Ambitusul Învierii - un punct de vedere teologic, filosofic şi poetic

“Pogorâtu-Te-ai întru cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legaţi, Hristoase, şi a treia zi, precum Iona din chit, ai înviat din mormânt” (Catavasiile Învierii)

Deja este un lucru general acceptat că înţelesul Învierii se citeşte pe verticală. Cum ar spune filosoful Lucian Blaga, Învierea se revelează, nu se relevează. Elementul fanic vine de Sus şi nu este o simplă însumare de senzaţii lumeşti oricât de opulente ar fi. Cumva noi ne-am obişnuit să cuantificăm unele lucruri cantitativ şi material. Altfel spus, poate că prea des considerăm că nivelul material la care ne ducem viaţa reflectă şi strandardul spiritual pe care îl urmăm. E adevărat că Scriptura Sfântă îndeamnă: “Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). Unii înterpretează aceste cuvinte în sensul că dacă au tot ce le trebuie înseamnă că Dumnezeu îi iubeşte. Însă Dumnezeu îi iubeşte oricum. I-ar iubi chiar dacă ar fi săraci. Iubirea nu este apanajul bogaţilor. În plus, nu doar cei bogaţi, ci şi săracii Îl pot iubi pe Dumnezeu. Cei care gândesc aşa, adică transformă propria bogăţie în barometru al credinţei lor, se pot sili în continuare după şi mai multe lucruri materiale, considerând că, odată cu asta, le sporeşte şi nivelul credinţei. Poate că acesta şi este motivul pentru care unii dintre cei avuţi mulţumesc lui Dumnezeu pe toate drumurile, deşi, în fond şi la urma urmei, nu fac nimic din cele ale lui Dumnezeu: nu merg la biserică, nu se roagă acasă, nu au icoane în casă, nu se opresc din a lua camătă…

Ei pot uita că acest îndemn biblic este însoţit şi de recomandarea de a nu ne îngriji de ziua de mâine, “căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale” (cf, Matei 6, 34). Păsările cerului sunt hrănite deşi nu adună nimic pentru ele, crinii şi iarba câmpului beneficiază la rându-le de frumuseţea şi mireasma hainei pe care Dumnezeu le-a dat-o.

În poezia “Omule”, Tudor Arghezi străluceşte prin intuiţia şi înţelegerea esenţei vieţii: “O lăcomie crâncenă, nebună./ Adună, omule, adună,/ Căzneşte, fură, surpă şi omoară./ Îţi trebuiesc putere şi comoară./ Îţi trebuiesc palate şi veşminte/ Să-ţi zacă-n ele hoit şi oseminte./ Morminte, omule, morminte./ Avidă, mâna ta se strange./ Storci aur şi se scurge sânge./ Nădejde, sânge, har, ca un burete,/ Le soarbe aurul cu sete,/ Şi-n beciul tău zidit îngheaţă/ Neprihănita oamenilor viaţă./ Avântul, bucuria, puse bine/ De stârvul tău, păstrate pentru tine./ Îmi e ruşine, omule, îmi e ruşine”.       

Cine e prins în chingile lumescului şi în această gândire distorsionată care îl face să se simtă liber deşi lanţurile trupescului îi trag în jos, uită cu desăvârşire că are un suflet înfometat şi el după nevoile lui specifice: “Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea?” (Matei 6, 25)

Priorităţile se pot uita foarte uşor în faţa facilităţilor stilului contemporan de viaţă. Lanţurile şi cuşca sunt acum de aur… Sau, cum spunea cineva, dacă îţi urmăreşti plăcerile devii rob, iar dacă urmezi disciplina devii liber cu adevărat. Concluzia este că nu-ţi trebuie, omule, mai mulţi bani şi mai multe averi pentru a fi credincios, ci mai multă credinţă în Împărăţia lui Dumnezeu. Deci, caută mai întâi credinţa că, înviind Domnul, vei învia şi tu şi, apoi, toate celelalte se vor adăuga ţie! Nu căuta să te îmbogăţeşti ca să zici după aceea că uite ce credincios eşti tu că Dumnezeu te-a ajutat să ai de toate!

Aşadar, gustul şi dulceaţa Învierii Domnului ne se simt în ciozvârta de miel bine condimentată şi stropită abundent cu vin. Nici lumina Învierii nu se cuantifică în numărul de wats ori în dimensiunea candelei prin care te conectezi la lumina materială, ci în preocuparea fecioarelor înţelepte care şi-au răscumpărat din timp vremea şi care şi-au umplut precaut cu untdelemn candelele lor prin viaţa autentică în Hristos.

Învierea Domnului ne scapă de păcat, de boală şi de moarte. Acesta este sensul transfigurării lăuntrice prin Înviere. Păcatul, boala şi moartea nu dispar din lume ca realităţi tragice ale existenţei, ele îşi schimbă semnificaţia şi efectele lor se atenuează substanţial sub „povara” de sens a Luminii Învierii. Învierea ne aduce darul libertăţii celei adevărate care este libertatea faţă de pasiuni, de păcate.

Episodul superlativ prin care Hristos Domnul ne-a eliberat de egoismul nostru este moartea pe Cruce. Numai din acest fapt ne poate veni şi nouă oamenilor exemplul şi puterea de a ne elibera de păcatele noastre ca forme ale egoismului, deoarece numai Cel care şi-a învins egoismul specific firii omeneşti prin Cruce a şi înviat din morţi „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”, adică pentru ca efortul Jertfei trupeşti de sine împotriva egoismului supravieţuirii vinovate de atâtea şi atâtea păcate să se imprime prin Duhul Sfânt şi în viaţa fiecăruia dintre noi.

Libertatea adevărată nu stă în posibilitatea materială de a-ţi împlini cât mai multe pofte, ci în a te decide să renunţi la excesul împlinirii repetitive şi monotone a cestor patimi. Patimile sunt doar o iluzie a libertăţii şi sporesc lanţurile robiei, deoarece nu de duc spre „libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 21), ci iarăşi şi iarăşi spre „jugul robiei” (Galateni 5, 1).

„Dar libertatea nu e un capriciu, nu e libertate pentru păcate, care de fapt înseamnă robie, îngustare în egoism, în repetiţia aceloraşi patimi care trec peste libertatea noastră; ea înseamnă o eliberare d robia cu aparenţă de libertate, de robia care se ascunde cu viclenie sub masca libertăţii” (Stăniloae, 1978, vol. II, p. 316). Sfântul Apostol Petru este explicit: „Trăiţi ca nişte oameni liberi, dar nu ca şi când aţi avea libertatea drept acoperământ al vicleniei, ci ca nişte robi ai lui Dumnezeu” (II Petru 3, 16). Eşti liber atunci când te stăpâneşti pe tine de la patimi şi, abia atunci, poţi întreţine o relaţie liberă şi neegoistă cu ceilalţi. Altfel, pândeşte pericolul aservirii celorlalţi în funcţie de interesele noastre posibile. Iubirea adevărată faţă de semeni este rodul eliberării mele de egoismul pasiunilor exclusiviste.

 Această eliberare de mine însumi şi de pasiunile mele păcătoase se produce dacă vreau să mă imprim de Jertfa şi Învierea din morţi a Domnului Hristos. În afara relaţiei cu Persoana Supremă, Dumnezeu, sau, mai precis, cu Treimea de Persoane Supreme, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, libertatea mea nu poate exista decât, să zicem, între limitele înguste ale creaturalului. Şi omul poate prefera această libertate restrânsă la lumea văzută şi la ofertele ei pământeşti de plăcere. Numai că ceea ce motivează această libertate scoasă din contextul relaţiei cu Dumnezeu este nu bucuria de a trăi, ci frica de a nu muri. În acest sens libertatea poate fi un acoperământ pentru răutatea egoismului de orice fel.

Dar ca această libertate pur pământească să poată exista, nu are nevoie de existenţa divinităţii. Cumva, în gândirea omenească limitată de egoism şi frică de boală şi de moarte, libertatea ajunge să fie opusă lui Dumnezeu. Cumva, omului de ceea ce îi e frică nu poate scăpa. Jean-Paul Sartre declară paradoxal că dacă omul e liber atunci Dumnezeu n-ar exista, pentru că, dacă El ar exista, atunci omul n-ar putea fi liber. Practic, ceea ce omul numeşte libertate este, de fapt, suprema robie. Pântecele, lăcomia, mândria ar fi cele care ar dicta interesele vieţii. Dar oare asta să fie adevărata libertate? Mai poate exista iubire autentică între oamenii care-şi urmează drumul impulsurilor psihosomatice?

De aici şi până la iraţionalismul vieţii nu este decât un pas. Voinţa după lucrurile care ne satisfac depăşeşte posibilităţile iluminatoare ale minţii umane care, astfel, devine slugă egoismului poftei şi voinţei. Concluzia o putem trage împreună cu Schopenhauer: voinţa este un orb puternic care duce în spate un schilod cu vedere – raţiunea umană. În loc să-i arate omului calea cea dreaptă şi luminoasă a fericirii pe termen lung şi veşnic dacă vreţi, raţiunea îşi restrânge funcţia ca să-l ferească pe om de durerile acestei vieţi. Se ajunge astfel la cercul vicios pe care omul lăsat pe seama lui însuşi nu-l mai poate depăşi nici ca să ajungă la bucuria cea adevărată, nici ca să evite în esenţa ei durerea din această lume.

Libertatea axată pe cele materiale şi pe plăcerile care decurg de aici, ajunge să fie o forţă impersonală care vine cumva din afara omului şi pe care omul n-o mai poate controla. Deci chiar dacă are libertate, omul n-o poate controla şi, ca atare, nu mai este liber. Astfel, omul se condamnă pe sine la libertate care devine astfel libertate condamnată, împovărătoare, adică necesitate fiziologică. Şi, am zice noi, în disperare de cauză, omul nu mai poate fi liber spune Spinoza decât atunci când îşi conştientizează necesităţile care îl constrâng (Adămuţ, 1997, p. 35 ş.u.). Iar aceste necesităţi sunt de ordinul materiei închisă în propria ei ondulaţiune mecanică: creştere – atingere a unui apogeu – descreştere…şi, apoi, de la capăt într-o repetiţie monotonă.    

Pentru că, iarăşi zicem, libertatea adevărată nu poate fi actualizată decât în relaţie cu Persoana Supremă, relaţie asumată în libertate de către om (Stăniloae, 1978, p. 319). Prin Înviere omul vede Dincolo de lumea aceasta, de pasiunile şi egoismele ei exclusiviste, lucruri care, din această perspectivă „de sus” nu mai sunt pentru om atât de stringente. De aceea, în lumina Învierii Domnului şi deci şi a noastră, persoana umană îşi poate reevalua priorităţile şi consemnul propriei libertăţi întru Hristos Cel Jertfit şi Înviat.             

Părintele Stăniloae precizează clarificator roadele Învierii: „Învierea lui Hristos prevesteşte deplina <> de la viaţa robită legilor naturii în starea actuală, la viaţa din Dumnezeu Cel absolut, în care materia va fi ridicată în Duhul Sfânt peste legile care o robesc şi prin care robeşte pe om. Starea morţii noastre faţă de păcatele plăcerilor egoiste e o treaptă mai înaltă la care urcă omul în transcenderea sa. Prin moartea cu trupul, acceptată din credinţă, va trece la o treaptă şi mai înaltă. Iar învierea cu trupul va fi trecerea la cea mai înaltă treaptă. Starea morţii faţă de păcat e o biruire a prea marilor dependenţe ale omului de lume şi de trupul ajuns într-o robie faţă de ea prin păcat, sau prin slăbirea legăturilor cu Absolutul personal. Starea morţii cu trupul va fi o eliberare completă a trupului de aceste dependenţe. Dar starea de înviere va fi ridicarea trupului de către sufletul înălţat la treapta atinsă printr-o mai mare penetrare a lui de Dumnezeu, o dată cu moartea trupească, la starea de transparenţă desăvârşită a lui Dumnezeu prin omul întreg. Sufletul reunifică prin aceasta trupul cu sine şi, prin aceasta, cu Dumnezeu la nivelul cel mai înalt, după asemănarea lui Hristos. Se restabileşte omul întreg, dar la treapta de supremă transcendere şi de deplină transparenţă a lui Dumnezeu prin el, asemenea lui Hristos şi în unire maximă cu El” (Stăniloae, 1995, vol. I, p. 196).

Prin Înviere ieşim din sensul îngust al fatalismului. Cauzalitatea lumii şi a propriului trup, deşi există, serveşte doar supravieţuirii pământeşti, ca o condiţie a îmbunătăţirii vieţii prin fapte bune. Deoarece, nu-i aşa? un om mort nu mai poate face nimic. Cauzalitatea nu se împlineşte fatalist în fundătura unui trup de carne destranscendentalizat şi destinat pieirii. Sensul mecanismelor cauză-efect se evazează înspre nemurire. Prin Învierea Domnului omul se deschide unei comuniuni veşnice cu Treimea Persoanelor dumnezeieşti şi, prin aceasta, dobândeşte abilităţile de comunicare şi comuniune cu sensurile spirituale cuprinse în această lume creată şi, în special, în bogăţia înzestrării sufletului şi trupului omenesc.

Învierea Domnului reconfigurează ecologia omului pe temeiul ei de raportare divină prin ecoteologie. Toate se schimbă prin înţelesul veşnic al luminii Învierii. Persoanele umane se întind dincolo de orizontalitatea exclusivistă a cărnii şi patimii înspre bucuria autocontrolului duhovnicesc şi al descoperirii sensurilor eterne ale lumii ascunse în filigran în întreaga creaţie. Astfel, prin lumina învierii, lumea devine lumen, adică lumină. Şi viaţa omului se luminează sublimat întru Viaţa ce adevărată căci „întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 4-5).

Bibliografie:

1. ADĂMUŢ, Anton, (1997). Filozofie, Iaşi: Editura Polirom.
2. ARGHEZI, Tudor, (2004). Versuri, Bucureşti: Editura Institutului Cultural Român.
3. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ.
4. OCTOIHUL MIC.
5. STĂNILOAE, Dumitru, (1995). Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol. I, Bucureşti: Editura Cristal.
6. STĂNILOAE, Dumitru, (1978). Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Bucureşti: E.I.B.M.B.O.R.