Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 106

Misiunea simbolică a omului în lume şi univers

Pr. prof. dr. Ciprian Valentin Bîlbă
Tags: simbol;

 

Consideraţii motivaţionale introductive

a) Lupta de azi se dă împotriva simbolurilor. S-a început cu icoanele şi cu crucile şi s-a ajuns la demolarea statuilor cu Iisus şi cu Maica Domnului pentru că reprezintă, chipurile, “supremaţia omului alb”. Mai deunezi am auzit despre dinozaurii de la Timişoara care purtau în derâdere pe capete cruci creştine. De atacul împotriva Potirului şi a Liturghiei Euharistice nu mai spun ... Sunt ofensate în egală măsură şi simbolurile istorice ale Drapelului unei comunităţi, cum s-a întâmplat în statul american Mississippi.

b) Toate aceste lucruri se întâmplă tocmai pentru că omul supratehnologizat din post-modernism şi post-creştinism şi-a pierdut capacitatea exerciţiului simbolic, autonomizându-şi existenţa în numele unei autoatotputernicii invocate propagandistic. Omul a uitat tot mai mult de Dumnezeu, fapt soldat cu înlocuirea Lui prin post-umanism sau trans-umanism orizontalizat. Căci, pierind Dumnezeu din conştiinţa umanităţii, existenţa omului se schematizează, reducându-se la funcţionalitatea raţională şi economică pură şi fără vreo legătură cu responsabilitatea. Faţă de cine să mai fie omul responsabil?! Cineva a numit epoca aceasta ca fiind şi post-morală.  

c) Îndemnul care se degajă din materialul de faţă este tocmai încercarea de relectură a lumii şi a misiunii omului la nivel simbolic. După Lucian Blaga, omul ucide cu mintea tainele ce le întâlneşte şi misterul existenţei are de suferit. Ori cantitatea de fanic (ceea ce este supus cercetării raţionale) şi cantitatea de criptic (misterul care rămâne ascuns raţiunii, dar deschis simbolicului) ar trebui să rămână în echilibru pentru o existenţă sănătoasă.    

d) În continuarea materialului vom oferi degradeuri ale simbolismului, aplicate mai multor domenii şi preocupări umane. Astfel, sunt atinse inductiv conotaţiile simbolice ale Sfintelor Taine ale Bisericii, ale Praznicelor Împărăteşti, ale cuvântului meşteşugit între slova de foc şi slova făurită, ale evenimentelor istorice în sine. Exact din acest punct de interpretare reiese şi răspunderea omului pe care o are de asumat înaintea lui Dumnezeu pentru darul creaţiei şi pentru harurile/talanţii cu care Creatorul l-a înzestrat pe el. Practic, omului îi este mai mult decât necesară revenirea la funcţionalitatea sa sacerdotală, aşa cum a fost chemat la existenţa misionară prin creaţie: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi” (Facere 1, 28).    

 

I. Decăderea omului de la înălţimea gândirii simbolice la un vârf al raţiunii autonome

Omul este o fiinţă simbolică pentru că uneşte în sine sufletul cu trupul, cerul cu pământul, pe Dumnezeu cu omul. Ca purtător al chipului lui Dumnezeu, el nu poate face abstracţie de verticalitatea misiunii lui (Lemeni, 2014, p. 299). În eforturile şi activităţile sale, el absoarbe raţiunile şi sensurile lucrurilor şi fiinţelor pe care, totuşi, nu el le-a pus în creaţie, valorificându-le în folosul lui şi al ecosistemului. De aceea, omul este o fiinţă doxologică, slăvindu-L pe Dumnezeu pentru toate. Responsabilitatea lui este pe măsura misiunii lui. Fiinţa umană preia sensul existenţelor la care adaugă priceperea minţii lui curăţite de egoismul (auto)distructiv, pentru o dinamică creatoare şi mântuitoare pentru el şi izbăvitoare pentru cosmos.

Locul fundamental în care omul ca fiinţă personală, liturgică, doxologică şi euharistică îşi disponibilizează la maximum funcţiile regeneratoare asupra lumii sale interne şi externe, este Biserica – Trupul lui Hristos. Găsit accidental în afara Bisericii ca mod de asumare existenţială a vieţii în Hristos, omul se condamnă la ezitare şi nesiguranţă permanentă în spaţiul nedefinit şi, deci, în schimbare continuă a ofertelor de viaţă care vizează preponderent activarea dorinţelor şi instinctul supravieţuirii. Sunt vizate conştientul şi subconştientul persoanei (Lemeni, 2014, p. 359). Prin faptul că ştie de toate şi ritmul producerii lucrurilor tot mai noi şi atrăgătoare este ameţitor în urma tehnologiei atotputernice, el îşi trăieşte viaţa prin comparaţie şi, prin psihologia publicităţii invazive, este “dresat” să-şi dorească tot mai mult şi… mai nou.

Ceea ce este esenţial pentru om, dar şi care îl poate deturna pe acesta de la sensul adevărat al vieţii şi misiunii lui, este că, infinit fiind, el nu se poate mulţumi niciodată cu stadiul atins şi ca atare revine reduplicativ asupra sporirii posesiunilor şi capitalului său material, social şi spiritual. Astfel, el devine lacom, narcisic, mândru, egoist şi îngust preocupat de cele existenţiale, de singurul lucru care contează cu adevărat, scheletizându-şi viaţa şi schematizându-şi portofoliul existenţial până la autonomizare şi, pe termen lung, până la autoaneantizare. Omul poate ajunge să piardă dimensiunea simbolică a existenţei, căci “adevărata credinţă e consimţire la o pierdere”, la fel cum Luca şi Cleopa la Emaus L-au descoperit pe Hristos Euharistic abia când El a dispărut de dinaintea lor în forma trupească în care L-au cunoscut mai înainte (Ică jr., 2008, p. 64).

Astăzi se vorbeşte tot mai mult de post-umanism şi trans-umanism. “Omule”, zice Arghezi, “Îţi trebuiesc palate şi veşminte/ Să-ţi zacă-n ele hoit şi oseminte./ Morminte, omule, morminte”. Preocupat quasi-exclusiv de cele materiale, falsul simbolism al aurului  se comportă ca o sugativă anti-existenţială şi care-i răpeşte până şi ultima picătură de sânge şi viaţă: “Nădejde, sânge, har, ca un burete,/ Le soarbe aurul cu sete,/ Şi-n beciul tău zidit înghiaţă/ Neprihănita oamenilor viaţă,”. Omul, deşi lui i se pare altfel, devine un cadavru ambulant în camera rece a egoismului nebucuros dar rânjit, reactiv dar entuziast faţă de nimic altceva decât faţă de mândria de pe urma posesiei materiei brute, neprelucrate teocentric: “Avântul, bucuria, puse bine/ De stârvul tău, păstrate pentru tine./ Îmi e ruşine, omule, îmi e ruşine” (“Omule” – Tudor Arghezi).

 

II. Sfintele Taine – sunt și simboluri ale unirii harului cu creaturalul prin omul îmbisericit   

Doar în Biserică îşi descoperă omul “e-chip-amentul” teocentric şi se poate reînscrie pe drumul ascendent al adevăratei sale misiuni. Poate că Sfintele Taine care renasc, hrănesc, păzesc, vindecă, sfinţesc şi însoţesc Biserica în calitate de Trup viu întru Hristos, sunt entităţile simbolice prin excelenţă ale reconfigurării noastre interioare ca mădulare ale Trupului Celui Viu şi Care viază în noi sau, mai degrabă, noi viem în El, deoarece “în El trăim şi ne mişcăm şi suntem” (Faptele Apostolilor 17, 28).

Gândirea simbolică este ce care salvează şi de data aceasta lucrarea lui Dumnezeu în lume prin Sfintele Taine. Într-adevăr, Dumnezeu se uneşte cu creaţia întreagă şi cu omul în mod real. Deoarece nu-I este imposibil realităţii spirituale supreme să Se coboare şi să sfinţească din interior lumea şi omul. Oricum lumea conţine în adâncimea ei de semnificaţie şi existenţă raţiunile sau gândurile divine. Aşadar, întrupându-Se în lume, Cuvântul sau Raţiunea vine la ale Sale dintru ale Sale. Toate vin din El şi se întorc în El prin lucrarea omului. Omul însuşi este unire între suflet şi trup şi raţiunea lui spirituală ajunge prin simţuri în atingere cu întreaga creaţie şi, în plus, prin intermediul organelor sau instrumentelor ştiinţifice poate pătrunde distanţe de ani lumină până spre originile lumii şi cosmosului. Ba chiar prin formule matematice de un înalt grad de specificitate, omul poate ajunge până la T 0, momentul originar prin excelenţă. Iar dacă energia minţii sale se poate apropia atât de mult de începuturile lumii, tot astfel şi creierul său trupesc se întinde şi amprentează prin spiritul raţiunii cosmosul întreg.

În Biserică omul este o taină şi ca atare prin el se lucrează Tainele Bisericii ca tot mai profunde adâncirii ale lucrării divine în lume dar prin trupul însufleţit al omului care poate mijloci întâlnirea harică a lui Dumnezeu cu creaţia în simbolurile Tainelor. “El (omul s.n.) e chipul şi organul principal al tainei celei mari şi dinamice a unirii Logosului cu întreaga creaţiune, întrucât pe de-o parte chiar fiinţa lui e unirea spiritului cu materialul, iar prin aceasta uneşte în sine toată creaţiunea şi pe aceasta cu Dumnezeu” (Stăniloae, 1978, vol. III, p. 9).

În Sfintele Taine se întâlnesc două persoane care mărturisesc aceeaşi credinţă şi una (preotul) săvârşeşte Taina pe care cealaltă persoană o primeşte în ambianţa Bisericii. Ca instituţie divino-umană sau ca Trup al lui Hristos, Biserica împlineşte aceeaşi lucrare cu Dumnezeu. Mântuirea omului şi sfinţirea lumii reprezintă unicul obiectiv al lui “Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate”. La fel cum Dumnezeu a adus la existenţă lumea şi pe om, le susţine în existenţă prin har şi le poartă de grijă pentru a le aduna pe toate cu Sine, tot aşa este şi lucrarea sfinţitoare a Bisericii care le adună pe toate întru sine unindu-le cu Hristos, Capul ei veşnic şi îndumnezeitor. Sau, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: “Precum Dumnezeu făcându-le toate şi aducându-le la existenţă cu puterea Sa infinită, le ţine, le adună şi le circumscrie pe toate şi le strânge întreolaltă şi cu Sine, prin providenţă…, în acelaşi fel Biserica se arată făcând aceleaşi cu Dumnezeu, ca un chip cu arhetipul” (Mistagogia).

Biserica nefiind doar zidurile în interiorul strict al cărora se desfăşoară mistere ezoterice care se adresează numai iniţiaţilor, ci fiind Trupul viu al lui Hristos Cel viu, Trup format din toţi oamenii botezaţi şi care se hrănesc şi cresc spiritual şi sacramental în Biserică, se întinde prin har peste tot în lume. Prin Taine, Cuvântul lui Dumnezeu Se adânceşte în creaţie ajungând la raţiunile lucrurilor şi sfinţind-o din interior. Sau, cum spune Schmemann, “… esenţa Bisericii se împlineşte tocmai în neîntrerupta legătură a Cuvântului şi a Tainei, ca Întruparea Cuvântului care se împlineşte în timp şi în spaţiu, încât, referindu-se la Biserica însăşi, în Faptele Apostolilor se spune – “şi Cuvântul creştea…” (F. A. 12, 24). Prin Taină, noi devenim părtaşi Aceluia Care vine şi rămâne cu noi în Cuvânt: destinaţia Bisericii constă în a binevesti pe Acela. Cuvântul consideră Taina împlinirea sa, căci în Taină Hristos Cuvântul devine viaţa noastră. Cuvântul adună Biserica pentru a se întrupa în ea” (Schmemann, 1993, p. 74).

Această misiune a omului îmbisericit sau scopul lucrării lui Hristos prin Trupul Bisericii Sale în lume, care sunt unul şi acelaşi lucru, se adevereşte şi se împlineşte prin om ca “inel” al creaţiunii sau ca “macrocosmos”, cum spune acelaşi sfânt Maxim. “Astfel omul realizează mai mult decât orice unitate din lume caracterul paradoxal al tainei, unind în sine spiritul ca raţiune conştientă cu materia ca raţiune plasticizată inconştientă, simplitatea cu compoziţia, subiectivitatea ci obiectivitatea, definitul cu indefinitul, ba chiar creatul cu necreatul. Prin aceasta el e creat să aducă şi din partea făpturii o contribuţie hotărâtoare la menţinerea şi desăvârşirea tainei atotcuprinzătoare a unirii lui Dumnezeu cu creaţiunea, sau să fie mijlocul conştient şi voluntar prin care Dumnezeu menţine şi desăvârşeşte această unire” (Stăniloae, 1978, p. 10).

Lucrarea aceasta a omului este înscrisă în constituţia sa de spirit şi trup, chemat fiind să devină scară către Dumnezeu, ca lumea să urce prin trupul lui deschis spiritului cu care împreună alcătuiesc realitatea personală şi simbolică a omului, spre Existenţa Spirituală şi Personală Supremă în veci.

 

            III. Simbolismul cosmic al Praznicelor Împărăteşti

Misiunea simbolică a omului se ridică la un anumit nivel de semnificaţie spirituală şi prin anumite obiceiuri şi tradiţii care sunt strâns legate de marile sărbători sau Praznicele Împărăteşti. Ramificaţiile cosmice ale slujbelor din aceste zile pline de încărcătură harică şi spirituală a evenimentelor importante din viaţa pământească a Mântuitorului Hristos, sunt răspândiri ale razelor harului în afara zidurilor propriu-zise ale Bisericii. Efectele sfinţitoare ale Sfintei Liturghii curg în aceste zile de sărbătoare spre ogoarele şi hotarele pe care oamenii le lucrează pentru întreţinerea vieţii pământeşti, spre porţile şi în casele lor. Binecuvântarea divină se revarsă astfel peste întreaga creaţie. Simbolismul liturgic pune împreună materialul şi spiritualul într-o configuraţie nouă şi sfinţitoare, dincolo de orice separaţie a existenţei autosuficiente a divinului faţă de materie, aşa cum de pildă se poate întâmpla în religiile dualiste şi gnostice în care parcă principala lucrare a divinului imaculat este lupta de a se păstra cât mai departe de lume şi neatins de impuritatea materiei ei care în timp se descompune şi piere.

Dimpotrivă, simbolismul liturgic al slujbelor se adânceşte dincolo de aspectele perisabile ale existenţelor şi fiinţelor din lume, ajungând până la raţiunile lăuntrice ale lor, la gândurile pe care Dumnezeu le-a pus în creaţie şi care conţin, ca un cod de bare dacă vreţi, identitatea scopului pentru care au fost aduse la existenţă de către Creator.

În momentul în care persoanele umane conştientizează sâmburele simbolic sau divino-creatural al existenţelor pământeşti, ele devin fiinţe personale euharistice, recunoscătoare înaintea lui Dumnezeu pentru darul lumii. Atitudinea şi comportamentul doxologic al omului izvorăşte acum din inima lui plină de conştienţa şi conştiinţa că “toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3) şi că toate converg conform ADN-ului lor raţional spre starea finală în care “Dumnezeu să fie toate în toţi” (I Corinteni 15, 28).

Exemplificăm acum prin semnificaţia sfinţitoare care se degajă din obiceiurile şi tradiţiile româneşti care îmbracă în haine cosmice de sărbătoare conţinutul teologic al praznicului.

Anul Nou vine şi cu un nou şi bogat conţinut simbolistic. Ursul, Capra, Pluguşorul, Semănatul, Strigatul peste sat, Sorcova sunt tot atâtea acţiuni populare care se încheagă în urări de bine pentru anul care vine. Anul Vechi moare şi de la 00.00 noaptea Anul Nou răsare şi creşte. În aceasta noapte cerurile sunt deschise şi rugăciunea trebuie să fie cu atât mai intensă cu cât este şi un moment al bilanţului celor bune şi al celor rele. Prin obiceiul Strigatului peste sat se susţine ideea de gura lumii în sensul că de pe dealuri şi de pe movile se strigă toţi cei care s-au abătut într-un fel sau altul de la legea nescrisă a moralităţii populare: leneşii, beţivii, hoţii etc. Umblatul cu Pluguşorul şi cu Sorcova  ( de la „surov” – „verde fraged”) amintesc de vremurile când anul nou începea la întâi martie, adică primăvara când natura renăştea. De aceea, sorcova este acum confecţionată artificial dintr-un băţ împodobit cu flori de hârtie colorată, pe când mai înainte se foloseau pe post de sorcovă ramuri înmugurite. Belşugul şi prosperitatea sunt cuvintele de ordine ale urărilor care se fac cu acest prilej. De aceea Anul Nou începe prin oficierea Sfintei Liturghii, originea sfântă şi organizatorică a tuturor acţiunilor publice ale comunităţii.

Crăciunul sau Naşterea Domnului este legat în tradiţia populară românească de naşterea Soarelui. Solstiţiul de iarnă („sol” înseamnă „soare”) marchează creşterea puterii soarelui, tot aşa cum Hristos Domnul născându-Se „creştea şi se întărea cu duhul” (Luca 1, 80) spre izbăvirea lumii de păcate şi de rău. Colindatul pe la casele oamenilor reprezintă acum activitatea publică cu cele mai adânci valenţe de întărire a comunităţii sociale. Pacea şi bunăvoirea între oameni sunt aduse acum în casele gospodarilor de către colindători, martori ai Naşterii Domnului. Împodobind bradul care este veşnic verde, semnificând tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte, oamenii îşi fac tot felul de cadouri, iar când merg unii pe la alţii să se colinde se omenesc cu preparate specifice. Crăciunul este sărbătoarea convieţuirii paşnice şi a dăruirii.     

Cu o săptămână înainte de praznicul Paştilor este Praznicul împărătesc al Floriilor. Dincolo de regenerarea naturii, Floriile sunt pregustarea Învierii Domnului prin faptul că în sâmbăta Floriilor este comemorat Lazăr cel înviat din morţi. În Duminica Floriilor sunt aduse ramuri de salcie la biserică şi ele sunt binecuvântate de preot după care credincioşii le duc acasă şi împodobesc cu ele porţile, prispele, uşile, ferestrele, icoanele spre binecuvântarea caselor. Prin faptul că salcia îşi leapădă florile înainte de a lega rodul – simbol al castităţii dar şi al mortificării, dar şi prin faptul că salcia are o putere uriaşă de regenerare şi adaptabilitate la mediu – simbol al biruinţei vieţii, deci prin toată această semnificaţie paradoxală, salcia ne poartă spre moartea şi Învierea Domnului, spre Primăvara dulce a Învierii.    

De Paşti spectacolul îl dau Plugarii. Prima persoană care a scos şi a folosit plugul este plugarul anului respectiv. E aici un simbol al întâietăţii care lasă apoi loc ritualului de îmbelşugare în acel an. În a doua zi de Paşti, Plugarul este îmbrăcat în grâu verde împletit de fete în prima zi a sărbătorii, urmând apoi să fie dus în văzul comunităţii săteşti pe o grapă de lemn spre o apă unde este scufundat în cele patru puncte cardinale. Apoi ca semnificaţie a fertilităţii şi belşugului, oamenii care sunt de faţă sunt stropiţi cu apă de către plugar. Să nu uităm şi că mai înainte de tot acest ritual public, plugarul se ascunde în propria ogradă iar

grapa de asemenea este ascunsă în grămada de bălegar din curtea acestuia. De aceste momente se leagă şi simbolistica morţii şi a învierii naturii dătătoare de hrană şi asupra căreia reverberează harul îmbelşugat al Învierii din morţi al lui Hristos Domnul.  

De Rusalii alte elemente creaturale se aduc în biserică pentru a fi sfinţite. Frunzele de nuc poartă cu ele un suport intuitiv deosebit deoarece seamănă cu limbile de foc despre care Sfânta Scriptură ne spune că s-au pogorât peste Sfinţii ucenici şi apostoli în Duminica cea Mare, cum mai sunt numite Rusaliile. De asemenea, cu aceste frunze stropite cu apă sfinţită se împodobesc porţile, pragurile, uşile, ferestrele, icoanele. Amintim şi că nucul mai este numit şi „farmacia verde” datorită utilizării terapeutice a tuturor părţilor sale. Frunzele de nuc au multiple aplicaţii medicale şi igienice, de la efectele hipoglicemice şi eliminarea diferitelor afecţiuni ale pielii şi până la punerea lor în dulapul cu haine sau în aşternut pentru a alunga puricii şi insectele.

Sigur că roate aceste referinţe etno-psihologice şi spiritual-tradiţionale româneşti pe care le-am făcut despre un anumit simbolism semi-creştin sunt în măsură să demonstreze percuţia creştinismului ortodox în viaţa de zi cu zi a omului, însă, pornind de la aceste premize, nu putem trage concluziile unei angajări lăuntrice total transformate a persoanei în viaţa în Hristos. Pentru evidenţierea contrastului, vom apela la un text care scoate în relief vocaţia de înţelegere creştină la care persoana umană este chemată în Hristos: „Dumnezeu vine acum în Poporul Său nou alcătuit din evrei şi păgâni convertiţi nu prin Lege sau Templu, ci prin Hristos şi Duhul Sfânt. Este un cult nou, paradoxal, care produce sfinţire fără sacralizare şi mijlocire fără intermediere şi al cărui subiect e Biserica întreagă, popor sacerdotal unic, devenit Corp al lui Hristos, Templu al Duhului Sfânt şi Casă a Tatălui, şi care la Liturghie primeşte în credinţă de la Dumnezeu prin slujitorii speciali, care sunt icoane ale lui Hristos, darul prezenţei lui Hristos Cel Înviat prin cuvântul şi trupul Său, dar căruia îi răspund prin contradarul mărturiei şi iubirii zilnice care transformă întreaga lor existenţă în sacrificiu viu şi liturghie permanentă, iar Biserica întreagă în templu viu al Celui Preaînalt” (Ică jr. 2008, p. 65). 

În concluzie, misiunea învăţătorească şi profetică a Bisericii constă tocmai în a recupera decalajul care s-a strecurat de-a lungul vremii între a fi/a fi bine; a fi spre Împărăţie.

                                   

IV. Funcţia simbolică a cuvântului

Simbolul este supraraţional. Nu anti-raţional. Numai că raţiunea umană îşi are limitele ei şi nu poate exprima orice. Mai ales sentimentele şi trăirile nu pot fi exprimate suficient de cuvinte. De asemenea, şi lucrurile diafane şi supranaturale pot rămâne departe de puterea de cuprindere a cuvântului omenesc. Cuvintele sunt scheletul schematic al cărui sens se împlineşte în “carnea” vieţii pe care o poartă. Fără schelet trupul nu poate exista, fără trup scheletul este oribil. Menirea cuvintelor stă în sensul lor. Ele pornesc prin a exprima un fapt de viaţă sau indică spre un fapt viu. Cuvintele (nu) sunt vii, doar sensul lor este viu. Una este să vorbeşti despre iubire şi cu totul altceva să o trăieşti. Cuvintele goale sunt ideologii, schelete neînsufleţite.

Cea care mai poate salva cuvântul de la o existenţă scheletică este tocmai funcţia simbolică a lui. Dar ce este simbolul? El pune la un loc entităţi care altfel, adică raţional, n-ar putea fi concepute împreună. Să luăm ca exemplu un cuvânt simbol, o metaforă în cazul de faţă: la apus soarele e o portocală uriaşă. Sau, altă metaforă: la răsărit soarele e un zâmbet de copil. Raţional şi rece interpretând lucrurile, nici portocala şi nici copilul nu au ce căuta lângă soare. Însă, paradoxal vorbind, viaţa noastră se îmbogăţeşte cultural prin noi sensuri, în primul caz prin aceea că apusul soarelui are gust de portocală şi răsăritul lui are faţă de copil zâmbind. Astfel, sunt potenţate noi senzaţii, trăiri şi sentimente.

Iată un exemplu poetic de cuvânt simbolic cu o forţă evocatoare plină de simţire: “Doamne,/ Închide-mă-n floare/ să pătez iubirea/ de culori.// Ascunde-mă-n mare/ să mângâi/ trupul ţărânii/ cu valuri.// Presară-mă-n vânt/ să alin patima/ cu adieri.// Scrie-mă-n cuvânt/ să sting aşteptarea/ cu înţelesuri.// Doamne,/ închide-mă-n floare/ ascunde-mă-n mare/ presară-mă-n vânt/ mă scrie-n cuvânt!” (“Rugă” – Ovidiu Oana-Pârâu).

Deşi ştiinţa fizicii de ultimă oră consideră că sunt cam 100 de atomi comuni în întreaga existenţă fizică a lumii şi că totul reprezintă combinaţii originare ale acestor atomi-mamă, totuşi este supraraţional să spui de-a dreptul că omul poate fi floare, mare, vânt şi cuvânt.

Aceasta este funcţia simbolică a cuvântului.

Cuvintul românesc “doină” şi, odată cu el, cel de “dor”au intrat chiar în patrimoniul cultural imaterial UNESCO. Doina şi dorul sunt cuvinte româneşti de-o forţă simbolică incomensurabilă cu raţiunea simplă şi cuprind în ele cele mai puternice trăiri şi sentimente pe care românul le-a încercat de-a lungul vremii pline de tot felul de bucurii şi suferinţe. Şi acestea nu sunt singurele cuvinte de forţă simbolică. Pragul, prispa, uşa, icoana sunt alte cuvinte-realităţi care unesc întâlnirea cu despărţirea, exteriorul cu interiorul, materialul cu transcendentalul: “Şi ca să pui tot sărutul fierbinte,/ pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,/ pe toate ce slobode-ţi ies înainte,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” (“Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” – Radu Gyr). Atât de puternică a fost simbolistica acestor cuvinte încât comuniştii l-au condamnat la moarte în 1958  şi l-au băgat la zdup pe autor pentru ele. Mai sunt şi alte cuvinte ca “slobod”, “neam”, “casă”, “sfânt”: “Când vii, păşeşte slobod, râzi şi cântă./ Necazul tău îl uită-ntreg pe prag./ Căci neamul trebuie să-şi fie drag/ Şi casa ta să-şi fie zilnic sfântă” (“Inscripţie pe o uşă” – Tudor Arghezi). Alte cuvinte vii ar fi “suflet”, “grai”, “vatră”, “trai”, “dar”, “mândră”, “rai”: “Suflet şi grai/ vatra de trai,/ darul ce-l dai,/ mândra ce ai,/ praguri de rai” (“Inscripţie pe o grindă” – Lucian Blaga).   

Acestea sunt cuvintele/realităţi  care ne definesc drumul de jertfă de-a lungul istoriei. Nici un cuvânt dintre cele pe care le-am evidenţiat până acum nu conţine absolut nimic rasist, nimic ofensator, nimic împotriva vreunei minorităţi de un fel sau altul. Românii şi-au trăit experienţele pentru ei înşişi, pentru a se bucura de comuniunea dintre ei, în limba lor, sub stindardul lor, îmbrăcaţi în ia lor şi rugându-se în faţa icoanelor cu care şi-au împodobit protector casele.

De aceea, existenţa istorică românească este plină de simboluri pe care le comemorează cu sfinţenie, deoarece aceste simboluri/realităţi ne unesc nu doar cu nepoţii şi strănepoţii, ci şi cu moşii şi strămoşii noştri a căror moştenire simbolică o purtăm mai departe. În poezia “Testament”, Arghezi ne spune: “Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,/ Decât un nume adunat pe-o carte.”, o carte în care “Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite” şi în care “Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”.

Simbolurile sunt atât de importante pentru noi pentru că ele sunt plătite cu preţ de sânge. Pe Drapelul nostru tricolor naţional, atunci când a fost arborat oficial la 1848, erau înscrise cuvintele “Dreptate şi frăţie”. În plus, cele trei culori ale Drapelului se regăseau şi pe steagurile lui Mihai Viteazul şi al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Şi tocmai pentru că simbolul Drapelului naţional reprezintă semnul continuităţii româneşti neîntrerupte pe aceste meleaguri, s-a şi ajuns ca ziua de 26 iunie să fie Ziua Drapelului Naţional. De aceea, pe 24 iunie este Ziua Internaţională a Iei, pe care românii au purtat-o întotdeauna cu respect, îmbrăcând ia asemeni icoanelor în procesiune solemnă. De fapt, şi-au înveşmântat casele cu icoane şi trupurile cu ia-icoană. De aceea, sărbătorim Ziua Culturii Naţionale pe 15 ianuarie, dată la care ne aducem aminte de maestrul cuvântului românesc, Mihai Eminescu. De aceea, avem o zi a Imnului Naţional pe 29 iulie şi şi o zi a Limbii Române pe 31 august.

A păstra cu sfinţenie cuvintele/simboluri fondatoare ale existenţei româneşti de totdeauna şi de pretutindeni, este slujirea sacerdotală de la care nu se face rabat decât cu preţul lepădării de credinţă, de “legea românească”. În poezia “Cuvântul”, Vlahuţă aşa spune: “Voi, căror vi s-a dat solia sfântă/ De preoţi ai acestei mari puteri,/ Voi, în al căror suflet se frământă/ Întunecate valuri de dureri,/ Şi gânduri de-un popor întreg gândite,/ Nu duceţi minunatul vostru dar/ Ofrandă mâinilor nelegiuite,/ Ci, ca pe sfânta masă din altar,/ A-mpărtăşirii taină preacurată,/ Aşa cuvântul să vi-l pregătiţi/ Ca mii de inimi la un fel să bată,/ Şi miilor de veacuri să vorbiţi”. Da, cuvântul/simbol reflectă realitatea sfinţeniei neamului. 

   

V. Simbolismul istoric românesc

Spre deosebire de Wittgenstein care socotea că în spatele lucrurilor care par a fi totuna sunt de fapt diferenţe, Hegel aprecia că diferenţele între lucruri sunt doar aparente, în fapt, realitatea fiind unitară. Preferăm perspectiva hegeliană atunci când vorbim despre istoria românească şi despre câteva momente/monumente simbolice ale ei. În acest context folosim simbolismul ca interpretare de profunzime a evenimentului istoric, ca pe o adâncime unitară a lucrurilor care depăşeşte jocul contradictoriu al vălurelelor de suprafaţă.

A. Ce altceva decât înălţimea viziunii unitare şi simbolice a fost Sinodul General de la Blaj pe care episcopul Inochentie Micu Klein l-a convocat în 1744 şi care i-a pus la aceeaşi masă rotundă şi pe ortodocşi întru interesul românilor transilvăneni? A fost atunci un adevărat Congres Naţional Românesc.

B. Sau ce altceva decât simbolism pur de adâncime a fost realizarea actului fundamental al naţiunii române transilvănene la 1791/1792 – acel Supplex Libbelus Valachorum la care au conlucrat Gherasim Adamovici, episcopul ortodox al Transilvaniei, şi episcopul greco-catolic Ioan Bob de la Blaj?

C. Sau cât de bine s-au înţeles cei doi preşedinţi ai Marii Adunări Naţionale de la Blaj din 1848, mitropolitul sfânt Andrei Şaguna şi episcopul unit Ioan Lemeni, atunci când au cerut drepturi pentru românii transilvăneni. Chiar dacă împăratul de la Viena considera că este nevoie de doi comisari şi de o mică armată care să ţină în frâu manifestările conflictuale interconfesionale, lucrurile nu au stat deloc aşa, dimpotrivă petiţia românilor ardeleni fiind alcătuită sub cele mai bune auspicii ale înţelegerii reciproce.   

D. Mişcarea Memorandistă (1881 – 1894), de asemenea, s-a făcut în numele şi pentru drepturile religioase şi sociale ale Transilvaniei profunde, de dincolo de dinamica activism-pasivism, ori de disocierea confesională dintre ortodocşi şi greco-catolici.

E. În sfârşit, este îndeobşte cunoscut contextul istoric din jurul marelui eveniment al Unirii Transilvaniei cu Regatul României de la 1 decembrie 1918. Atunci se pare că episcopul Iuliu Hossu, viitor cardinal, şi episcopul Miron Cristea, viitor patriarh, s-au îmbrăţişat şi primul a spus nişte vorbe memorabile: „Pe cum ne vedeţi azi îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să rămână îmbrăţişaţi pe veci toţi fraţii români!”.   

În interpretarea părintelui Dumitru Stăniloae, Sfânta Liturghie este cea care i-a ţinut pe români împreună indiferent de vicisitudinile istorice prin care au trecut. Se pare că chiar evenimentul de la 1700 n-a fost practic o ruptură la nivelul de profunzime al românităţii, de vreme ce românii au cerut atunci ca „toată legea şi sărbătorile şi posturile să stea pe loc”. Iar ceea ce apoi s-a întâmplat la 1948 prin întregirea administrativ-bisericească n-a fost decât o consfinţire formală a unei realităţi existente. Sau, după spusele părintelui academician: „Am putea spune că dacă vârful unor ramuri s-a clătinat, sub suflarea unor vânturi străine, între învăţătura mărturisită liturgic de întreg poporul şi unele idei calvine într-o scurtă vreme, sau unele învăţături catolice în vremea mai îndelungată a unui sfert de mileniu, trunchiul stejarului românesc a rămas totdeauna neclătinat, cu rădăcinile adânc înfipte în Liturghia şi în slujbele dreptei credinţe răsăritene, în legea lui care, precum a fost una şi aceeaşi până la 1700, <<a stat pe loc>> prin voinţa lui şi după 1700” (Stăniloae, 2004, p. 192).

Posibilitatea de existenţă istorică şi simbolică a poporului român s-a întins şi dincolo de graniţele confesionale şi etnice, având în vedere că, de-a lungul timpului, românii au fost în stare să lege prietenii profunde cu naţionalităţile conlocuitoare. Învăţătura de credinţă creştină care s-a propovăduit cu ocazia fiecărei Liturghii le-a adus întotdeauna în faţă românilor că iubirea, răbdarea şi iertarea sunt virtuţile de bază ale oamenilor chemaţi în Hristos să moştenească nu o stăpânire vremelnică, ci o Împărăţie veşnică unde „nu mai este iudeu, nici elen; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28).

 

Concluzii:

▪ omul trebuie să reînveţe lectura simbolică a lumii şi a propriei misiuni existenţiale.

▪ teocentrismul, nu transumanismul şi post-moralitatea, reprezintă premiza de la care pleacă reconsiderarea misionară, liturgică şi simbolică a existenţei umane personale.

▪ Liturghia euharistică şi Sfintele Taine reprezintă concentrarea simbolică de unde se inspiră iniţiativele umane de sfinţire a mediului înconjurător, sub forma tradiţiilor şi obiceiurilor populare.

▪ cuvintele/simbol, cuvintele/forţă, cuvintele/realitate, vin de la atitudinea poietică a omului faţă de complexitatea misterioasă e existenţei umane şi cosmice.

▪ în condiţii de vitregie sub vremi sau în pragul marilor realizări istorice de sine, românul a putut să-şi reactiveze gândirea unificatoare, simbolică adică, şi să depăşească dezbinările de suprafaţă care oricum sunt mai uşor de înfăptuit decât identificarea intereselor comune, armonioase. 

Bibliografie:

  1. ARGHEZI, Tudor, (2004). Versuri, Bucureşti: Editura Institutului Cultural Român.
  2. BLAGA, Lucian, (1986). Poezii, Bucureşti: Editura Minerva.
  3. ICĂ jr., Ioan, (2008). Canonul Ortodoxiei. Canonul apostolic al primelor secole, vol. I, Sibiu: Editura Deisis.
  4. LEMENI, Adrian (coord.), (2014). Apologetica Ortodoxă. Dialogul cu ştiinţele contemporane, vol. II, Bucureşti: Editura Basilica.
  5. OANA-PÂRÂU, Ovidiu, (2017). Doina: Dorul: Dumnezeu: poezii: 2007 – 2017, Bucureşti: WWW.CORESI.NET.
  6. SCHMEMANN, Alexandre, Euharistia – Taina Împărăţiei, traducere de pr. Boris Răduleanu, Bucureşti: Editura Anastasia.
  7. STĂNILOAE, Dumitru, (2004). Naţiune şi Creştinism, Bucureşti: Editura Elion.
  8. STĂNILOAE, Dumitru, (1978). Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Bucureşti: E.I.B.M.B.O.R.            
29-07-2020
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu