Plăcerile trupeşti nu sunt soluţia fericirii

Am primit pe adresa de email a Mănăstirii, din partea comunităţii europene LGBT, rugămintea să le dăm un răspuns cu privire la problematica grupului lor identitar.

Toată Sfînta Scriptură este clară cu privire la practicile nefireşti, indiferent că sunt practicate între soţ şi soţie sau de oricine altcineva, şi nu necesită reiterări. Scriptura este text sacru, nu a fost inventat de om şi nu poate fi schimbat de om. Scriptura poate fi doar acceptată (crezută) sau respinsă (necrezută), dar rescrisă nu. Ne vom referi deci mai ales la aspectul sufletesc şi, foarte schematic, la cel social.

„Veniţi la Mine, cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă!” spune Mîntuitorul tuturor sufletelor frămîntate. Hristos, Creatorul şi Mîntuitorul lumii, S-a răstignit şi a înviat pentru ca toţi să aibă nădejdea mîntuirii Lui. Toţi oamenii sunt fiinţe create de Dumnezeu şi trebuie respectate, preţuite, ocrotite şi iubite. Faptul că omul este mai mult decît sexualitatea este un principiu afirmat de 98% din oameni, care se identifică mai degrabă cu specia (esenţa, firea umană) decît cu rasa, naţia, profesia, vîrsta sau genul, şi consideră sexualitatea un subiect strict privat. Dar faptul că un procent de 2% (statistică oferită de ei) se identifică exclusiv prin sexualitate nu înseamnă că nu trebuie luat serios în consideraţie.

Pentru orice om raţional, lucrurile sunt foarte clare: un lucru este experienţa, trăirea, individualitatea, identitatea persoanei de o orientare sexuală diferită, aspect ocrotit de libertatea privată, şi cu totul alt lucru este ideologia şi platforma politică LGBT. Se ştie că orice ideologie tratează comunitatea pe care pretinde că o reprezintă ca pe o abstracţiune, ca pe o posesie sau ca pe o masă de manevră, neavînd niciodată interesul lor în vedere. Deşi omul este fiinţă socială prin excelenţă, şi deci niciodată nu va putea supravieţui fără viaţă socială aşa cum se propune pentru viitorul de aur prin virtualizare, identitatea de grup întotdeauna este o abstracţiune şi o noţiune elusivă, de exemplu Partidul Muncitorilor sau Uniunea Scriitorilor – fiecare muncitor şi fiecare scriitor are nevoile şi realizările exclusiv proprii. Singurele formaţiuni comunitare reale, adică trăite plenar ca atare, sunt familia (şi, extins, neamul), şi Biserica, unde comunitatea este realmente una, prin faptul că toţi membrii ei sunt un singur Duh prin Sfîntul Botez şi un singur Trup prin Sfînta Împărtăşanie.

Sintagma „comunitatea LGBT” e o noţiune confuză din toate punctele de vedere ale clasificării ştiinţifice a sociologiei, şi nu avem ceruta specializare, afară de evidenta încadrare în spectrul mai larg al ideologiei de gen, care e o subcategorie a transumanismului. Nu acest aspect ideologic ne interesează aici; a reglementa just convieţuirea dintre societăţile umane naturale şi comunităţile transumaniste e de datoria şi competenţa adevăratelor elite vizionare. Noi precizăm doar că, în istoria lumii, indiferent de categoriile sociale şi problematicile lor, NUMAI IISUS HRISTOS a arătat Legea duhovnicească şi funcţională de urmat. Toate încercările fără Hristos au eşuat şi vor eşua, fiindcă numai prin Hristos poate fi împlinită fiinţa şi comuniunea dintre fiinţe.

Textul de faţă vizează însă numai aspectul dramei individuale a acestor persoane LGBT. Unele se identifică aşa din spirit de frondă faţă de tradiţie şi din spirit gregar faţă de propaganda mainstream, şi îşi consumă frustrarea socială pe perioada rebeliunii tinereţii. Altele suferă pentru că au fost abuzate astfel în copilărie (de cele mai multe ori acestea recurg la psihoterapie cu rezultate foarte bune şi permanente). Altele, pentru că pur şi simplu preferă hedonismul de acest tip – acestea îşi exercită o opţiune şi deci nu e vorba de dramă (nu este percepută ca suferinţă ceea ce cineva numeşte fie normalitate, fie opţiune a plăcerii). Drama, adică conştiinţa tragediei, cu angoasa personală, o trăiesc aceia care au zestrea sufletească superioară capabilă de aceasta, şi anume cei foarte inteligenţi, sau foarte simţitori, sau cei – suprinzător! – credincioşi. De pildă, ceea ce noi numim schimbări ale sufletului, adică trecerea de la o stare generală la alta de-a lungul anilor, ei numesc “gender fluid”. Aceştia, care nu se simt bine în propria condiţie, în propria minte sau în propriul trup, au teribile frămîntări, conflicte extrem de puternice, permanente, între conştiinţă şi voinţă, între dinamicile fluctuante ale erotismului sufletesc (ei tocmai aceasta o iau ca pe un dat ontologic!), pînă ce ori găsesc rezolvarea în transcenderea prin spirit a ideii de identitate exclusiv sexuală, adică reducţionistă, ori, foarte mulţi… se sinucid, dacă nu ajung la unicul liman al tuturor suferinţelor omeneşti care este Blîndul şi Milostivul Dumnezeu, Care, ca în parabola fiului risipitor, pe fiecare om îl aşteaptă cu dragoste nemărginită să-i umple sufletul de zboruri, cugetul de sentimentul nobleţii şi trupul de linişte.

În Apusul semicreştin şi dominat de nihilismul eugenist, tensiunea interioară îi duce la înfiorătorul deznodămînt al sinuciderii, nu vreo opresiune exterioară de stat, ca în regimurile totalitare sau teocratice care efectiv îi ostracizează sau îi ucide. În total contrast, Creştinismul este cel mai blînd, mai inclusiv şi mai nediscriminatoriu dintre toate credinţele religioase cu privire la persoanele LGBT. În nici o denominaţiune creştină acestea nu sunt exilate social sau cultic. Sunt doar oprite de la Împărtăşanie. Atît! În rest, sunt în continuare membri ai comunităţii, sunt trataţi exact ca toţi ceilalţi, fără osebire, nici de limbaj, nici de atitudine, nici de întrajutorare şi filantropie. Doar că nu pot fi împărtăşite, la fel cum nu pot fi împărtăşite nici persoanele hetero care trăiesc în concubinaj sau în vicii, deoarece fiind nu un simbol de apartenenţă ci un sacrament, Sfînta Împărtăşanie se dă numai acelora care s-au conformat poruncilor Evangheliei (pocăinţă, oprire de la păcat, spovedanie, canon, rugăciune, post).

Spre deosebire de Quran, unde Mahomed porunceşte uciderea persoanelor LGBT, sau de Vechiul Testament, unde Dumnezeu porunceşte iudeilor să lapideze pe oricine nu ţine poruncile, Evanghelia are cu totul altă abordare: Fiul lui Dumnezeu a venit în lume spre nădejdea, spre învierea şi renaşterea sufletească a tuturor celor ce vor dori această libertate de a trăi dincolo de cugetele şi instinctele înrobitoare. Creştinismul, a cărui temelie este armonia între liberul arbitru şi legea divină, este iubitor atît dpdv al doctrinei (Noul Testament interzice pînă şi violenţa de limbaj!), cît şi dpdv al realităţii şi practicii concrete a spiritualităţii creştine: persoanele LGBT nu sunt oprite să vină la slujbe, să trăiască între creştini, au exact aceleaşi drepturi şi îndatoriri ca şi creştinii.

Unii oameni, creştini doar cu numele, sunt şfichiuitori cu cuvintele – un păcat cu multe forme care azi se numeşte global bullying. Dar bullyingul este o formă de nedreptate socială suferită nu doar de persoanele LGBT, ci de toţi oamenii şi de toate categoriile sociale. Nu este om care să nu fi suferit sute de momente, poate chiar ani de zile sau o viaţă întreagă de bullying, ba că sunt supraponderali, ba că-s inestetici la înfăţişare, ba că-s bîlbîiţi, ba că se îmbracă prea nu ştiu cum, ba că fac, ba că dreg. Vorba românească este: „gura lumii numai pămîntul o astupă!”, ştiut fiind că orice ai face şi oricum ai fi, vei avea parte de cîrteală, critică şi mustrare. Nu este singuralizată categoria LGBT. Cîţi n-am primit calomnii, ameninţări, bătăi chiar, prigoniri de tot felul, pentru credinţa, dragostea sau speranţa noastră! Le răbdăm, le iertăm, şi sperăm că, pe de o parte, Dumnezeu ne va ierta din păcate prin aceste suferinţe, iar pe de altă parte, ne rugăm ca cei ce ne-au rănit se vor înţelepţi. Dacă ar fi fost posibil ca o lege dată de stat să oprească un obicei rău, lumea de mult ar fi fost un paradis; dar oamenii sunt făcuţi de Dumnezeu liberi să se poarte fie frumos, fie nu, singurul for cu adevărat puternic de a influenţa alegerea este numai evlavia.

Faptul că plăcerile trupeşti nu sunt soluţia fericirii se ştie de mii de ani. Dimpotrivă. Ele doar anesteziază rădăcina nevoii, care este în suflet. Cu plăcerile trupeşti, ca şi cu suferinţele sufleteşti se luptă FIECARE OM. De orice credinţă ar fi, sau necredinţă. Nu creştinii, ci Creatorul conştiinţelor şi conştiinţele spun că ceea ce este propriu şi natural omului este benefic, iar experimentările improprii şi nenaturale sunt distructive, pe termen lung, chiar dacă pe moment au valoare epicureică. În realitate, problematica LGBT nu este, în fond, sexuală, ci afectivă, emoţională, fond care deseori capătă accentul senzorial, dar revine la leit-motivul emoţional. Homosexualitatea nu este altceva decît raportarea la sine, extrovertită şi reconvertită afectiv; transgenderismul este mitul androginului, trăit ca paradox afectiv şi cognitiv. Ca unii care avem sub pastoraţie şi atenţie asemenea persoane, le cunoaştem sentimentele, temerile, visele, şi ştim că în general ceea ce se numeşte între oameni prietenie, admiraţie, agapă sau dragoste, toate acestea în cazul lor capătă nuanţa sexuală, ca unic mod de certitudine afectivă.

Toate relaţiile interumane au o structură dinamică de binom antinomic, sau mai corect spus de …balans de ipostaze între identitar-alteritar. Toate relaţiile sunt complicate şi se desfăşoară între două universuri sufleteşti în care sunt atîţia factori cîte stele sunt pe cer. A le trăi tensionat sau armonios este la latitudinea personală. Sinele superior şi voinţa animalică vor fi totdeauna în conflict, pentru că omul este fiinţă conştientă de menirea ei raţională şi de destinul ei nemuritor. Deoarece creştinătatea însăşi duce o permanentă luptă între sinele superior şi sinele căzut, nu are cum fi învinuită de ipocrizie; nimeni nu se crede sfînt sau mai sfînt ca altul, şi nimeni nu pretinde altora să fie sfinţi, aşa cum fac ateii LGBT procese publice creştinilor care cad în aceleaşi păcate ca ei. Deşi poate fac acelaşi păcat, între atei şi creştini diferenţa e de raportare a conştiinţei. Ateii se identifică, ca şi cum ar fi ceva ontologic şi imuabil, cu ceea ce este o entropie fizică, ce se consumă în detrimentul sufletului (nu numai religioşii folosesc asceza; dar şi militarii, sportivii, oamenii de ştiinţă, artiştii şi studenţii se abţin de la plăceri trupeşti înainte de un efort profesional sau intelectual). Creştinii însă au o altă relaţie cu propria conştiinţă: orice faptă trebuie numită ca efect al liberului arbitru şi deci cu asumarea responsabilităţii morale, orice păcat trebuie numit păcat iar nu virtute, şi orice faptă are un preţ asupra conştiinţei: fapta conformă cu conştiinţa dă fericire, cea neconformă cu conştiinţa dă nefericire.

Nu aspectul dinamicii psihologice funcţionale social este cel ce preocupă îngrijorează majoritatea eterodoxă cu privire la cererile LGBT, aşa cum în mod eronat s-a vehiculat pentru a crea o nouă tensiune în societatea românească atît de legendar înţelegătoare oricărei condiţii umane, ci implicaţiile ce ar putea duce la dubla tragedie atît a persoanelor LGBT cît şi la disoluţia ei, drept care această atitudine e considerată drept la supravieţuire şi la legitimă apărare, iar nicidecum „homofobie”. Aceasta e o etichetă injustă pe care o aplică unele persoane LGBT care nu fac diferenţa între opţiune privată şi implicaţiile sociale ale unor drepturi cerute de ideologi drept cal troian, la fel cum ar fi injust ca ei să fie numiţi „heterofobi”. Singura adresare corectă este cea reciprocă respectuoasă, calmă, binevoitoare, căci de aceea limba română foloseşte frumoasele adresări: „domn” şi „doamnă” – domnia fiind atributul stăpînirii de sine şi a raţiunii superioare.

Numai prin har, printr-o introspecţie raţională curajoasă, făcută cu multă gingăşie şi răbdare, şi prin rugăciune sinceră, se ajunge la reala cunoaştere şi acceptare de sine, care e condiţia apriorică de a iubi simultan propriul suflet, pe aproapele, neamul omenesc, creaţia, şi prin toate acestea, pe Creatorul lor, Dumnezeu, Care tuturor să dăruiască prin Naşterea Sa bucuria, pacea, nădejdea şi bună înţelegere, amin.

Mănăstirea Petru Vodă, 16 Decembrie 2020