Aproapele omului contemporan sau despre iubirea acestuia

Din seria “Minima moralia”

Aproapele meu, al omului contemporană este fratele şi semnul meu, oricare ar fi acesta, pe care eu, sunt chemat să-l iubesc ca pe mine însumi, fiindcă am această poruncă de la Domnul nostru Iisus Hristos, Care este “ieri, azi şi în veci Acelaşi” şi care mi-a spus că în aceste două porunci, a iubirii lui Dumnezeu şi a iubirii aproapelui meu, stă “toată legea şi proorocii”.

Altfel spus, această poruncă a lui Iisus Nazarineanul vine de fapt din Vechiul Testament – care-i limitează aplicabilitatea la membrii unui acelaşi cuplu: să nu te răzbuni cu mâna ta şi să nu ai ură asupra fiilor poporului tău, ci să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Levitic 19, 18).

Noul Testament, însă i-a lărgit aplicarea, făcând din fiecare om un subiect al iubirii. Felul în care această poruncă este exprimată la modul imperativ: iubeşte, să iubeşti (cf. Luca 10,27), clarifică faptul că iubirea este o poruncă dumnezeiască şi nu doar o simplă mişcare afectivă. Iubirea este aşadar, obiectul unei legi a cărei semnificaţie se rezumă în aceea că trebuie să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi.

Ideea subiacentă în Vechiul Testament este că există o legătură între păzitorii Legii. Aceştia aparţin cu toţii poporului celor drepţi. Ei se pretind a fi uniţi prin legătura sfinţeniei. În acest context, a iubi înseamnă a întări entitatea divino-umană a poporului iudeu.

În altă ordine de idei, Mântuitorul Iisus Hristos nu ne face să aparţinem unui popor anume. Iubind, noi constituim poporul celor iubiţi. De aceea, Iisus a propus parabola Bunului Samaritean ca răspuns către învăţătorul de Lege care Îl întreba: Cine este aproapele meu? La această întrebare, Domnul a răspuns printr-o altă întrebare: Care dintre aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Învăţătorul, răspunzând: Cel care a făcut milă cu el. Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea (Luca 10, 36-37). El a vrut să spună că tot omul ne rămâne străin, atâta timp cât nu luăm în considerare durerile şi singurătatea lui. Prin urmare, El nu ne cere să avem doar milă. Mila este rezultatul unui sentiment spontan. El vrea să ne spună că a iubi înseamnă a ajuta. Pentru Iisus, doar prin iubirea activă se constituie poporul celor iubiţi.

De ce oare Legea cere să iubim? Legea nu lasă pe nimeni să acţioneze după bunul plac. Ea nu cunoaşte iubirea-pasiune. Omul poate avea pasiuni pentru sau contra altora, după cum poate să nu aibă. Subiectul animozităţii lui poate muri, după cum i se poate întâmpla lui însuşi să piară. De moare în stare de ranchiună, moare despărţit de ceilalţi. Legătura care îl unea cu ei în sânul poporului sfânt este desfăcută. Dacă excludem pe cineva din iubire, ne excludem şi pe noi. De asemenea, Îl excludem şi pe Dumnezeu Care ne luminează unitatea existenţială. Or, este spus: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri (Matei 5,44). A iubi pe vrăjmaş înseamnă să te lepezi de orice duh de vrăjmăşie. Înseamnă să-l ajuţi pe vrăjmaş să se lepede şi el de aceasta şi, în orice caz, înseamnă a-l ajuta să se elibereze de excludere.

Dacă iubirea reprezintă un cod de conduită şi de viaţă între oameni, rezultă că ea nu este datorată calităţilor persoanei pe care trebuie să o iubim. Aceasta poate fi respingătoare în toate sensurile cuvântului. Cu adevărat, nu oricui îi este dat să strălucească de dumnezeiasca lumină. Omul poate să nu fie dotat cu o politeţe rafinată. Se poate să nu fi fost atins câtuşi de puţin de civilizaţie.

Cu toate acestea, trebuie să-l iubim aşa cum este el, pentru a se naşte din nou. Noi nu iubim pe cineva pentru că acesta merită sau ca să ne răsplătească. Sufletul poate să-i fie avar, arid şi lipsit de toată bunăvoinţa. Toate acestea nu trebuie să ne frâneze, căci noi trebuie să trăim din harul pogorât de Sus. Acesta trebuie să ne fie de ajuns. El ne transformă pustiurile în Rai. Când Dumnezeu ne este suficient, trăim în plinătatea fiinţei noastre. Putem fi ispitiţi de cutare sau cutare alt mod uman. Aceste moduri pot să ne trezească râvna sau chiar, uneori, să reflecte dumnezeieştile lumini. Orice ar fi, trebuie să rămânem în pustia iubirii, după expresia lui Mauriac, şi să trăim acolo în toată desăvârşirea, în măsura în care suntem conştienţi că suntem iubiţi de Dumnezeu.

Iubirea lui Dumnezeu ne salvează. Trebuie să realizăm că această iubire ne învăluie şi să nu mai cerem nimic de la celălalt. Uneori ni se întâmplă să simţim că afecţiunea cuiva faţă de noi este o reflectare a afecţiunii pe care ne-o poartă Dumnezeu. Toată valoarea iubirii afective ar fi să ne permită să realizăm paternitatea lui Dumnezeu. Dumnezeu poate fi descifrat prin tot ceea ce există în lumea aceasta. Lumea este o carte mare. Fericiţi cei care ajung să rostească Numele lui Dumnezeu la fiecare rând al acestei cărţi!

Încercând să înţelegem mai în profunzime ce a vrut cu adevărat să spună Iisus Hristos în această poruncă, realizăm că aproapele este cel care este obiectul compasiunii noastre şi al slujirii noastre duse până la capăt. Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi nu poate, aşadar, să însemne decât: „Iubeşte-ţi aproapele mai mult decât pe tine însuţi”. Ar fi superficial să spunem, de exemplu: „Dă-i să mănânce aproapelui tău tot atât cât mănânci tu”, căci situaţia celuilalt poate cere uneori ca tu să-ţi scoţi hrana din propria gură ca să i-o dai lui şi să te dezbraci ca să-l îmbraci mai bine. Echilibrul cantitativ între hrana ta şi a lui sau între hainele voastre denotă doar faptul că tu nu iubeşti cu adevărat până la capăt. Aceasta înseamnă că nu vrei să faci economia niciunui mijloc pentru a-ţi asigura o viaţă mai bună şi că nu vrei să dai decât din surplusul tău. Un echilibru de acest fel te încurajează în faptul de a exista, pe când iubirea semnifică adesea renunţarea la propria ta existenţă, pentru a-l face pe celălalt să trăiască.

Această poruncă nu şi-a luat toată plinătatea decât prin Cel care i-a iubit pe toţi oamenii, dându-Se chiar la moartea pentru ei pe Cruce. Dându-Se astfel, El i-a considerat mai importanţi decât propria viaţă. Prin exemplul Lui, ne aflăm justificaţi de a întrece porunca în înţelesul său iudeu, bazat pe iubirea semenilor, şi de a ajunge la această formulare: „Iubeşte-ţi aproapele mai mult decât pe tine însuţi”. Săvârşind dumnezeiasca iubire pentru noi în Hristos, noi murim lumii sau, mai bine zis, noi facem ca lumea să moară în noi. Devenim conştienţi că nu existăm prin noi înşine. Încetăm să dăm importanţă la ceea ce suntem. Credem cu tărie că Iisus Hristos, prin moartea Lui, ne dă existenţă. Făptura noastră, înnoită astfel, se transformă într-o altă făptură, cea a celuilalt, pe care îl regenerează şi-l redă vieţii.

Trebuie, deci, să iubim independent de înclinaţiile sau de defectele celui pe care îl iubim. Nici nu este nevoie să avem legături permanente cu cel pe care îl iubim întru Hristos. Acesta poate avea nevoie de noi astăzi şi să-şi fie suficient sieşi mâine. Putem să-l fi ajutat mult sau chiar să-l fi susţinut mult timp. Măcar de-ar fi numai aceasta. Trebuie să fim întotdeauna pregătiţi să ne întoarcem faţa spre un altul care are nevoie de compasiunea noastră. Chipul celuilalt devine astfel pentru noi Cel al lui Hristos. Este evident că spunând: Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc (Matei 25, 35), Iisus vorbea despre foamea flămânzilor, iar nu despre propria foame. Datorită faptului că suntem oameni, filantropi şi slujitori, trebuie întotdeauna să fim atenţi la nevoile celor cărora le slujim: întotdeauna prezenţi, prompţi în a consola şi a îmbărbăta, gata de a sătura, dispuşi să dăm sfat. De îndată ce o nevoie este adusă atenţiei noastre, trebuie să ne facem apropiaţi şi să ne dăruim.

Se întâmplă ca cel pe care îl ajutăm să fie mişcat de atenţia noastră şi să ne-o redea în afecţiune, făcându-ne un loc în inima lui. Atunci va trebui să fim cu băgare de seamă. Pericolul unei astfel de afecţiuni este acela de a ne face să credem în vreo oarecare importanţă a darurilor noastre. Aceasta nu ar trebui să aibă niciun loc în noi. Trebuie să veghem să nu fim nimic în ochii noștri. Îl iubim pe celălalt numai pentru că el realizează că este iubit de Dumnezeu. Dacă ne redă afecţiunea, am primit datoria noastră. Nu este ceva rău în aceasta, însă nu este deloc important. Singura importanţă a unei astfel de deschideri afective este de a-i face pe unii, şi pe ceilalți, să se transcende şi, prin urmare, să-i aproprie de Dumnezeu.

În realitate, Îi dăm lui Hristos – căci El sălăşluieşte în celălalt, îndeosebi în cel care este în nevoie. Iisus Hristos este Sărmanul prin excelenţă, Cel cu totul sărman. El nu a primit de la umanitate decât un refuz. Noi suntem, aşadar, cu El şi în El în toţi cei care suferă. Cel ce iubeşte şi cel iubit sunt unificaţi în unicitatea lui Hristos Care a răspândit prin sângele Lui darul ţâşnit din veşnicie din inima lui Dumnezeu. Cel ce rămâne în Dumnezeu  este singurul care ne face să sălăşluim în El. Dacă ne mulţumim să sălăşluim în celălalt, ne vom învecina totodată cu frumuseţile lui. Atunci trebuie să ne mulţumim cu puţin şi să nu ne săturăm. Este adevărat că afecţiunea se hrăneşte cu afecţiune. Este chiar cu putinţă ca în aceasta să se afle un tăciune dumnezeiesc. Însă, discernământul omenesc întors spre dumnezeiesc şi eliberat de eu jertfeşte eul, şi atunci Dumnezeu Se descoperă în ceilalţi. Important este de a-L transmite pe Dumnezeu şi credinţa noastră în el. Eu nu neg legitimitatea unei mişcări afective şi bucuria aflată în întâlnirea a două inimi. Este o recompensă care ni se dă. Cu toate acestea, nu trebuie să ne ataşăm de cel pe care îl ajutăm, căci scopul nostru este de a-i întoarce chipul spre cel al Domnului, ca să-I mulţumească şi să acceadă la Viaţă.

Aşadar, atunci când mă gândesc şi mă refer la aproapele meu, pe acestea toate trebuie să le împlinesc, cu timp şi fără timp, în tot locul şi în tot ceasul!

https://steliangombos.wordpress.com/