Întruparea Mântuitorului în simbolistica Sfântului Efrem Sirul

Imnurile Sfântului Efrem Sirul constituie o poezie complexă È™i densă în simboluri, care ni-L ­înfăţiÅŸează pe Hristos, Domnul simbolurilor, ca Pomul vieÅ£ii, situat în centrul Bisericii, văzută ca Paradis nou ÅŸi cetate eshatologică a Ierusalimului ceresc, ca Măslin mistic în care este altoit ÅŸi înnobilat credinciosul prin Mirungere, ca ­Haină de slavă în care acesta este îmbrăcat prin Botez ÅŸi ca Viţă ­tainică întru care credinciosul rămâne, prin ­ospăţul Euharistiei, cu Hristos, Mirele ceresc al Bisericii. În urcuÅŸul său pe scara simbolurilor, omul poate sesiza pe Hristos, în Întruparea Lui cosmică, biblică ÅŸi ­umană în Biserică, ­numai prin ochiul ­luminos al credinÅ£ei.

Opera imnografică a Sfântului Efrem Sirul (306-373) ne descoperă preocuparea sa pentru aprofundarea Cuvântului lui Dumnezeu, asimilat ÅŸi interpretat în spiritul metodologiei iudeo-creÅŸtine a targum-irilor ÅŸi midrash-elor, într-un cadru liturgic ÅŸi duhovnicesc specific, marcat de intensitate sacramentală (Botez ÅŸi Euharistie) ÅŸi fervoare duhovnicească, pentru care Biserica este, în sens protologic ÅŸi eshatologic concret, ­Paradis ÅŸi Împărăţie.

Corpusul imnografic efremian cuprinde 47 de imnuri dedicate sărbătorii NaÅŸterii ÅŸi Arătării Domnului (Epifanie), mai mult de jumătate autentice, restul apocrife. Aceste lucrări au cunoscut un imens succes, fiind traduse de timpuriu È™i regăsite doar în secolul al XVIII-lea, iar la noi, transpuse în română È™i redate teologic de către părintele Ioan Ică jr.

În vremea activităţii cateheto-imnografice a Sfântului Efrem Sirul, NaÅŸterea ÅŸi Arătarea Domnului constituiau o singură sărbătoare, Epifania (Dénhâ), prăznuită la 6 ianuarie. De la sfârÅŸitul secolului al IV-lea, Arătarea Domnului a devenit sărbătoarea Botezului Domnului în Iordan ÅŸi a botezului catehumenilor, care până atunci se petrecea numai la PaÅŸti. După generalizarea Crăciunului la 25 decembrie, în Orientul siriac, copiÅŸtii manu­scriselor liturgice, care conÅ£ineau madrashe-le efremiene, au fost tentaÅ£i să le separe în cicluri distincte, imnuri la NaÅŸtere (yalda) ÅŸi la Epifanie (denha), uneori intervenind creativ, alteori simplist. Imnurile Sfântului Efrem Sirul constituie o poezie complexă, densă în simboluri, dezvoltând o epistemologie simbolic-contemplativă în care există un adevărat primat teologic al simbolurilor ÅŸi misterelor scripturistice ÅŸi naturale înÅ£elese ca veÅŸmânt purtat de Dumnezeu. În urcuÅŸul său pe scara simbolurilor, omul poate sesiza pe Hristos, Simbolul ­suprem ÅŸi izvoditorul simbolurilor, în Întruparea Lui cosmică, biblică ÅŸi umană în Biserică, numai prin ochiul luminos al credinÅ£ei. Bogata simbolistică efremiană, debordând în armonice biblice, ni-L înfăţiÅŸează pe ­Hristos, Domnul simbolurilor, ca Pomul vieÅ£ii, situat în centrul Bisericii, văzută ca Paradis nou ÅŸi cetate eshatologică a Ierusalimului ceresc, ca Măslin mistic în care este altoit ÅŸi înnobilat credinciosul prin Mirungere, ca Haină de slavă în care acesta este îmbrăcat prin Botez ÅŸi ca Viţă tainică întru care credinciosul rămâne, prin ospăţul ­Euharistiei ÅŸi viaÅ£a nupÅ£ială, mistică, cu Hristos, Mirele ­ceresc al Bisericii. 

Întruparea ca reîmbrăcare a lui Adam în veÅŸmântul slavei este laitmotivul meditaÅ£iei ­imnografice asupra misterului NaÅŸterii: „Toate aceste schimbări le-a făcut Cel Milostiv,/ dezbrăcându-Se de slavă ÅŸi îmbrăcând un trup;/ căci El a născocit o cale să-l reîmbrace pe Adam/ în slava pe care Adam o dezbrăcase./ Hristos a fost înfăşurat în scutece,/ Ele corespund frunzelor lui Adam,/ Hristos S-a îmbrăcat în haine, în locul pielii lui Adam;/ A fost botezat pentru păcatul lui Adam,/ Trupul Său a fost uns cu miresme pentru moartea lui Adam,/ El S-a înălÅ£at ÅŸi l-a înălÅ£at ÅŸi pe Adam în slava Sa./ ­Binecuvântat Cel ce S-a pogorât, S-a îmbrăcat în Adam ÅŸi S-a ­înălÅ£at!” (Nat. 23, 13).

Întruparea, prezentată ca ­îmbrăcare a Logosului dumnezeiesc în umanitatea adamică, este prezentată în consecinÅ£ele ei soteriologice ÅŸi eshatologice: ridicarea umanităţii la starea ei originară dinaintea căderii ÅŸi proslăvirea acesteia, prin îmbrăcarea în veÅŸmântul de lumină al slavei lui Dumnezeu. ­Într-o singură strofă este redată, în registrul plastic al metaforei favorite, îmbrăcarea-dezbrăcarea unei haine ÅŸi în dinamica anabazică-katabazică (sus-jos) a kenozei ÅŸi proslăvirii, întreaga măreÅ£ie a iconomiei mântuirii în traseul său antropologic, hristologic, sacramental ÅŸi eshatologic.

Tema hainei de slavă, în care erau îmbrăcaÅ£i Adam ÅŸi Eva, provine din tradiÅ£ia iudaică a exegezei targumice a pasajului de la Facere 3, 21 („haine de piele”/ „haine de lumină”), preluată în exegeza paleocreÅŸtină, cel mai probabil prin intermediul literaturii apocrife intertestamentare, dezvoltată în legătură cu protopărinÅ£ii. Sfântul Efrem ­pune în valoare această tematică a hainei de slavă, preluând-o în cadrul mai multora dintre Imnele NaÅŸterii în contexte diferite: mai întâi în cel al căderii, când Eva pierde acest veÅŸmânt de lumină, ÅŸi apoi în cel soteriologic, când Fecioara Maria, Maica lui Hristos, reîmbracă această haină ca prima fiinţă umană demnă de această restaurare. Această imagine a hainei ÅŸi a îmbrăcării este dezvoltată ca teologie a vasului tainic în care Dumnezeu îÅŸi ascunde dumnezeirea, în fond aceeaÅŸi haină de slavă pe care a îmbrăcat-o, în primul rând, Fecioara Maria ÅŸi care-i cuprinde virtual pe toÅ£i oamenii: „În Betleem, regele David s-a îmbrăcat în pânze fine,/ dar Domnul ÅŸi Fiul lui ­David/ ÅŸi-a ascuns slava Sa în scutecele Sale./ Åži aceleaÅŸi scutece/ au dat omenirii un veÅŸmânt de slavă” (Nat. 5, 4).

Asemănător cu modul în care sunt puse în relaÅ£ie de oglindire reciprocă naÅŸterea eternă a ­Fiului din Tatăl cu naÅŸterea sa istorică din Fecioara Maria, în cea de-a doua omilie la Crăciun, atribuită Sfântului Ioan Hrisostom, Sfântul Efrem Sirul aprofundează complementaritatea acestor taine într-un mod unic în universul patristic, punând pe seama Maicii Domnului o meditaÅ£ie în care, tot regimul reciprocităţii, naÅŸterea sa fizică este raportată la naÅŸterea sa baptismală, socotită a fi avut loc anticipat, atunci când Fiul S-a pogorât în pântecele ei. 

Un alt aspect central al ­imnografiei siriace, ilustrat din belÅŸug în Imnurile efremiene la NaÅŸtere ÅŸi Epifanie, este paralelismul dintre Întrupare ÅŸi ­Botez, pe de o parte, ÅŸi dintre Întrupare ÅŸi Euharistie, pe de altă parte. Şălăşluirea sau pogorârea lui Hristos în pântecele Mariei este raportată expresiv la pogorârea Sa în pântecele Iordanului ÅŸi, apoi, în pântecele iadului, acestea îmbrăcându-se cu lumina prezenÅ£ei sale ÅŸi devenind, astfel, locuri sacramentale: pântecele Fecioarei este sursa, cristelniÅ£a propriului său botez, pântecele Iordanului devine izvorul botezului creÅŸtin, iar pântecele iadului, izvor al ­Leacului vieÅ£ii (Euharistia).

În secolul al IV-lea, în tradiÅ£ia orientală creÅŸtină, palestiniană ÅŸi siriacă, Botezul Domnului în Iordan a fost considerat ca „un principiu (început) al Evangheliei” (Sfântul Chiril al Ierusalimului), o deschidere universală a Botezului ÅŸi a unei simÅ£iri nemijlocite a lui Dumnezeu. Sfântul Efrem dezvoltă o viziune globală a Întrupării, anticipând efectele sacramentale, baptismale ÅŸi euharistice ale Întrupării: „Râul în care Hristos S-a botezat/ L-a zămislit din nou în chip simbolic;/ pântecul umed al apei/ L-a zămislit întru curăţie/ L-a Å£inut în înfrânare,/ L-a făcut să se urce întru slavă./ În pântecele curat al râului/ trebuie s-o cunoÅŸti pe Maria, fiica omenirii,/ care a zămislit necunoscând bărbat,/ care a dat naÅŸtere fără vreo legătură trupească/ care L-a cunoscut prin dar/ pe Domnul acelui dar/ Asemenea soarelui în râu, Cel strălucitor în mormânt/ a strălucit pe vârful muntelui/ Åži a strălucit ÅŸi în pântece;/ El a scânteiat când a ieÅŸit din râu,/ Åži a luminat la înălÅ£imea Sa./ Strălucirea cu care Moise s-a îmbrăcat/ l-a învăluit din afară/ pe când râul în care Hristos a fost botezat/ a fost îmbrăcat în lumină dinăuntru;/ tot aÅŸa ÅŸi trupul Mariei, în care sălăşluieÅŸte El,/ Strălucea dinăuntru” (Eccl. 36, 3-6).

Întruparea are deja o dimensiune explicit baptismală prin îmbrăcarea Fecioarei Maria în veÅŸmântul de slavă, primit prin naÅŸterea ei baptismală, pe care o sugerează imnograful, pricinuită de prezenÅ£a lui Hristos în pântecele ei. În acelaÅŸi timp, ­Botezul are în tradiÅ£ia siriacă o puternică ÅŸi proeminentă dimensiune pnevmatologică, darul propriu Botezului fiind socotit a fi Duhul Sfânt: „Trupul nostru era îmbrăcămintea Ta, Duhul Tău era veÅŸmântul nostru” (Nat. 22, 39). Tema veÅŸmântului de slavă leagă Botezul de Întrupare, de sensurile baptismale ÅŸi duhovniceÅŸti ale acesteia: „O, copii ai cristelniÅ£ei,/ prunci care fără pată v-aÅ£i îmbrăcat în Foc ÅŸi în Duh,/ purtaÅ£i veÅŸmântul slăvit/ pe care l-aÅ£i îmbrăcat din apă/ Oricine se îmbracă în veÅŸmântul de slavă/ Din apă ÅŸi din Duh/ Va nimici cu arderea lui/ CreÅŸterea spinoasă a păcatelor sale” (Epiph. 4, 19-20).

Haina lui Adam este succesiv o haină paradisiacă (protologică), haină baptismală ÅŸi haină eshatologică (Mt. 22, 1-14): „În Botez Adam a găsit/ slava pe ­care o avusese printre pomii ­Raiului;/ a coborât ÅŸi a luat-o din apă,/ s-a îmbrăcat cu ea, s-a ridicat ÅŸi a fost cinstit întru ea” (Epih 12, 1).

În acelaÅŸi sens de totalitate a iconomiei mântuirii, în Imnurile NaÅŸterii este evocată anticipat Pogorârea la iad a lui Hristos numit „Leacul vieÅ£ii” (sam hayyé), expresie favorită a Sfântului Efrem pentru Euharistie, asemănătoare expresiei Sfântului Ignatie Teoforul, „medicamentul/ leacul nemuririi” (Către Efeseni 20, 3): „Să se veselească astăzi Eva în Iad,/ căci Fiul fiicei ei/ A pogorât ca leac al VieÅ£ii,/ s-o învie pe maica maicii Sale” (Nat. 13, 2).

O altă imagine favorită pentru Euharistie este cea de „Cărbune de foc”, provenind din viziunea lui Isaia din templu (Is. 6, 6), ea fiind folosită uneori ÅŸi pentru Întrupare în tradiÅ£ia siriacă: „Cărbunele de foc, care a venit să ardă spinii ÅŸi pălămida (Fc 3, 18), s-a sălăşluit într-un pântece, curăţind ÅŸi sfinÅ£ind acel loc de chinuri ÅŸi blesteme
(Fc 3, 16)” (Memra despre Domnul nostru 48; Nat. 6, 13). AceeaÅŸi imagine de sorginte euharistică este reluată în contextul Aducerii lui Hristos la Templu, sărutarea Pruncului provocând ProrociÅ£ei Ana mărturia divino-umanităţii sub forma unui cântec de leagăn (nusrata): „L-a îmbrăţiÅŸat Ana (Lc. 2, 36) apăsându-ÅŸi gura ei de buzele Lui ÅŸi Duhul s-a pogorât pe buzele ei, ca ÅŸi la Isaia, a cărui gură a tăcut până ce I-a deschis-o cărbunele care a fost atins de buzele sale“ (Is. 6, 6).

Paralelismul între Întrupare ÅŸi Euharistie este redat de multe ori prin metafora perlei sau a mărgăritarului, despre care se credea că se formează în adâncul mării, atunci când fulgerul de lumină întâlneÅŸte scoica, mărgăritarul („carnea din apă”) ­formându-se înlăuntrul scoicii. Simbolul mărgăritarului ilustrează, în Imnografia efremiană, Împărăţia (Mt 13, 45), Adevărul, CredinÅ£a, Biserica, Fecioara ­Maria, Fecioria, dar mai ales taina epiclectică a Întrupării fizice în pântecele Fecioarei ÅŸi a celei euharistice în Biserică. Imnurile despre Mărgăritarul euharistic au o desăvârÅŸită coerenţă simbolică, fiind adevărate bijuterii ale literaturii patristice, imnograful posedând perfect tehnica „mărgelelor de sticlă”, a polivalenÅ£ei simbolurilor, acelaÅŸi termen fiind folosit pentru a-i desemna pe apostoli, pe cei trimiÅŸi, pe căutătorii de perle (scufundătorii după mărgăritare) ÅŸi pe neofiÅ£i, care, după scufundarea baptismală, primeau Mărgăritarul.

Locul central în acest festival tipologic ÅŸi cascadă de simboluri, care leagă Întruparea de Euharistie într-o tapiserie fină, îl deÅ£ine de departe Fecioara Maria, alături de Sfântul Duh (ruha d-qudsha), care, fapt semnificativ, în limba siriacă este de gen feminin: „Iată, Foc ÅŸi Duh sunt în pântecul celei care Te-a Å£inut;/ Iată, Foc ÅŸi Duh sunt în râul în care ai fost botezat./ Foc ÅŸi Duh sunt în cristelniÅ£a noastră,/ În Pâine ÅŸi în Potir sunt Focul ÅŸi Duhul Sfânt” (Fid. 10, 17).

În tradiÅ£ia liturgică siriacă, Buna Vestire (Subbara) nu era sărbătorită în duminica dinaintea NaÅŸterii, ca în prezent, ci pe 10 Nisan (aprilie), fixându-se acest soroc pornind de la data presupusă a Bunei Vestiri primite de Zaharia în Templu, adică 10 Tishri. Comentariile Sfântului Efrem fac deseori apropieri structurale între Fecioara Maria ÅŸi Euharistie, prin figura Mielului care, la 10 Nisan, a intrat în pântecele Fecioarei Maria, MieluÅŸeaua. Tema euharistică a mielului pascal se metamorfozează într-una duhovnicească, sălăşluirea lui Dumnezeu în cel care se cuminecă ÅŸi încetarea sterilităţii gândirii, prin înduhovnicirea minÅ£ii ÅŸi bucuria doxologiei. ­Sebastian Brock a subliniat preferinÅ£a Sfântului Efrem pentru schemele simetrice, pentru complementaritate ÅŸi echilibru în evocarea figurilor Primului Adam ÅŸi celui de-al Doilea Adam, în derularea imaginilor nupÅ£iale ale lui Israel, Bisericii ÅŸi Fecioarei Maria. Cea mai preÅ£ioasă calitate a acestei imnografii este aceea a proeminenÅ£ei simbolului care realizează un subtil echilibru în registrul temporal între nivelurile protologic (primordial), istoric ÅŸi eshatologic. Imaginea Fecioarei ca Mireasă reia prezentarea ei ca figură paradigmatică, ideală de relaÅ£ie a omului cu Dumnezeu, cămara de nuntă fiind propriul ei trup.

Asemenea Sfântului Ioan Hrisostom, Sfântul Efrem numeÅŸte NaÈ™terea „căpetenia sărbătorilor” (rab haylâ) (Nat. 21, 2) ÅŸi „întâiul născut între toate praznicele” (Nat. 22, 1). Sărbătoarea NaÅŸterii este o sărbătoare a credinÅ£ei, un prilej de bucurie ÅŸi jubilaÅ£ie a bisericilor, căci fericirea celor care cred este mai mare decât a celor care au fost martori prin vedere.

Ziarul Lumina