Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Predici. Cateheze. PastoraţieNr. vizualizari: 23

Noul cuvant catre tineri al Parintelui Gheorghe Calciu

Tags: tineri; Gheorghe Calciu; marturisire; crestinism; totalitarism;
 
Acest nou Cuvânt a fost alcătuit de către Părintele Gheorghe Calciu (1925-2006) – la cererea a numeroşi tineri din România, şi îndeosebi a studenţilor din A.S.C.O.R. – după 20 de ani de la rostirea la Radu-Vodă a celor “Şapte cuvinte către tineri” (şi a “Cuvîntului suplimentar către tinerii teologi”) care aveau să-i aducă arestarea şi condamnarea la 10 ani de închisoare (din care a efectuat 5: 1979-1984)*, urmaţi de exilul la care a fost împins de Securitate (din 1985). Textul – cu cîteva minime îndreptări tacite – este reprodus aici din revista Puncte cardinale (an VIII, nr. 4/88, aprilie 1998, pp. 1-2), unde a apărut pentru prima oară în ţară, cu titlul redacţional “Hristos a înviat în inima ta!”. Cele cîteva paranteze drepte îmi aparţin. (Răzvan Codrescu)

Iar în ziua întâi a săptămânii, Maria Magdalena a venit la mormânt dis-de-dimineaţă, fiind încă întuneric, şi a văzut piatra ridicată de pe mormânt. Deci a alergat şi a venit la Simon-Petru şi la celălalt ucenic pe care îl iubea Iisus, şi le-a zis: “Au luat pe Domnul din mormânt şi noi nu ştim unde L-au pus”. Deci a ieşit Petru şi celălalt ucenic şi veneau la mormânt. Şi cei doi alergau împreună, dar celălalt ucenic, alergând înainte, mai repede decât Petru, a sosit cel dintîâ la mormânt. Şi, aplecându-se, a văzut giulgiurile puse jos, dar n-a intrat. A sosit şi Simon-Petru, urmând după el, şi a intrat în mormânt şi a văzut giulgiurile puse jos, iar marama care fusese pe capul Lui nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfăşurată, la o parte, într-un loc. Atunci a intrat şi celălalt ucenic, care sosise întîi la mormînt, şi a văzut şi a crezut. Căci încă nu ştiau Scriptura, că Iisus trebuia să învieze din morţi. Şi s-au dus ucenicii iarăşi la ai lor.

Iar Maria stătea afară lângă mormânt, plângând. Şi pe când plângea, s-a aplecat spre mormânt. Şi a văzut doi îngeri în veşminte albe şezând, unul către cap şi altul către picioare, unde zăcuse trupul lui Iisus. Şi aceia i-au zis: “Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi?”. Ea le-a zis: “Că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus”. Zicând acestea, ea s-a întors cu faţa şi a văzut pe Iisus stând, dar nu ştia că este Iisus. Zis-a ei Iisus: “Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi?”. Ea, crezând că-i grădinarul, a zis: “Doamne, dacă tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi eu Îl voi ridica”. Iisus i-a zis: “Maria!”. Întorcîndu-se, aceea I-a zis pe evreieşte: “Rabuni!” (adică: Învăţătorule!). Iisus i-a zis: “Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu! Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”. Şi a venit Maria Magdalena vestind ucenicilor că a văzut pe Domnul şi că acestea i le-a spus ei. (Ioan 20, 1-18)

Giotto – Noli me tangere

Oare ce cuvânt nou le mai poate spune cineva tinerilor mei prieteni? Au trecut de atunci ani îndelungaţi. O nouă generaţie s-a ridicat, călită de o experienţă unică şi, poate, atinsă de un nou scepticism, născut din contactul cu lumea Occidentului rătăcită de la dreapta credinţă. Poate că astăzi, chiar mai mult decît atunci cînd am rostit eu cele “Şapte cuvinte…” [1978], sufletul tinerilor – pe care îi consider prietenii mei, ca şi atunci (căci tot în numele lui Iisus Hristos vorbesc) – este lovit de maladii psihice aduse din lumea largă de o propagandă perfidă, deghizată adeseori sub masca unei democraţii deşuchiate şi luînd înfăţişarea creştinismului, aşa după cum satana se îmbracă în lumină de înger pentru a înşela pe cît mai mulţi.

Atunci erai oprimat prin forţă, ceea ce crea în tine o rezistenţă naturală faţă de un sistem de gîndire materialist, cu aspect mistic. Nu credeai, tinere, în nimic din ce ţi se spunea pe atunci, pentru că, aşa cum ştii, sub forma adevărurilor relative, pe care stăpînii vremii le proclamau ca adevăruri absolute, se ascundea o minciună deopotrivă totală şi totalitară. Atunci glasul preotului ajungea la tine prin predica rostită cu preţul libertăţii şi chiar al vieţii, iar adevărul lui Hristos îţi consola sufletul rănit de violenţa limbajului politic şi de teroarea fizică. Atunci ţi se vorbea de internaţionalismul comunist şi de existenţa exclusiv materială, prin care se căuta uciderea iubirii universale a Mîntuitorului. Atunci ţi se spunea că eşti o simplă piesă, fără libertate, în mecanismul social şi politic, că numai integrarea în necesitate îşi aduce libertatea. Hristos te chema însă la o libertate mai mare, de cu totul alt ordin, atunci cînd spunea: “Sfinţeşte-i pe dînşii întru adevărul Tău: Cuvîntul Tău este adevărul” [1] sau “Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi” [2].

Nu este aşa, prietenul meu, că atunci Adevărul creştin ţi se părea limpede şi uşor de înţeles? Oare acum, în plasa de minciuni care te cuprinde din toate părţile, mai poţi distinge la fel de lesne adevărul de neadevăr? Sub năvala “evanghelizării” de tip protestant şi american, în care adevăruri parţiale ale creştinismului îţi sînt predicate pe fondul satanic al rock-ului şi în forma teatralizării de cartier, cu răcnete şi lacrimi false, cu minuni şi vindecări care plouă peste capul tău buimăcit, cum mai poţi găsi pe Hristos cel adevărat în inima ta? Ieri, sub teroarea ateismului comunist, puteai să-ţi împodobeşti sufletul cu trupul Domnului, uns cu miresme, aşa cum îl puseseră în mormînt Iosif şi Nicodim. Astăzi, sedus de ritmul infernal al tobelor şi de vuietul cu ritm sălbatic al “propovăduirii” sectante, nu-L mai găseşti pe Dumnezeu şi stai, ca Maria Magdalena, plîngînd în faţa mormîntului gol al sufletului tău.

Cine ţi L-a furat pe Dumnezeu? Care grădinar L-a ascuns de tine, ca să fii acum singur şi să plângi?

Întoarce-te la adevărul simplu al credinţei şi la textul învierii lui Hristos. Aleargă ca Petru şi Ioan spre mormântul Domnului, apleacă-te, intră, şi vei vedea şi vei crede, cunoscând Scriptura, că Iisus trebuia să învieze din morţi!

Poate că ieri, când comunismul căuta să smulgă orice credinţă din inima ta şi să facă din tine un simplu şurub în angrenajul maşinii sociale, tu, dintr-un spirit de revoltă tinerească, Îl aveai mai mult pe Hristos în sufletul tău decât Îl ai astăzi. Azi eşti atacat din toate părţile, cu zgomot ritmic de tobe, de toate organizaţiile anticreştine, care vor să facă din vechile popoare credincioase un fel de amestec inform, uşor de condus acolo unde vor ei, aşa cum se întâmplă şi cu lumea politică, unde cîţiva indivizi sînt unşi în taină şi puşi să conducă, de pe poziţii internaţionale de forţă, toate popoarele: ei decid ce neam are dreptul să nască prunci sau să moară prin nenaşteri; ei se substituie lui Dumnezeu şi trasează destinul naţiunilor după placul sau interesul lor. Cine nu se supune, să piară! [3]

Acest totalitarism se exprimă tot mai mult şi în viaţa Bisericii, prin organizaţii internaţionale ecumenice de tip masonic, care impun, de fapt, o nouă religie, o nouă liturghie, fără nici o sacralitate, fără taine şi fără ritual, ca într-o piesă modernă. Teatrele aşa-zis religioase, pe care le vedeţi înjghebate prin pieţele publice de anumiţi tineri veniţi din Occident, reprezintă desacralizarea creştinismului şi a liturghiei, desacralizare la care, din nefericire, se pretează şi unii reprezentanţi ai clerului ortodox, aşa cum este cazul broşurii “Reconcilierea – dar al lui Dumnezeu şi început de viaţă nouă”, editată la Iaşi, în 1995, printre editori găsindu-se şi un preot ortodox (desigur, nu fără aprobarea ierarhului său). Această lucrare, în porţiunea ei liturgică, este un atentat la sfinţenia liturghiei ortodoxe şi o negare a valorii ei de taină.

Cum să nu stai, ca Maria, în faţa unui mormânt gol? Toate aceste atacuri sunt date împotriva ta, tinere, cu osebire împotriva ta, căci eşti mai lipsit de apărare şi mai sensibil la nedreptăţi; şi toate vor să-ţi spună că eşti un mormânt gol dacă nu asculţi de ei. Însă stă scris: “Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci ispitiţi [cercetaţi] duhurile de sînt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume” [4].

Cine ispiteşte astăzi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, cînd înşişi preoţii ortodocşi şi catolici ajung să predice un mesianism anticreştin, asemenea sectelor înfiinţate de rebelii Biserici? Cine te apără de rătăcire, fratele meu mai tânăr? Şi cine îţi reîmpodobeşte inima cu prezenţa lui Hristos cel adevărat, nu cu hristoşii mincinoşi ai veacului acestuia?

“Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut. Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi, şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr…Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har” [5].

Te-ai născut, tinere, din nou, nu din poftă trupească, nici bărbătească, ci din Dumnezeu, Care S-a făcut trup pentru tine şi din a Cărui plinătate te-ai împărtăşit, şi har după har ai luat. Acest har îţi este scut împotriva desfrânărilor la care te îndeamnă învăţătorii tăi de azi, vorbindu-ţi despre libertate ca despre ridicarea oricăror oprelişti din faţa ta. Bunul simţ este un fetiş, cinstea – o noţiune perimată, sexualitatea – o descătuşare a animalului din tine, asemănarea ta cu Hristos – o poveste creată de preoţi, iar iubirea de Dumnezeu şi de semeni – o nouă formă de încătuşare a personalităţii. Cercetează în inima ta, dincolo de acest hăţiş diabolic al minciunii, şi vei găsi Adevărul, singurul care te face liber! Şi supremul adevăr e Învierea. Învierea lui Hristos, ca pârgă a învierii tale.

Se apropie Săptămâna Patimilor, pe care o întîmpinăm plini de durere şi pocăinţă pentru participarea noastră la uciderea lui Hristos, nu numai din simplă descendenţă “adamică”, dar şi prin actele noastre de fiecare clipă prin care L-am rănit pe El, idealul desăvârşirii umane, prin căderile noastre de fiecare zi. Preotul va proclama de la altar “moartea lui Dumnezeu”, iarăşi şi iarăşi, halucinant şi obsedant, în timpul celor 12 Evanghelii. În Vinerea Mare, ne vom tângui ca Sfânta Fecioară pentru moartea Lui: “Primăvară dulce, Fiul meu cel dulce, frumuseţea unde Ţi-a apus?”. Îndureraţi vom fi şi plini de lacrimi, dar niciodată deznădăjduiţi, fiindcă ştim că a venit vremea cînd “Fiul Omului va fi prins şi dat pe mîna bătrînilor, care-L vor judeca şi-L vor condamna, şi va fi dat la moarte, dar a treia zi va învia” [6]. De aceea şi cîntăm în timpul Prohodului: “Ca un leu, Tu, Doamne, în mormânt apunînd, ca un pui de leu Te scoli, înviind din morţi”.

Cu carnea sfâşiată, îmbătrânită de chinuri, Hristos se scoală “ca un pui de leu”, înnoit prin spiritualizarea totală a trupului. “Ca un pui de leu” iese din giulgiurile întărite de miruri, lăsîndu-le neatinse, păstrînd forma; “ca un pui de leu” se ridică strălucitor prin piatra mormântului, fără a lăsa urme, piatră pe care, apoi, îngerul o va ridica pentru a arăta femeilor că Iisus nu mai era în mormânt: “Veniţi de vedeţi locul unde a zăcut!” [7].

Hristos a înviat!

Paradoxal: preotul, care îţi spusese că Hristos a murit, proclamă acum, în lumina strălucitoare a Adevărului, că El a înviat. El ştie, el îţi propovăduieşte adevărul Învierii cu convingere. Nu mai eşti un mormânt gol, prietene! Hristos cel înviat te locuieşte şi bucuria Lui rămâne întreagă în tine.

De Paştele lui 1981, eram în închisoarea Aiud. Dimineaţa, când garda se schimba, încălcând toate regulamentele draconice ale închisorii, i-am spus gardianului (unul dintre cei mai cruzi): “Hristos a înviat!”. A ezitat cîteva clipe, în care, ca într-o străfulgerare, am văzut perindându-se pe chipul lui inocenţa copilăriei, când mama sau bunica îl ducea de mână la biserică şi când auzea glasul ca de înger al preotului spunând: “Hristos a înviat!”. După această clipă de ezitare, mi-a răspuns în şoaptă: “Adevărat a înviat!”. A fost pentru mine cea mai sigură dovadă că nu mă înşelasem niciodată în această privinţă: cel care mă tortura îmi confirma Învierea Domnului! Am plâns în tăcere, cu lacrimi de bucurie.

Mai târziu a venit colonelul Prisăcaru, să-mi dovedească, acolo, după gratii, în frig şi foame, prin argumente marxiste, că era stupid să cred şi să afirm învierea lui Hristos. A intrat în celulă şi i-am spus: “Hristos a înviat!”. M-a privit fix câteva secunde şi apoi m-a întrebat: “L-ai văzut tu?”. “Nu L-am văzut eu, domnule colonel, dar cred în Înviere pentru autoritatea celor care L-au văzut înviat şi au mărturisit: apostolii şi ucenicii, femeile mironosiţe, ostaşii care au zăcut ca morţi, străpunşi de lumina Învierii, milioanele de mucenici care, în clipa morţii martirice, au avut viziunea lui Iisus cel înviat. Nici dumneavoastră nu aţi văzut Polul Nord, dar nu vă îndoiţi de existenţa lui, pentru autoritatea celor ce v-au informat. Nu i-aţi văzut pe Marx, nici pe Engels, nici pe Lenin, dar credeţi în existenţa lor şi, presupun, în teoriile lor, pentru autoritatea celor ce vă vorbesc despre ei…”

Mă risipeam într-o argumentaţie stupidă şi cadaverizată, folosind dovezi omeneşti, moarte dinainte de a le fi rostit, atunci când Adevărul suprem constă în simpla lui proclamare. Treceam, oarecum, prin situaţia Sfîntului Apostol Pavel, care făcea uz de filosofie în faţa cetăţenilor athenieni, vorbind despre iraţionalul, antiraţionalul act al învierii [8]. Ucideam, treptat-treptat, duhul adevărului pe care gardianul de mai înainte îl aprinsese în celula mea prin simpla confirmare a Învierii: “Adevărat a înviat!”…

Tinere prieten, pot să-ţi înşir dovezile biblice ale Învierii, pot să te trimit la mormânt cu Petru şi Ioan, ca să vezi cum a ieşit Iisus din giulgiuri, fără să le strice forma, sau din piatră, fără s-o spargă; pot să-ţi spun, ca pe apă, toate arătările Lui în faţa apostolilor, a ucenicilor şi a sfinţilor. Toate sunt, în gura mea, fum şi ceaţă, dacă Duhul lui Dumnezeu nu vorbeşte prin mine.

Hristos a înviat în inima ta înainte de a ţi-o spune eu sau altcineva. Şi tu ştiai acest lucru şi l-ai confirmat, asemenea gardianului meu, atunci cînd ai strigat din adîncul convingerii neargumentate: “Adevărat a înviat!”.

Nu alerga după spectacole; nu alerga după minuni ieftine făcute pe scenă; nu alerga la bolboroselile fără sens ale sectanţilor: vorbele lor neînţelese sînt şerpi care le ies din gură! Nu alerga la teatralitatea predicării unora ca aceştia: toate sînt minciuni, toate sînt armele ascunse ale satanei! Mergi la cel mai simplu dintre adevăruri, la cel mai neargumentat şi mai de neargumentat:

Hristos a înviat! – Adevărat a înviat!

Note:

* Părintele Calciu a însumat sub comunişti 20 de ani de închisoare şi un an de domiciliu obligatoriu (1948-1964; 1979-1984). Pentru detalii biografice, a se vedea, pe acest blog, Părintele Calciu: portret biografic (Răzvan Codrescu) şi Gheorghe Calciu în documentele C.N.S.A.S. – I (Lucian D. Popescu).

[1] Ioan 17, 17.

[2] Ioan 8, 32.

[3] Tragedia poporului sîrb, bombardat un an mai tîrziu, chiar în perioada Postului Mare şi a sărbătorilor pascale, cu o sălbăticie mai mare decît cea care i se imputa lui însuşi, avea să confirme dureros această apreciere aparent exagerată. (Nota Red. P. C.)

[4] I Ioan 4, 1.

[5] Ioan 1, 12-14 şi 16.

[6] Cf. Matei 16, 21 şi 17, 23 sau 20, 18-19; Marcu 10, 33-34; Luca 9, 22 sau 18, 31-32.

[7] Matei 28, 6.

[8] Cf. Fapte 17, 15-32.

Sursa: gheorghecalciu.ro 

04-06-2021
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu


CARTI/produse despre:
Tineri, Gheorghe Calciu, Marturisire, Crestinism, Totalitarism,