(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Tema luniiNr. vizualizari: 507

Moștenirea umanista a Craciunului si valurile molimei ideologice

Pr. Conf. dr. Jan Nicolae
Tags: Craciun; ideologizarea stiintei;
 

Ne-am obișnuit să rememorăm cuvintele fără voia lor profetice „Ecce homo” atunci când încep Patimile Domnului și-l avem în fața noastră pe Omul durerilor arătat poporului de Pilat drept omul propus spre eliberare, dar ele sunt la fel de bune și adevărate pentru omulețul din ieslea Betleemului, înfășățelul dintre necuvântătoare, înstelat de astrul natal, călăuza luminoasă a magilor, pârga păgânilor convertiți, anchetați de Irod despre soroacele sau coordonatele concrete ale nașterii: timpul și locul evenimentului.

Irod simulează un interes religios față de acest eveniment, ba chiar o aparentă evlavie tot așa precum unii oameni din vremurile neomarxiste care nu au nici în clin, nici în mânecă cu cele sfinte, dar de Crăciun își pun masca festivă a evlaviei valabilă câteva zile magice de omenie intensă pe an și-atât. Tiranul nu suportă nici o concurență cât de firavă pe agenda publică unde are mereu prim-planul și dorește să o elimine din fașă pe cea surprinzătoare vestită de martori exotici mai ales că acela profețit și așteptat de veacuri ca un eliberator al poporului, al tuturor oamenilor, este înfățișat ca un rege, ca un nou și misterios suveran. Identitatea tainică a acestui rege mesianic îl preocupa pe tiranul de odinioară care a declanșat cu ordin ferm straș­ni­cul măcel al inocenților, îngrozind imaginația artiștilor de pretutindeni, prelungit în istorie prin violența politică devastatoare declanșată împotriva tuturor nevinovaților, anihilați și linșați de ferocitatea tiranilor de pretutindeni sau amenințați, exilați, puși pe fugă în lumea largă.

Respingerea îndumnezeirii, demisia omului și asumarea sfințirii de Fiul Omului

Înomenirea Domnului înseamnă, așadar, asumarea salvatoare a umanului cu toate rănile sale, pentru a evacua din lăuntrul său întreg dezastrul adus de căderea adamică, demisia omenirii de la măreața și fireasca sa chemare la sfințenie, cea dintru născarea sa. Dacă Dumnezeu a hotărât din veșnicie să se întrupeze ca să ducă la capăt proiectul numit om și în momentul coacerii istoriei, la plinirea vremii, și-a ales o mamă căreia i-a cerut încuviințarea prin înger, a fost zămislit minunat în pântecele ei umbrit de Duhul, a sălășluit acolo în placentă ca un făt vreme de nouă luni de zile, a fost legat de ea și hrănit prin cordonul ombilical, simțind mereu bătaia inimii materne ca un clopot, s-a născut din ea ieșind la lumina zilei, a fost purtat pe brațe, îmbăiat, înfășat, îngrijit, îmbră­țișat, sărutat, alintat, cinstit cu daruri profetice, însoțit în toate, învățat să grăiască și admirat la primele gânguriri, cuvinte și sprijinit la primii săi pași, monitorizat în toate evenimentele copilăriei sale, admirat în creș­terea sa în înțelepciune și har, în dialogul cu învățătorii de la Templu, în strădaniile tinereții sale în atelierul de tâmplărie al protectorului său, în semnele și minunile sale de la nunta din Cana și până la Cina cea de pe urmă, în măreția rostirilor și făptuirilor sale, în pătimirile sale pentru noi, în toate cele de la moartea, învierea și proslăvirea sa, toate acestea arată vârstele și mo­men­te­le vieții umane pline de sens, umplute de slavă, învăluite într-un conținut ceresc. Toate acestea ne fac să-i răspundem acelui fiu de preot, ajuns scepticul de serviciu al veacului târziu, că nașterea oricărui om nu este un inconvenient, un neajuns ori cădere tragică în cosmos, ci o slavă ascunsă, desigur, în spatele unui risc asumat. De fapt, toate vârstele și momentele vieții umane au fost dovedite, prin asumarea și trăirea lor de către Fiul lui Dumnezeu întrupat și Logosul făpturii, pline de sens, dincolo de orice non-sens sau absurd, re­sim­țite kenotic ca revărsări de viață. 

Omul Adevărului arată și confirmă adevărul omului 

Toate cele asumate și trăite de Fiul lui Dumnezeu înomenit ca experiere a ciclului vieții pă­mântești, adică vârstele și etapele antropologice, își au reversul în pătimirea celor dumnezeiești de către omul chemat la îndumnezeire: ambientul liturgic și domestic al familiei părintești, moște­nirea ancestrală, binecuvântarea și punerea numelui în cea de-a opta zi de la naștere, botezul și îmbisericirea pruncului, viața liturgică și duhovnicească, copilăria, adolescența, pregătirea șco­lară, viața profesională, maturizarea și senectutea ca evenimente și intervaluri temporale pentru curățirea, luminarea și desă­vâr­șirea sub umbrirea Duhului Sfânt.

Toate ispitele și derivele omului modern, care riscă să-și piardă definiția și chemarea sacră, primesc răspuns de la puiul de om născut în Betleem din Maria și ajuns la apogeul misiunii sale în Ierusalim, pe o cruce de rob și apoi într-un mormânt de împrumut. Intrarea în lume a acestui adevăr a devenit sărbătoare cu dată fixă în 25 decembrie a fiecărui an al mântuirii, dar cumva perpetuată, cotidian, prin răscumpărarea liturgică a timpului numită în graiul de odinioară „luarea vremii”. Sărbătoarea are un conținut teologic, dogmatic, propus prin celebrarea liturgică, o relatare biblică a evenimentului comemorat, o sublimare imnografică doxologică, o redare iconologică, o plinire euharistică, o jubilație agapică, un ecou cultural, o prelungire domestică ­populară. Participarea la evenimentul hristic devenit sărbătoare nu a fost din vreo constrângere, deși tot universul, văzutele toate și nevăzutele, s-a aflat în pelerinaj spre Betleem, casa Pâinii pogorâte din cer, atras ca de un magnet uriaș de Pruncul înfășat din ieslea necuvântătoarelor. Nici astăzi nimeni nu obligă pe nimeni să participe la această sărbătoare și nici nu ar avea cum să o facă. Desigur, sărbătoarea Nașterii Domnului a devenit partea unui tezaur cultural vast și divers cuprinzând o felurime bogată de întruchipări plastice, verbale și muzicale. De-ar fi să amintim doar faptul că împăratul Constantin cel Mare, îndemnat de mama sa, Elena, pelerină la locurile sfinte, a încercat să concretizeze în piatră verbele crezului bisericesc prin edificarea unor bazilici începând de la Betleem până la Ierusalim. Bazilica Nașterii de la Betleem, ale cărei superbe mozaicuri au fost de curând restaurate, a rămas singura intactă după invazia perșilor din anul 614, când aceștia au incendiat Bazilica Sfântului Mormânt, ucigând mii de creștini, răpindu-l pe Patriarhul Zaharia și Lemnul Sfintei Cruci, pentru că aceștia și-au recunoscut în scena închinării magilor strămoșii îmbrăcați în veșminte tradiționale. Așadar, bazilica împărătească a Nașterii Domnului este întruchiparea verbului credal sau a întregului pasaj dedicat înomenirii Domnului Iisus Hristos din Fecioara Maria și prin lucrarea Duhului Sfânt.

Grija de a nu ofensa pe necreștini și neomarxismul european

În lumea contemporană, post-constantiniană, numită de unii post-creștină, după moda cuvintelor care post-esc, se plăs­muiește un ghid nou de comunicare, un catehism post-modern și un limbaj adecvat secularismului radical care-și dorește, chipurile, să îmbrățișeze diversitatea, să elimine stereotipurile și să evite discriminarea și conotațiile negative, evitând totuși, din capul locului, presupunerea că lumea ar mai avea de-a face ceva cu religia. Astfel, în loc să vorbim de „perioada Crăciunului”, se socotește că ar fi mai bine să se zică „perioada sau sezonul sărbătorilor din decembrie” ori mai degrabă „luna cadourilor” în duhul consumismului de supermarket. Limba birocrației europene nu vrea neapărat să ­interzică Crăciunul, ci doar să-l relativizeze. Împotriva xenofobiei și rasismului lupta se poate duce doar prin educație, în spiritul adevărului istoric și al eticii creștine, regăsite în documentele fondatoare europene.

Sensibilitățile identitare și  religioase, amplificate în contextul pandemic, au strigat chiar că se dorește interzicerea Crăciunului în Europa. Desigur, nu se vor cenzura direct nici Crăciunul, nici urările festive și nici cuvintele care descriu maternitatea și paternitatea ori numele personajelor din istoria sfântă, deși contextul marilor războaie antropologice în care trăim, cu tentații transumaniste și genderiste, ne face să ne amintim cu amar de comunism, numit de părintele Andrei Scrima „un veritabil catehism al întunericului”. Temerea unora că poate fi furată sărbătoarea creștină e reflexul traumelor noastre totalitare.

A disprețui creștinii din Europa, dovada unei lipse de cultură și respect 

În acele vremuri întunecate de la mijlocul secolului 20, martirii credinței petreceau în catacombele temnițelor liturghisind clandestin și cântând colindele străbune ca semne identitare și mistice ale rezistenței împotriva reeducării ateiste și dezumanizării prin violență. Ideologizarea limbii prin smintirea cuvintelor sacre nu are cum să fie primită în acele țări care au pătimit falsificarea istoriei și a ethosului lor prin ideologia anticreștină și antiumană a comunismului. Încercările recente de „inginerie lingvistică” și „inchiziție semantică” sunt inacceptabile pentru că rănesc exprimarea liberă.

În mod fundamental, pentru Europa christiana, cea pluralistă, multiculturală și plurilingvistică și, așa cum au moștenit-o și proiectat-o pionierii ei creștin-de­mocrații moderni, sărbătoarea Crăciunului este una pacificatoare, realistă, umanistă în sens plenar, atotcuprinzător, ca o armătură a adevărului sacru al omului: „Adică să-i urezi și compatriotului de altă religie să-și petreacă sărbătorile specifice în liniște și bucurie, așa cum îți dorești și tu în Biserică. Politețea și simțul umanității nu sunt separate de trăirea creștinismului, dacă nu ești idiot, fundamentalist și ignorant. Nu e vorba de «același» nivel, ci de bun-simț uman.

Asta nu înseamnă că a fi creștin e o rușine, un păcat, o culpă, sau că - într-o democrație funcțională, unde pluralismul e constituțional - ar fi normal ca un necreștin (evreu, musulman, agnostic, ateu sau ce-ar mai fi fiind) să se simtă «ofensat» de urările specifice Nașterii lui Iisus Hristos.

Soluția cea mai bună e cea de bun-simț: să-și ureze fiecare și să ne urăm unii altora cele bune, de sărbătorile fiecăruia, fără atâtea scrupule «politic corecte»” (Teodor Baconschi).

Atâta vreme cât sărbătorim Crăciunul rostim firesc chemarea omului, a umanității, a tuturor celor de bunăvoință, să rămână ființe raționale, cuvântătoare de Dumnezeu, celor cu firi războinice și polemice să devină oameni ai păcii, din persoane prozaice să devină ființe poetice și deschise Logosului înomenit, prietenul oamenilor și țelul făpturii, și care acum ni se arată în chipului unui Prunc atotputernic și neputincios, cel care ne scoate din tentaculele veacului, tăcut și atotgrăitor, însoțit de șirag de oaste cerească și de nor de martori din tot neamul și graiul de sub cer.

Ziarul Lumina

01-01-2022
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu