Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Familia. Copiii. Educaţia. VocaţiaNr. vizualizari: 105

Educația copiilor - între pasivitatea și râvna nemăsurată a părinților

Pr. Adrian Agachi
Tags: educatie parinti; sfaturi;
 

Comportamentul adecvat. Notele bune. Alegerea unei meserii. Întemeierea unei noi familii. Fiecare dintre acestea reprezintă o piatră de încercare pentru părinți și copii deopotrivă. Uneori îngrijorarea o ia înaintea evenimentelor, prefigurând numai dezastre, alteori delăsarea sau pasivitatea fac loc unor probleme și mai mari care ar fi putut fi evitate doar cu un strop de efort. Cum putem ca părinți să ne ferim de aceste extreme care ne tulbură relația cu propriii copii și le pot afecta drumul în viață?

În relația cu propriii copii trebuie să fie loc și de relaxare. Avem nevoie de vacanțe petrecute împreună, trebuie să găsim timp să ne jucăm cu cei mici, să-i ascultăm atunci când au ceva de spus și să-i ajutăm să se integreze în diferite activități și proiecte care-i destresează. Problema apare atunci când faci numai asta pentru propriii copii, fără a-i implica în nimic semnificativ. Trăim adesea cu impresia că trebuie să ne protejăm propriii copii de orice efort, că nu trebuie să-i lăsăm să facă nimic, că așa ar trebui petrecută o copilărie fericită. Nimic mai fals. Zâmbetul fericit al unei fetițe atunci când mama ei o implică într-o mică activitate de curățenie sau de creare a unui cozonac de sărbători ne contrazice. Copilul râvnește să fie tratat ca un adult, să aibă parte de activități demne de un adult. Desigur, el le va trata ca pe un joc. Însă nu trebuie împiedicat să se implice în acestea dacă dorește să o facă. Este foarte benefic pentru psihicul său să fie făcut părtaș și altor activități în afara celor de joacă și voie bună. De asemenea, dacă va beneficia și de o responsabilizare treptată, oferindu-i-se posibilitatea de a se ocupa de ceva util în folosul familiei, se va simți chiar fericit și va dori să i se extindă această activitate. Nu trebuie împovărat cu activități, dar, totodată, nu trebuie exclus din nimic din ceea ce i-ar fi de folos să știe, chiar dacă este încă la o vârstă fragedă. Părinții delăsători sunt în primul rând cei care doresc să facă totul fără a-și implica în vreun fel propriii copii. Preferând, însă, să-i conecteze la telefon, laptop sau televizor, îi rup de o dezvoltare sănătoasă sau armonioasă. De asemenea, delăsarea părinților se mai observă atunci când preferă implicarea în orice altă activitate mai puțin în a fi atenți la nevoile și dificultățile propriului copil. Se ignoră notele slabe, se ignoră comportamentul inadecvat - lucruri care se pot remedia destul de mult atunci când copilul este mic. Problema este că, mai târziu, se vor ignora și eșecurile la locul de muncă sau în relația de cuplu pe care copilul devenit adult le trăiește. Astfel de părinți sunt deconectați de la viața propriului copil. Însă nu pentru că nu ar avea timp, așa cum își repetă fără încetare lor înșiși și celor din jur, ci pentru că așa au ales. Și, totodată, pentru că nu au învățat să-l iubească din toată inima lor, chiar dacă nu-și pot mărturisi cu sinceritate acest fapt.

Părinții prea râvnitori

La extrema cealaltă îi regăsim pe părinții prea râvnitori. Aceștia își doresc ca propriul copil să răzbune toate ratările lor. Să aibă note mari, deși ei au fost slabi la învățătură. Să fie fără cusur în comportament, deși ei sunt foarte nepoliticoși. Să fie împliniți la locul de muncă, deși ei nu se înțeleg cu propriii colegi nici după decenii petrecute în același birou. De asemenea, părinții prea râvnitori tind să seteze obiective dificile pentru propriii copii, uneori de neatins, fapt care îi destabilizează psihic pe cei din urmă. Copilul ajunge să se creadă responsabil de orice, să poarte toate vinile pe care adulții nici măcar nu și le-au asumat vreodată. În aceste condiții de stres, asemenea unei plante uitate în soare, copilul devine șters, neputincios emoțional, dă dovadă de o mare fragilitate psihică, fiind constant criticat și comparat cu alții. Se simte neiubit sau crede că va fi iubit numai dacă va împlini anumite sarcini mult prea grele pentru vârsta și puterile lui. Disocierea lui interioară îl face imprevizibil sau îi creează tulburări în ceea ce privește integrarea socială. Se simte nefericit și se învinovățește pentru aceasta. O notă slabă este o tragedie, un eșec al unui proiect îl distruge emoțional, o relație nefericită îl aruncă în brațele deznădejdii. Este asemenea unei corăbii care nu găsește niciodată țărmul și care este bătută constant de furtuni, fără a-și găsi în vreun fel echilibrul. Părinții prea râvnitori dau adesea dovadă de cruzime emoțională, pedepsind copiii din fleacuri și trecând cu vederea succesele lor. Iar noi, ca popor, trebuie să recunoaștem, am crescut întotdeauna cu ideea că nu suntem suficient de buni, exact gândul care le manipulează cu ușurință mintea unor astfel de părinți. A nu fi suficient de bun înseamnă asumarea unui eșec perpetuu, care constituie o rană nevindecabilă, ce doare constant fără a-și găsi vreo ameliorare.

Părintele bun nu este perfect

Între delăsare și râvnă excesivă regăsim bunătatea și echilibrul. Bunătatea de a ierta eșecurile, echilibrul de a nu le mai repeta. Părintele bun nu este perfect, însă știe să-și asume imperfecțiunile sale și să învețe din ele pentru a nu le preda mai departe propriilor copii. Știe să-i implice pe cei mici și să-i dezvolte emoțional, să-i asculte când suferă și să le împărtășească bucuriile, să-i învețe să-și depășească propriile eșecuri. Nu este delăsător pentru că își iubește prea mult copilul pentru a ignora educația acestuia. Nu este prea râvnitor pentru că este conștient de propriile imperfecțiuni și știe că și copiii lui nu sunt perfecți. Nu se străduiește să-și construiască o muncă prin care să fugă de viața propriului copil, dar nici nu transformă viața copilului într-un iad, dictându-i ce să facă în orice moment. Bunătate și echilibru. Fără acestea două, părintele va fi întotdeauna atras fie de râvna excesivă, fie de spectrul delăsării. Poate că suntem oameni prea perfecționiști, prea dispuși să-și seteze obiective mărețe doar ca să plângem mai târziu pe ruinele propriilor eșecuri; poate că suntem oameni prea delăsători, neimplicați în nimic, absenți și indiferenți la tot și toate. Poate că, pentru a deveni părinți buni, trebuie mai întâi să vindecăm rănile copilului din noi, să ne eliberăm de trecutul traumatizant pe care l-am trăit și să evităm repetarea lui. Totul începe prin a recunoaște ce ne doare, care sunt rănile noastre și prin a le trata pe fiecare în parte cu ajutorul părintelui duhovnic, al partenerului de viață, al propriilor părinți sau al prietenilor apropiați. Nu avem dreptul de a dicta viitorul propriului copil prin prisma erorilor propriului trecut! Altfel vom repeta ceea ce ne spuneam în copilărie că nu vom face atunci când vom deveni părinți. Și nu este, oare, visul la care țineam cel mai mult? Cel despre care spuneam că-l vom respecta indiferent de consecințe? Dacă atunci știam că se face o greșeală, suntem datori să nu transmitem mai departe traumele noastre. Iar dacă nu se făcea o greșeală, atunci trebuie să ne oprim din a ne mai învinovăți părinții pentru faptul că și noi dăm greș la rândul nostru ca părinți. Cum? Înlocuind delăsarea sau râvna nemăsurată prin bunătate și echilibru. - Ziarul Lumina

15-09-2020
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu