Ce ramane, ce lasam in urma noastra?!...

Fiecare dintre noi avem diferite ocazii de a participa la slujba prohodirii sau înmormântării cuiva sau, diferite prilejuri de a participa la felurite momente şi evenimente din viaţa unor cunoscuţi, rude, prieteni, neamuri, colegi, vecini, amici, apropiaţi, cunoscuţi, etc. cum ar fi nuntă, botez, aniversare, pensionare, înmormântare, comemorare etc. În asemenea împrejurări sau în urma unor asemenea momente şi evenimente îmi tot vine stăruitor în minte întrebarea: ce este omul şi ce anume rămâne ori lasă în urma lui...

mul care are sau, a avut atâtea zbateri, ambiţii, aspiraţii, planuri, idealuri, proiecte, vise, bucurii, împliniri, amăgiri, dezamăgiri, probleme, realizări, dureri, satisfacţii, rezultate, succese, eşecuri, încercări, piedici, ispite, provocări şi, aşa mai departe. Omul care, cândva, undeva, a râs, a plâns, a cântat, a suspinat, a oftat, a visat, a iubit, a urât, a dorit, a poftit, a muncit, a strâns, a adunat, a risipit, a câştigat, a pierdut, a clacat, a depăşit, a gestionat, a traversat, a rezolvat, a soluţionat etc. Şi, la un moment dat, realizezi că te afli într-un moment al bilanţului, înaintea unei reflecţii, meditaţii, analize ori cugetări când, întrebi sau, te întrebi: ce las, ce rămâne în urma mea sau, ce am lăsat, ce a lăsat ori, ce rămas în urma cutăruia, a unuia sau altuia. Da, interesantă întrebare dar, mai ales, interesante răspunsuri, gândindu-ne ce am făcut sau, ce nu am făcut, ce am realizat ori ce nu am realizat, unde am ajuns ori unde nu am ajuns, de ce aşa de ce nu altfel, de ce aici, de ce acum, de ce, de ce?...

Şi tot în asemenea situaţii mă gândesc sau îmi amintesc că, la trecerea noastră din această viaţă şi lume, bunăoară, săracul nu lăsat nimic iar bogatul nu a luat nimic!... Şi unul şi celălalt au luat şi au lăsat numai faptele lor şi urmările ori consecinţele acestora, nimic mai mult, nimic altceva. Şi atunci de ce, ori cui foloseşte atâta ambiţie, vanitate, slavă deşartă, dorinţă de răzbunare, de înavuţire, de stăpânire, de dominare, de manipulare, de îmbogăţire, de cultivare a egoului, de construire a propriei imagini, de consolidare a cultului propriei personalităţi şi, multe, altele? Pentru ce toate acestea şi încă multe altele, care mai de care, pentru ce toată această încrâncenare, tot acest stres, toată această luptă, toată această încordare ori stare de tensiune şi de presiune, pentru ce toată trădarea, infidelitatea, neloialitatea, necredincioşia, laşitatea, lăcomia, viclenia, specula, abilitatea, subtilitatea, perversitatea, perversiunea sau prădarea noastră..

Nu în zadar Cartea Eclesiastului a ajuns, între altele, la concluzia: „deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune!...” Altfel spus, de fiecare dată când auzim şi aflăm că a (mai) trecut cineva la veşnicele şi cereştile lăcaşuri ar trebui să ne revenim şi să ne trezim, la realitate, ca dintr-un somn adânc. Da, momentul/evenimentul morţii cuiva ar trebui să fie, pentru noi, pentru fiecare dintre noi, prilej de serioasă introspecţie şi de adâncă meditaţie, altfel spus, un eveniment ca acesta să ne pună, la modul foarte serios, pe gânduri. Nu degeaba toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii (ne) îndeamnă să avem, pururea, gândul, mintea şi cugetul la moarte – ca fiind dascălul cel mai înţelept ce ne poate (re)aduce, pe fiecare dintre noi, la viaţă, la adevărata viaţă, la adevărata stare, la autentica vieţuire. 

În momente ca acestea, oameni buni, trebuie să ne gândim profund, serios şi responsabil, la felul şi modul în care trecem, petrecem îi petrecem şi ne petrecem noi, fiecare, dintre noi, în şi prin această viaţă, de pe acest pământ. În asemenea clipe este bine să ne aducem aminte de cuvântul: „după faptă (după viaţă) şi răsplată!” Şi aşa după cum spuneam şi mai sus, să ne întrebăm, la modul cel mai sincer: la ce folos atâta agitaţie, atâta stres, atâta contorsionare, atâta rigiditate, atâta tensiune şi presiune, zilnică, cotidiană, mundană, la ce folos, fraţilor, la ce folos? În schimb, ce bine, ziditor şi folositor este duhul cumpătării, al cercetării propriei noastre conştiinţe, al reflecţiei, introspecţiei şi meditaţiei, al echilibrului, al dragostei, al milosteniei, al altruismului, al asumării şi responsabilităţii, al seriozităţii şi sincerităţii, al smereniei, al demnităţii, al onestităţii şi corectitudinii, al iertării, al răbdării, al dreptei socoteli, al discernământului, al măsurii, în tot şi în toate!...

Latinii spuneau: „carpe diem!” – „trăieşte clipa!” Noi, creştinii, trebuie să spunem: „preţuieşte clipa!”, fiecare clipă şi fiecare moment, orice întâlnire, oriunde şi oricând, cu fratele, cu colegul, cu vecinul şi cu semenul nostru, orice moment, orice stare, orice şansă sau oportunitate, ca fiind unică, prima şi ultima, deci irepetabilă şi, cine ştie, poate chiar ultima, căci nu suntem noi stăpânii vieţii şi nici ai morţii. Altfel spus, să fim cu mare atenţie şi cu multă luare aminte, cum trecem, cum (ne) petrecem noi înşine, cum îi petrecem şi pe semenii ori fraţii noştri, cum ne comportăm, în această viaţă şi prin această lume, (de)limitată, vremelnică, provizorie, tranzitorie şi temporară, bine ştiind că „cetatea/împărăţia noastră nu este aici, pe pământ, ci, dincolo, în cer, aşteptându-o pe cea care va să vină/va să fie. Dacă nu vom face astfel, oameni buni, vom regreta, mai devreme sau mai târziu şi, mai mult decât atât, aşa, vom pierde, totul, mai devreme sau mai târziu şi acest lucru va fi unul, fatal, letal şi, totodată, unul extrem de dureros. 

Aşadar, haideţi fraţilor, să fim cu multă băgare de seamă, atunci când ne întâlnim, de pildă, cu cineva: să-l privim bine şi, cu mult drag şi cu aleasă dragoste, indiferent cine este, cine a fost sau cine va fi, să ne bucurăm de orice întâlnire cu oricine, ca într-o zi de mare praznic şi (de) aleasă ori minunată sărbătoare, să apreciem şi să trăim toate aceste momente ca pe nişte daruri de mare folos, pline de câştig şi de fericire căci, cine ştie, poate mâine, tu nu îl vei mai putea întâlni pe el şi el nu te va (mai) putea vedea sau privi pe tine. Fiindcă totuşi, de câte ori nu ni se întâmplă, de exemplu, să ne fie atât de dor de cineva şi să nu ne mai putem petrece cu el deloc, decât în poveşti şi povestiri, amintiri, ipostaze şi fotografii, şi, pur şi simplu, ne apucă amarul, tristeţea, jalea şi supărarea. }mi veţi reproşa că sunt foarte pesimist, sumbru şi sceptic şi aveţi tot dreptul să o faceţi, dar, din păcate, este atât de real(ist) ce vă spun eu, aici şi acum, şi, în acelaşi timp, este atât de adevărat, mult prea şi tare sau foarte adevărat. Aș vrea, în încheierea acestei meditaţii, să vă mai spun şi să vă mai rog ceva: Haideţi, în sfârşit, oameni buni, să-i preţuim, să-i cinstim şi să-i apreciem (sau admirăm) pe fraţii, semenii, părinţii, eroii şi duhovnicii noştri câtă vreme (mai) sunt, aici, în viaţă, cu noi, contemporani cu noi, vieţuitori şi pătimitori, cu noi (sau pentru noi), nu după ce au plecat dintre noi sau de la noi. Până la urmă, nici nu mai ştiu cine a plecat, de fapt, primul (primii): ei, de la noi sau dintre noi ori noi de la ei şi, dintre ei. În altă ordine de idei, noi, oamenii, ne-am (cam) împărţit (şi despărţit) în: (ne)pretenţioşi, (ne)preţioşi, (ne)preţuiţi şi dispreţuiţi, în: cunoscuţi, necunoscuţi şi recunoscuţi, în: numiţi, denumiţi şi renumiţi, în: concreţi, discreţi şi indiscreţi şi, aşa mai departe. 

Pe cei plecaţi dincolo Dumnezeu să îi odihnească iar pe noi, cei încă rămaşi,  Dumnezeu să ne întărească, să ne miluiască şi să ne mântuiască! Amin!