici (n.tr. – din partea ta, ca şi conducător al Bitiniei). Am considerat că trebuie să îţi explicăm aceasta pe deplin, ca să ştii că am acordat respectivilor creştini libertatea deplină să îşi săvârşească cultul lor. Înţelegi, desigur, că devreme ce le-am acordat acest drept, şi ceilalţi au asemenea, de dragul păcii împărăţiei noastre, libertatea deplină să aleagă şi să cinstească oricare religie doresc. Şi acest lucru s-a hotărât ca să nu se pară cuiva că nedreptăţim vreo religie sau cult. În cazul creştinilor am hotărât să decretăm următoarele lucruri (prezentate mai jos).”
În continuarea Edictului urmează porunci pentru imediata oferire comunităţilor creştine de locuri pentru săvârşirea cultului lor, precum şi înapoierea averilor celor de la care fuseseră confiscate şi care se aflau încă în proprietatea statului (Imperiului) sau fuseseră date unor persoane particulare.
Prin urmare, hotărârile de la Mediolan au pus la egalitate în faţa legii pe toate religiile, iar creştinismul cel până atunci persecutat l-a cuprins în cadrul unei toleranţe şi libertăţi religioase legiferate solide şi au deschis deja drumul pentru ca în următorii 10 ani să se pună temeliile primului stat creştin, unic ca şi rodnicie culturală şi durată a existenţei lui, de asemenea (au deschis) drumul pentru încreştinarea deplină a Europei, care acum din păcate aproape că s-a descreştinat.
Fără îndoială, Edictul de la Mediolan, adică integrarea creştinismului în principiul toleranţei religioase, prin ratificarea lui legală oficială de cele două autorităţi (n.tr. – de cei doi împăraţi), dar şi decretarea libertăţii conştiinţei romanilor de a alege oricare credinţă religioasă, dar mai ales a celei creştine, favoriza mai ales creştinismul. Pe baza acestei constatări de nezdruncinat, aşa cum reiese ea din izvoarele şi din cercetarea istorică, că Edictul de la Mediolan favoriza mai ales creştinismul şi deschidea drumul pentru măreţul stat creştin al lui Constantin cel Mare, pentru lumea întreagă creştină şi pentru Europa creştină, putem să spunem câteva păreri şi să facem câteva aprecieri faţă de manifestările festive programate în Biserica Serbiei, cu ocazia împlinirii a 1700 de ani de la emiterea Edictului de la Mediolan.
 
2. Papa ca centru al manifestărilor festive. Episcopul Artemie era o piedică pentru acesta, de aceea a fost caterisit
Observăm dintru început că s-a făcut foarte multă publicitate acestui eveniment: întâlniri peste întâlniri, consfătuiri peste consfătuiri şi mai ales acordarea unei mari importanţe faptului dacă la aceste manifestări (n.tr. – ortodoxe) va participa şi papa Romei. Desigur, se vede că sunt puse nişte condiţii în întâlnirile dintre Vatican şi Biserica Serbiei, de care depinde dacă papa va accepta invitaţia pe care Sinodul Serbiei este hotărât să i-o trimită. Şi, desigur, aceste condiţii au legătură cu faptul cum va fi menţionat în lume distinsul şi întâiul loc al pontifului roman printre ceilalţi conducători creştini, adică cum va fi menţionat primatul papei, care constituie problema spinoasă şi greu de rezolvat de-a lungul secolelor, pentru că torpilează sistemul sinodal al Bisericii Ortodoxe Universale (Catolice); desigur, este în stare să torpileze şi aşa-zisul dialog dintre ortodocşi şi catolici, care are loc de 30 de ani (din 1980) şi este antipatristic.
Biserica Serbiei, cea puternic antipapistaşă până în zilele noastre, care a sfinţit cu sânge de mucenici atitudinea ei de respingere a ereziei papismului şi care a făcut celebre în zilele noastre mari personalităţi de sfinţi şi teologi, precum Sfântul Nicolae Velimirovici şi Sfântul Iustin Popovici, a făcut o cotitură, şi-a plecat genunchiul în faţa puternicilor arhitecţi ai Noii Epoci ai Antihristului, ai sincretismului interreligios şi ai ecumenismului, şi-a pierdut bunătatea şi frumuseţea mărturisirii ortodoxe a Sfinţilor Părinţi şi s-a alăturat minciunii şi urâciunii, panereziei ecumenismului. Cu toate că până acum câteva decenii, fiind următoare a părerii Sfântului Iustin Popovici legată de împreună-rugăciunea cu ereticii, Biserica Serbiei refuza pe bună dreptate să răspundă invitaţiei romano-papistaşilor de la Belgrad de a participa la săptămâna de rugăciune ecumenistă, acum se străduie şi face totul ca să se accepte să vină papa la sărbătorile festive legate de Edictul de la Mediolan, să fie protos la aceste manifestări, ca şi conducător al tuturor patriarhilor şi întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, cum într-adevăr era recunoscut ca având primatul de cinstire, dar nu cel de stăpânire în timpul perioadei dinainte de schisma din 1054, după aceasta însă ca eretic se află în afara Bisericii şi este supus anatemelor care sunt valabile pentru eretici.
Biserica Serbiei – n.tr. – ca şi corabie – şi-a schimbat cu totul linia de navigare în abordarea ereziilor papismului şi ecumenismului, desigur din momentul alegerii noului patriarh Irineu, care încontinuu provoacă sensibilitatea şi conştiinţa ortodoxă prin ceea ce spune şi face, ajutat de cunoscuta triadă de foşti buni ierarhi ortodocşi şi teologi. Episcopul de Raşca şi Prizen, Preasfinţitul Artemie, prigonit şi caterisit anticanonic cu aleşii lui colaboratori şi cu mulţimea de monahi din Kosovo, trebuia şi pentru acest motiv să fie scos din rândul ierarhiei, încât să nu mai existe în sânul acesteia voci antipapistaşe, antiecumeniste, adică ortodoxe. Trebuia să fie curăţat terenul de fanatici, de zeloţi, ca să poată să vină papa în Serbia. Adevărul are însă propriul lui teren: nu poate nimeni să îl îndepărteze; se îndepărtează pe ei înşişi de Adevăr cei ce nu merg pe calea Acestuia (n.tr. – Adevărul fiind Hristos).
 
Pr.Theodor Zissis-”Edictul de la Mediolan si Conceptul de Toleranta Religioasa” Partea 2/4-CTA-2013
3. Ar fi bine ca la aceste manifestări festive să treacă şi la potirul comun, ca să fie clară care e situaţia
A fost dată atâta importanţă şi atâta mărime acestor manifestări festive încât, prin exagerare, mulţi cred că nu este exclus cu ocazia acestei întâlniri a papei cu patriarhii şi întâistătătorii ortodocşi (n.tr. – întâistătători sunt acei conducători ai Bisericilor naţionale care nu au titlu de patriarh, ci de arhiepiscop, cum e de exemplu în Cipru, Grecia etc) să se meargă înainte spre potirul comun, adică să aibă loc împreună-slujirea ortodocşilor cu papa. Acest lucru, desigur, îl doresc de foarte multe secole toţi sfinţii şi îl dorim şi noi, cu condiţia necesară şi obligatorie ca papa să se lepede de toate ereziile şi rătăcirile lui şi să se întoarcă cu pocăinţă în Una, Sfântă, Catolică (Sobornicească) şi Apostolică Biserică. Altminteri nu vom avea o unire adevărată, ci una falsă, cum s-au făcut şi în trecut prin sinoadele mincinoase de la Lyon (1274) şi de la Ferrara-Florenţa (1438-1439).
Şi pentru că nu se pune problema (n.tr. – de către ereticul papă) ca papismul cel luciferic să-şi accepte vreodată greşelile şi să se pocăiască, pentru că ereziile şi înşelările lui sunt dictate şi şoptite de Satana cel lipsit de pocăinţă, considerăm că ar fi un lucru de dorit să se facă o unire mincinoasă, adică unirea prin păstrarea ereziilor şi a înşelărilor, astfel încât măcar să se clarifice situaţia şi să înţeleagă toţi oameni cum se ambalează şi cum se produce toată această teologie împăciuitoare şi iubitoare (n.tr. – iubăreaţă) a dialogurilor ecumeniştilor spre înşelarea celor care nu văd (ce se întâmplă) şi nu înţeleg. Ecumeniştilor de ambele părţi le convine să promoveze unirea în ascuns, în mod subversiv, prin erodarea continuă a modului de gândire autentic ortodox în facultăţile de teologie şi în rândul clericilor, astfel încât să nu existe reacţii de respingere când se va face falsa unire. Acest lucru, desigur, trebuie să îi trezească din somn şi pe acei clerici şi teologi bine intenţionaţi care nu se neliniştesc de ce se unelteşte deja în mod distrugător şi antipatristic prin împreună-rugăciunile cu ereticii, prin găzduirile liturgice (n.tr. – când se face slujbă, în cadrul săptămânii de rugăciune ecumenistă în fiecare zi la altă confesiune), prin declaraţiile post-patristice, prin eclesiologia baptismală (n.tr. – conform căreia nu numai Botezul ortodox este cel autentic, ci orice botez făcut în numele Treimii), prin anularea graniţelor Bisericii, prin darurile de Coranuri şi mitre patriarhale, precum şi de sfinte potire, prin recunoaşterea tainelor ereticilor pe care noi îi considerăm biserici, participând pe picior de egalitate la Consiliul Mondial al Bisericilor şi multe altele. Reacţia şi rezistenţa mică şi slabă la toate acestea care nu sunt permise nici de Sfânta Scriptură, nici de Tradiţia patristică, prin motivaţia firului roşu al potirului comun, funcţionează în folosul panereziei ecumenismului, pentru că ele în practică impun unirea chiar înainte de împărtăşirea din potirul comun. Când va fi hotărâtă inter-comuniunea din acelaşi potir, erodarea interioară, împăciuirea şi agapologia teologiei baptismale post-patristice va fi atât de înaintată încât nu vor mai exista persoane care să vadă linii roşii, va fi impusă, aşa cum neteologic şi în mod denaturat se susţine, unitatea în diversitate, pe care cică o învaţă Sfântul Fotie cel Mare, primul şi cel mai mai eficace luptător şi distrugător al papismului.
Aşadar, pentru că eroziunea şi surparea interioară încă nu s-au generalizat, considerăm că nu le convine ecumeniştilor să treacă acum la potirul comun. Noi le dorim să purceadă la acesta, astfel încât şi aceia dintre ortodocşi care pun drept fir roş potirul comun (inter-comuniunea) să vină să ne susţină, pentru ca cu ajutorul lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Mărturisitori să se risipească norul negru al ereziei ecumenismului şi să strălucească din nou soarele Ortodoxiei.
 
4. Duhul manifestărilor festive din Serbia este străin de Edictul de la Mediolan şi de lucrarea Sfântului Constantin cel Mare, cel întocmai ca Apostolii
După toate acestea desigur ne putem întreba, pe bună dreptate: ce legătură au toate aceste manifestări ecumeniste şi sincretiste cu Edictul de la Mediolan şi cu Biserica Serbiei ? Ce legătură are Biserica Serbiei cu Edictul de la Mediolan? Dacă Biserica Serbiei dorea să îl cinstească pe Sfântul Constantin cel Mare, cel întocmai ca Apostolii, care s-a născut în oraşul Niş din Serbia, trebuia să o facă pentru întreaga lui lucrare, fie pe baza anilor lui de naştere (280-288), adică în deceniul 1980-1990, fie să aştepte aniversarea morţii lui (337), adică în anul 2037. Edictul de la Mediolan se potrivea să fie sărbătorit fie de către Vatican, în subordinea căruia se află Mediolanul (Milano de azi), fie de Biserica Constantinopolului, de care aparţine Nicomidia, unde a fost pus în circulaţie Edictul. Însă dacă se sărbătorea în aceste locuri, cu caracterul sincretist şi ecumenist care este dat acestor manifestări, ecumenismul ar fi avut foarte puţin de câştigat pentru că, aşa cum spune poporul grec, am fi avut încă una la fel,aceeaşi mâncare ecumenistă de la cele două cunoscute restaurante (n.tr. – se referă la papa şi patriarhul de Constantinopol, ca cei ce organizează toate aceste întâlniri ecumeniste). Trebuia ca rolul de restaurant să îl joace Biserica Serbiei cea antipapistaşă până acum, să se vadă că în totalitatea lor Bisericile Ortodoxe autocefale, chiar şi cele foste antipapistaşe, se închină fiarei Apocalipsei şi se mândresc cu aceasta.
 
5. ”Galileea neamurilor” sunt aceste manifestări din Serbia
Considerăm că prin ademenirea intrării Serbiei în Uniunea Europeană, conducătorii bisericeşti ai ţării sunt influenţaţi de criterii politice, caută să facă nişte alianţe omeneşti şi pierd împreună-lucrarea şi ajutorul lui Dumnezeu. Acest lucru se întâmplă şi în Grecia, care de atunci de când a intrat în cadrul Uniunii Europene prin unirea monetară (n.tr. – trecerea la moneda euro) şi a acceptat vizita papei în anul 2001, merge din rău în mai rău. Aşa cum s-a descreştinat Europa, se descreştinează acum Grecia şi se vor descreştina apoi toate ţările ortodoxe care au intrat sau doresc să intre în Europa. Prin intermediul papismului şi al vlăstarului lui legitim, protestantismul, care falsifică Evanghelia şi se supun ispitelor diavolului însuşi, pe care l-a respins Hristos, creştinismul se transformă după chipul lumii, se laicizează, devine nedemn de crezare, îşi pierde puterea lui duhovnicească, se strică, îndobitoceşte (n.tr. – a se vedea exemplul homosexualilor). Şi dacă sarea îşi va pierde gustul, cu ce se va săra ? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni (Matei 5, 13) Aşa este călcat în picioare de secole creştinismul în fosta Europă creştină pe care a întemeiat-o cel care e Mare cu adevărat, Sfântul Constantin, începând cu Edictul de la Mediolan, care nu are nici o legătură cu ceea se unelteşte astăzi în cadrul ecumenismului inter-religios şi intercreştin, care nu scoate în evidenţă unicitatea Evangheliei, nu favorizează creştinismul, cum îl favoriza Edictul de la Mediolan şi lucrarea după aceea a celui întocmai ca Apostolii, Sfântul Constantin. Dimpotrivă, ecumenismul ne întoarce la întunericul cel dinainte de Hristos, întuneric al egalităţii şi al cinstirii deopotrivă al tuturor religiilor, al toleranţei religioase, în Galileea neamurilor, cum este descrisă aceasta în Evanghelia după Matei: Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftalim, spre calea mării, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul ce stătea în întuneric a văzut lumină mare, şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit. (Matei 4, 15-16)
 
6. False, nu cu adevărat constantiniene sunt festivităţile pentru Edictul de la Mediolan
Prezenţa papei în cadrul aniversării a 1700 de ani de la emiterea Edictului de la Mediolan constituie o falsificare a duhului celor hotărâte la Mediolan, urmăreşte evidenţierea primatului papei, cât şi a panereticului ecumenism, nu sunt festivităţi constantiniene, ci fals constantiniene, ce reamintesc de marea înşelăciune istorică a Darului pseudo-constantinian şi a Ordinelor pseudo-isidoriene. Conform specialiştilor, ”nici un alt fals în istoria universală nu a fost alcătuit cu atâta dibăcie şi nu a avut consecinţe aşa de mari.” (cf. Arhim. Vasilios Stefanidos, Istoria bisericească, Atena, 1959, p. 299-300) Conform acestui dar pseudo-constantinian, Sfântul Constantin cel Mare, plecând din Apus, ca să mute capitala Imperiului în Răsărit, cică i-a cedat papei Romei conducerea, politică şi bisericească, a statului roman apusean. Pe baza acestei mari minciuni istorice, vreme de secole Apusul a fost cutremurat de cezaro-papism, adică de luptele continue ale papei de a se impune şi asupra puterii politice, în faţa conducătorilor apuseni, de multe ori însă şi prin amestecuri, politice si bisericeşti, în Răsărit.
Festivităţile aniversare ale Edictului de la Milan ar avea sens dacă în urma lor s-ar impune progresiv încreştinarea Europei care a început de la Constantin cel Mare, însă acum progresiv şi deja aproape definitiv se descreştinează, în primul rând din cauza papismului care a falsificat predica evanghelică şi s-a amestecat în cele lumeşti. Biserica Ortodoxă Soborniceasca (Catholica) din păcate începând cu secolul XX a amnistiat prin ecumenism denaturarea eretică făcută de papism, pe care îl recunoaşte prin conducătorii ei ecumenişti ca fiind canonic, Biserică soră, dar şi iconomahul şi dizolvatul protestantism, prin participarea ei (a Sfintei Ortodoxii) la aşa-numitul Consiliu Mondial al Bisericilor, care de fapt este Consiliul Mondial al Ereziilor şi al Înşelării.
Se vor găsi oare puteri ortodoxe în Serbia care să se opună manifestărilor pseudo-constantiniene papocentrice ? Serbia ortodoxă antipapistaşă a Sfântului Sava şi a Sfinţilor contemporani Nicolae Velimirovici şi Iustin Popovici va accepta să fie călcată în picioare, sărbătorind şi dorind venirea papei ? Se va găsi oare vreun patriarh sau arhiepiscop ortodox care să refuze a participa la manifestări având drept conducător pe papa, responsabilul principal al descreştinării Europei, distrugătorul lucrării Sf. Constantin cel Mare ? Ne îndoim, însă încă nădăjduim.
 
Epilog
Acest text a fost scris atunci când am fost informaţi cu bucurie că ierarhia Bisericii Serbiei se opune acţiunilor filopapistaşe ale patriarhului Irineu şi ale colaboratorilor lui. Speranţele noastre cresc şi ne rugăm ca în final să nu fie amnistiat (declarat nevinovat) papismul de către sârbii înşişi, aşa cum a fost amnistiat de alte popoare ortodoxe şi de noi, grecii. Staţi neclintiţi şi fiţi tari, fraţi sârbi.
 
 
 
II. La întronizarea papei Francisc I nu a fost prezentă Biserica Ortodoxă

         Mesaj actual al Sfântului Grigorie Palama
Nemaiauzite şi nemaivăzute, ”pline de ruşine” din punct de vedere ortodox au fost cele ce s-au făcut cu ocazia întronizării noului papă, Francisc I, avându-l în frunte din păcate pe patriarhul ecumenic, Bartolomeu I, împreună cu delegaţia de reprezentanţi ai Bisericilor Ortodoxe autocefale. Nu, nu a fost prezentă acolo Biserica cea Una, Sfântă, Catolică (Sobornicească) şi Apostolică, Biserica marilor mărturisitori ai credinţei împotriva ereziei papismului: a Sfântului Fotie cel Mare, a Sfântului Grigorie Palama, a Sfântului Marcu Eugenicul, a Sfântului Nicodim Aghioritul, a Sfântului Cosma Etolianul, a Sfântului Iustin Popovici, a Sfinţilor Părinţi ucişi de către latino-cugetătorul patriarh Ioan Vekkos, a Cuvioşilor Mucenici de la mănăstirea Kantara din Cipru, a contemporanilor cu noi sârbi ortodocşi omorâţi de către ustaşii catolici, incitaţi de cardinalul, şi acum ”sfântul” papistaşilor, Stepinatz. Este posibil ca cei omorâţi ”ca nişte miei”de către papistaşi să fii trimis reprezentanţi, bucurându-se de întronizarea ucigaşului lor ? E posibil ca Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care i-a anunţat pe părinţii aghioriţi de venirea papistaşilor şi a latino-cugetătorilor conduşi de Vekkos, spunând că ”vin duşmanii Fiului Meu”, să fii participat, aprobând întronizarea duşmanilor Fiului ei, fără ca vreme de 1000 de ani încoace, de la schismă, să existe măcar o urmă de pocăinţă din partea lor?
Nu aşteptăm nici un răspuns teologic, nici vreo justificare a celor spuse şi făcute de marii teologi ai apostaziei ecumeniste, dintre care pe unul, mitropolitul Ioannis Zizioulas al Pergamului l-am văzut în imaginile televizate şi pe internet mai slugarnic decât toţi”ortodocşii”, aproape sărutând cu buzele lui mâna papei. Ne e de ajuns confirmarea adresată papistaşilor, făcută de cu adevărat marele teolog al credinţei ortodoxe, Sfântul Grigorie Palama, care în primul lui Cuvânt împotriva kakodoxiei (ereziei) papistaşe despre purcederea Duhului Sfânt ”şi de la Fiul” (Filioque), bazându-se pe învăţătura de Dumnezeu înţelepţită a Sfinţilor Părinţi, pe care diferitele parasinagogi (erezii) şi fracţiuni ale clericilor şi teologilor laici post-patristici îi ignoră sau îi dispreţuiesc, spune că niciodată nu îi vom primi pe papistaşi să se împărtăşească cu noi, atâta timp cât ei continuă să păstreze erezia lui Filioque: ”Însă noi, fiind învăţaţi de înţelepciunea de la Dumnezeu primită, a Sfinţilor Părinţi, nu ignorăm uneltirile diavolului, niciodată nu vă vom primi să vă împărtăşiţi cu noi dacă spuneţi că Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul.” Pe cine să îi credem şi să îi urmăm ? Pe cei ce teologhisesc în Duhul Sfânt şi care sunt în acord continuu cu totalitatea Sfinţilor Părinţi, devreme ce nu este posibil ca Duhul Sfânt să fie în dezacord cu El Însuşi, sau pe cei ce teologhisesc din burtă sau după gânduri omeneşti, plecând de la premise filosofice ale marii mândrii şi îngâmfări papistaşe, cum făcea şi umanistul adversar al Sf. Grigorie Palama, monahul apusean Varlaam din Calavria? Au citit vreodată arhipăstorii noştri scrierile Sfinţilor Părinţi? Pe cine urmează ei? Pe organele şi şoptitorii diavolului, care a dus într-o mulţime de erezii ”biserica” Romei cea plină de boală şi trufie?
Nu, Biserica Ortodoxă nu a fost prezentă acolo, la întronizarea papei, care de veacuri e organ”convins” al satanei, conform Sfântului Grigorie Palama. Îşi fac iluzii toţi păstorii şi arhipăstorii care cred că ei reprezintă Biserica lui Hristos atunci când nu reprezintă şi adevărurile credinţei. Biserica există acolo unde există adevăr. Când nu există adevăr, acolo nu e reprezentată Biserica. Aşa spune Sfântul Grigorie Palama, contestând părerile filovarlaamiste ale patriarhului Ignatie al Antiohiei şi prin acestea şi pe cele identice ale patriarhului Ioanis Kalekas al Constantinopolului, care prin autoritatea puterii patriarhale încercau să subestimeze învăţătura şi părerile unui pe atunci simplu ieromonah, Sfântul Grigorie Palama, prin calomnii şi persecuţii, care au ajuns şi până la închiderea lui vreme de 4 ani (1343-1347) în temniţele palatului imperial din Constantinopol.
A venit vremea, în sfârşit, să se trezească cei care, amăgiţi de atitudini eclesiologice episcopocentrice şi papocentrice ezită să vorbească şi să ia la rost poziţiile distructive ale reprezentanţilor ereziei postpatristice ecumeniste a vremurilor noastre, care mai rău ca orice, preamăresc şi laudă pe cei care târăsc Biserica în mod slugarnic şi înjositor în curţile arhiereticului papă şi ale altor multor eretici, pe care îi cinstesc cu mitre, cârje episcopale şi vase de cult, recunoscând astfel de fapt preoţia lor şi valabilitatea tainelor lor. Împreună cu pe atunci ieromonahul Grigorie Palama, exprimând şi noi părerea multor ieromonahi, preoţi, diaconi, monahi şi laici, repetăm cele spuse de Sf. Grigorie Palama, adresându-se patriarhului Antiohiei şi, prin acesta, patriarhului ecumenic, celui de atunci şi celui de acum: ”Căci cei care sunt ai Bisericii adevărului, sunt ai lui Hristos; iar cei care nu sunt ai adevărului, nu sunt nici ai Bisericii lui Hristos; şi aceasta este valabil şi dacă ei se induc pe sine în eroare şi se numesc pe sine şi sunt numiţi de alţii ca păstori şi arhipăstori sfinţi; căci am fost învăţaţi că creştinismul nu pune importanţă pe persoane, ci pe adevăr şi pe acrivia (exactitatea) credinţei.”
Când, în urmă cu câţiva ani, am pus în circulaţie, cu o mulţime de semnături ale clericilor şi laicilor, cunoscuta Mărturisire de credinţă împotriva ecumenismului, au fost deranjaţi foarte mulţi arhierei apărători şi promovatori ai ecumenismului pentru că, printre altele, scriam că prin cele pe care le scriu şi le fac în mod anticanonic şi antiortodox, ecumeniştii ”se pun de fapt pe ei înşişi în afara Bisericii”. Ne-au acuzat că noi ”îi scoatem afară din Biserică” şi au cerut să fie luate măsuri împotriva noastră. Ei nu au fost însă atenţi la formulare: nu îi punem noi în afara Bisericii, ei înşişi se pun pe sine în afara Bisericii. Nu zice aceasta oare şi Sfântul Grigorie Palama prin cuvintele de mai sus: ”cei care nu sunt ai adevărului, nu sunt nici ai Bisericii lui Hristos” ? Cu siguranţă ar fi cerut şi pedepsirea Sfântului Grigorie Palama, dacă trăia astăzi, aşa cum de altfel l-au şi pedepsit latinocugetătorii epocii lui chiar prin întemniţare, fără să năruiască, însă, conştiinţa lui martirică şi mărturisitoare.
Sărbătorirea recentă a memoriei Sf. Grigorie Palama, în afara mesajelor lui isihaste şi duhovniceşti, ne trimite şi un mesaj foarte actual şi deşteptător. Sfântul Grigorie şi-a părăsit urcuşul său isihast şi asceza şi vederea neîncetată a lui Dumnezeu şi s-a implicat în luptele împotriva ereziilor Apusului şi ale lui Varlaam, de dragul mântuirii ortodocşilor. Aşa cum zice Sinaxarul celei de-a doua Duminici a Postului Mare, cu toate că după caracter Sfântul Grigorie era liniştit şi paşnic, în apărarea credinţei s-a dovedit a fi luptător şi combativ, până când a reuşit să îi alunge pe eretici departe de Biserică: el era ”extraordinar de liniştit şi de smerit, nu vorbea decât despre Dumnezeu; cu toate acestea a fost un mare luptător … de la început până la sfârşit a fost un luptător atletic împotriva patimilor şi a dracilor, cât şi pentru îndepărtarea ereticilor cât mai mult de Biserica lui Hristos şi s-a manifestat prin scrierea de cuvinte şi lucrări despre credinţa ortodoxă.”
Prin conştiinţa martirică şi mărturisitoare care caracterizează viaţa Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi trebuie să ne întărim în zilele noastre, în faţa furtunii ereziei ecumenismului şi a nepocăinţei papismului, care în mod demonic impune să i se închine toţi, aşa cum din păcate, de multe ori în trecut şi foarte pe faţă astăzi fac mulţi dintre ierarhii şi arhipăstorii noştri, care încearcă să ne înspăimânte, să ne calomnieze, să ne prigonească, să ne reducă la tăcere. Însă nu ne temem şi repetăm cuvintele marelui mărturitor al credinţei, Sfântul Grigorie Palama, si căruia ne rugăm, măcar într-o mică măsură, să ne arătăm următori: ”Însă noi, văzând sfârşitul vieţii acelor sfinţi, îi urmăm în cuvânt, fiind împreună cu Dumnezeu, cu răbdare, bucurându-ne cu nădejde, suferind dureri. Să fiu ispitit, să fiu ucis, să fiu ars, să fiu tăiat de sabie, să mi se smulgă unghiile; orice tortură să mi se dea, o primesc cu bucurie, însă rămân nemişcat, sprijinindu-mă pe acest duh (n.tr. – al mărturisirii adevărului); de toate acestea mai mult mă bucur decât mă întristez. Căci aşa eu voi mări darul dumnezeiesc faţă de mine, înţelepciunea îmi va deveni o soţie de nedespărţit şi voi fi un vas mai încăpător al duhului şi egoul mi-l voi sfâşia prin nădejdile fericite, primind un inel de logodnă nepieritor. Am norul de martiri, cu care eu mă voi număra la întâlnirea cea aşteptată (n.tr. – cu Hristos); am mulţimea drepţilor, cu care voi fi pus moştenitor al învierii; cu mărturisitorii sunt în aceeaşi Biserică, iar la sărbătorirea celor întâi-născuţi voi fi şi eu numărat cu ei; voi fi părtaş la puterea şi cinstea cea nemuritoare. Şi atunci ce pot oare să-mi facă injuriile şi calomniile; nimic nu pot să îmi facă care să fie mai copleşitor sau mai puternic (n.tr. – decât bunurile enumerate mai sus).”
Slavă lui Dumnezeu pentru toate !
traducere din limba greacă realizată de
pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu
consilier cultural al Episcopiei Covasnei şi Harghitei
 
Sursa: http://ortodoxiacatholica.wordpress.com/
05-06-2013
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu