Despre semnificaţiile creştine, teologice, spirituale şi duhovniceşti ale Crucii

            Introducere

Crucea este simbolul de căpătâi al CreÅŸtinismului, reprezentând patima, moartea ÅŸi învierea Domnului. Identificată dintru început ca fiind „semnul Fiului Omului“ (Matei 24, 30), crucea arată calea urmării lui Hristos (imitaÅ£io Christi). ToÅ£i mucenicii ÅŸi martirii au ochii aÅ£intiÅ£i asupra lui Iisus Hristos, Care „a suferit crucea“, mărturisind că nu există experienţă a împărăţiei Lui Dumnezeu fără cruce. Pentru Sfântul Ignatie, Biserica îÅŸi are rădăcina în lemnul crucii, creÅŸtinii fiind ramurile ei. Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că toate creaturile, prin însăşi finalitatea existenÅ£ei lor, „se cer după Cruce“. În evlavia ÅŸi pietatea ortodoxă, venerarea Sfintei Cruci este nedespărÅ£ită de lauda Învierii: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, ÅŸi Sfânta Învierea Ta o lăudăm ÅŸi o mărim“. Sfânta Cruce, Altar de jertfă al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, are trei semnificaÈ›ii: obiect sfânt, semn de închinare È™i cale/misiune de urmat.

            Sfânta Cruce – semn spiritual, creÈ™tin, distinct, deosebit È™i distinctiv

Toate religiile lumii, din trecut È™i de azi, au avut È™i au semne È™i simboluri specifice: unele corpuri cereÈ™ti (soarele, luna, stelele), altele corpuri È™i figuri de animale, iar altele obiecte de tot felul. În acelaÈ™i timp, suverani È™i popoare, armate, instituÈ›ii, asociaÈ›ii, familii nobile etc. au adoptat diferite simboluri, considerate reprezentative. Ar fi nevoie de un muzeu imens, ca să fie expuse toate la un loc! Deosebit de toate religiile È™i celelalte instituÈ›ii omeneÈ™ti, CreÈ™tinismul se prezintă în faÈ›a lumii, de douăzeci de veacuri, cu cel mai simplu, dar È™i cel mai mare dintre semne: Sfânta Cruce. Prin comparaÈ›ie, nici unul dintre celelalte n-a reprezentat mai bine un fapt, un adevăr, o realitate. De ce? Pentru că Sfânta Cruce nu este un simbol mitologic, o idee, un obiect magic ori artistic, ci Altar, pe care Iisus Hristos S-a jertfit, ca să ne mântuiască.

SfinÅ£ii PărinÈ›i ai Bisericii ne învață că Sfânta Cruce are trei semnificaÈ›ii: obiect sfânt, semn de închinare È™i cale de urmat, misiune. În pofida faptului că s-a vorbit È™i s-a scris enorm despre ea, că È™tim, aÈ™adar, foarte multe lucruri, Sfânta Cruce rămâne, în esență, o mare taină, sau ‘uÈ™a tainelor’ – cum frumos exprimă un vers din Acatistul Sfintei Cruci (Icos 6), aÈ™a cum de-a pururi taine rămân Sfânta Treime, Întruparea Mântuitorului, Euharistia etc., pe care le primim È™i le înÈ›elegem numai prin credință. Trebuie să reÈ›inem, de asemenea, că în ierarhia liturgică Sfânta Cruce se situează imediat după Maica Domnului È™i înaintea sfinÈ›ilor. Să ne amintim că la încheierea unor slujbe (otpust) se rosteÈ™te: ‘Hristos – Adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, cu puterea cinstitei È™i de viață făcătoarei Cruci È™i cu ale tuturor sfinÈ›ilor, să ne miluiască È™i să ne mântuiască’. ÎnÈ›elegem, astfel, că Iisus Hristos ne mântuieÈ™te (È™i) cu puterea Crucii.

            Principalele tipuri de cruci consemnate din perspectivă etimologică ÅŸi tradiÅ£ională

            Crucea – Vechi simbol cosmic, dar ÅŸi instrument de supliciu

Crucea este un vechi simbol cosmic (mult anterior apariÅ£iei creÅŸtinismului) care reprezenta soarele ÅŸi armonia contrariilor. Punctul de întretăiere a braÅ£elor ei simboliza centrul universului. Cele patru braÅ£e indicau cele patru puncte cardinale. „Cruce“ vine de la cuvântul latin crux-ucis. Termenii stavros (în limba greacă) ÅŸi crux (în limba latină) inseamnau însă numai stâlpul vertical (crux simplex) de lemn, pe care mulÅ£i condamnaÅ£i la moarte erau răstigniÅ£i. „Cuvântul grec pentru cruce, stavros, însemna în sens propriu tot un stâlp vertical sau un element al unui gard, de care se putea atârna vreun lucru oarecare, sau care se putea folosi pentru a împrejmui o bucată de pământ. (…) Åži la romani termenul crux (din care derivă cuvântul «cruce») pare să fi avut la origine sensul de stâlp vertical“ (The Imperial Bible Dictionary). Romanii au preluat metoda execuÅ£iei pe cruce de la cartaginezi.

Încă din antichitate existau mai multe tipuri de cruci. Romanii se foloseau de trei feluri de cruci: crux comissa, denumită ÅŸi crucea Sfântului Antoniu, avea forma literei T; crux immissa, sau crucea latină veche, avea patru braÅ£e (+); crux decussata, sau crucea Sfântului Andrei, avea forma literei X. Mântuitorul a fost răstignit pe o crux immissa. Acest fapt apare ÅŸi în Sfânta Scriptură, unde SfinÅ£ii EvangheliÅŸti Matei (27, 37), Marcu (15, 26), Luca (23, 38) ÅŸi Ioan (19, 19) pomenesc despre titlul pironit deasupra capului lui Iisus Hristos (redat iconografic cu iniÅ£ialele I.N.R.I. – Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor). În Antichitate, crucea era cunoscută drept obiect de tortură. Crucificarea era asociată cu una dintre cele mai înfricoşătoare ÅŸi ruÅŸinoase pedepse aplicate răufăcătorilor, sclavilor, ostaticilor ÅŸi răzvrătiÅ£ilor. Moartea era lentă ÅŸi chinuitoare. Imaginea, una de-a dreptul înfricoşătoare, l-a determinat pe un înÅ£elept să spună: „Răstignirea este moartea cea mai cumplită ÅŸi cea mai înfricoşătoare; fie ca aceasta să fie departe nu numai de trupul unui cetăţean roman, ci ÅŸi de ochii, ba chiar ÅŸi de cugetul lui“ (Cicero, Verr. V, 64, 66 appud Vasile Tarnavski, Arheologia biblică, CernăuÅ£i, p. 314).

            Crucea – Simbol creÅŸtin al mântuirii

CreÅŸtinismul a prefăcut crucea dintr-un instrument de tortură, aducător de moarte, într-un obiect sfânt, dătător de viaţă.  Închinându-se Jertfei ÅŸi Învierii Domnului, creÅŸtinii au făcut analogia între forma crucii ÅŸi poziÅ£ia de rugăciune cu braÅ£ele întinse, iar străvechiul simbol al victoriei soarelui asupra forÅ£elor întunericului a devenit semn al mântuirii ÅŸi al biruinÅ£ei întru Iisus Hristos, „Soarele Dreptăţii“. Cinstirea Sfintei Cruci a căpătat o pondere deosebită mai ales după ce Sfânta Împărateasă Elena, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare, a descoperit la Ierusalim lemnul crucii de pe Golgota (la anul 326), iar Constantin însuÅŸi a adoptat deja crucea ca emblema pentru steagurile ÅŸi monezile sale, după ce la anul 312, când îl înfruntase pe rivalul său MaxenÅ£iu, semnul crucii i se arătase pe cer, ca promisiune de biruinţă (În hoc signo vinces, „Întru acest semn vei învinge“). El a ridicat în inima Romei o cruce impunătoare (prototipul troiÅ£elor de mai târziu). Sinodul al ÅŸaptelea ecumenic (Niceea, 787) a stabilit definitiv că modul de cinstire al Sfintei Cruci este asemenea cu cinstirea Sfintelor Icoane, ea reprezentând semnul distinctiv ÅŸi plin de putere al credinÅ£ei ÅŸi evlaviei creÅŸtine. Bisericile creÅŸtine tradiÅ£ionale sunt construite în formă de cruce ÅŸi poarta crucea în vârf, ca semn distinctiv ÅŸi sfinÅ£itor. Semnul crucii se regăseÅŸte ÅŸi în stemele multor ţări. CredincioÅŸii obiÅŸnuiesc să poarte crucea la gât, iar mormintele creÅŸtine sunt marcate cu cruci. Canonul prevede ca orice fel de cruce să fie sfinÅ£ită înainte de a i se dă o destinaÅ£ie sau alta.

            Depre dimensiunea creÅŸtină a Crucii

Crucea (lat. crux) apare drept simbol creÅŸtin pe la sfârÅŸitul secolului al IV-lea ÅŸi începutul secolului al V-lea. Este unul dintre simbolurile cele mai răspândite ÅŸi în acelaÅŸi timp printre cele mai vechi. El se găseÅŸte scrijelit chiar ÅŸi în peÅŸterile preistorice, din perioada epocii de piatră. Înainte de apariÅ£ia creÅŸtinismului, crucea reprezenta soarele, armonia contrariilor (cerul ÅŸi pământul), centrul ei fiind mijlocul universului. Cele patru braÅ£e indicau cele patru puncte cardinale. În perspectiva liturgică sau bisericească, „cruce“ poate avea înÅ£elesul de crucifix ori de cruce manuală. În sens spiritual, crucea reprezintă „chinul moral“, care vorbeÅŸte de dogma creÅŸtină a ispăşirii.

Se cunosc aproximativ patru sute de forme de cruci, dintre care următoarele sunt cele mai răspândite: crucea Tau (în formă de T) este cel mai vechi simbol, cu origine în vechea Chaldee; crucea ortodoxă, greacă; crucea catolică, latină (actualmente este forma cea mai răspândită); crucifixul (în primele secole după răstignirea lui Iisus Hristos nu s-a prezentat corpul Acestuia pe cruce. La Sinodul Trullanic din anul 691 s-a acceptat prezentarea unui tânăr pe cruce. Ulterior, prin secolul al X-lea, după abolirea pedepsei cu moartea prin crucificare, când din memoria colectivă a creÅŸtinilor a început să dispară asociaÅ£ia negativă a crucii cu chinurile crucificării, s-a pus trupul lui Iisus pe cruce în locul tânărului anonim).

            „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase…“

„O, creÅŸtine, nici un lucru să nu faci, până nu faci semnul Sfintei Cruci, când pleci în călătorie, când începi lucrul, când te duci să înveÅ£i carte, când eÅŸti singur ÅŸi când eÅŸti cu mai mulÅ£i; pecetluieÅŸte-Å£i cu Sfânta Cruce fruntea ta, trupul tău, pieptul tău, inima ta, buzele tale, ochii tăi, urechile tale ÅŸi toate ale tale să fie pecetluite cu semnul biruinÅ£ei lui Iisus Hristos asupra iadului. Åži nu te vei mai teme atunci de farmece sau descântece sau de vrăji. Că acelea se topesc de puterea Crucii, ca ceara de la faÅ£a focului ÅŸi ca praful în faÅ£a vântului“. (Sfântul Chiril al Ierusalimului)

AÅŸadar, CreÅŸtinismul a transformat crucea dintr-un instrument de tortură, aducător de moarte, într-un obiect sfânt, dătător de viaţă, curaj ÅŸi speranţă. Crucea este simbolul de căpătâi al creÅŸtinismului, cel ce reprezintă patima, moartea ÅŸi învierea Domnului. Bisericile creÅŸtine tradiÅ£ionale sunt construite în formă de cruce ÅŸi poartă crucea în vârf. Semnul crucii se regăseÅŸte ÅŸi în stemele multor ţări. Canonul prevede ca orice tip de cruce să fie sfinÅ£ită înainte de a i se atribui o destinaÅ£ie sau alta. Altminteri, odată cu descoperirea la Ierusalim a lemnului crucii de pe Golgota (anul 326) de către Sfânta Împărăteasă Elena, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare, cinstirea Sfintei Cruci a dpbândit, căpătat o (mai) mare importanţă. După cum am mai spus, chiar Împăratul Constantin a adoptat crucea ca emblemă pentru steagurile ÅŸi monedele sale. El a ridicat în centrul Romei o cruce impunătoare (modelul troiÅ£elor de mai târziu). Pentru Sfântul Ignatie, Biserica îÅŸi are originea în lemnul crucii, iar creÅŸtinii sunt ramurile ei. Venerarea Sfintei Cruci este legată de lauda Învierii: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, ÅŸi Sfântă Învierea Ta o lăudăm ÅŸi o mărim“.

           „Semnul Fiului Omului“ în CreÅŸtinism

În Noul Testament, crucea este legată de Mântuitorul Iisus Hristos. Prin jertfa Lui pe cruce, aceasta a devenit simbolul mântuirii neamului omenesc. După cum am mai spus, braÅ£ele crucii au o semnificaÅ£ie aparte. Cel orizontal arată că jertfa lui Iisus se răsfrânge asupra întregii lumi, iar braÅ£ul vertical arată actul de refacere dintre ceresc ÅŸi pământesc. În sens spiritual - duhovnicesc, crucea reprezintă dragostea lui Dumnezeu faţă de noi. Însăşi jertfa Mântuitorului este o mărturie în acest sens ÅŸi arată esenÅ£a iubirii creÅŸtine, pentru că „nimeni nu are mai mare dragoste decât aceasta ca viaÅ£a să ÅŸi-o pună pentru prietenii săi“, spune Iisus (Ioan 15, 13). Sfânta Scriptură vorbeÅŸte despre „semnul Fiului Omului“ (Matei 24, 30) ÅŸi al creÅŸtinilor ca o dovada a iubirii lui Dumnezeu faţă de om. Cu alte cuvinte, credincioÅŸii se închină Sfintei Cruci pentru că jertfa lui Iisus ne-a adus nouă, celor mulÅ£i, ÅŸansa de a obÅ£ine viaÅ£a veÅŸnică.

Altfel spus, omul are posibilitatea să se vindece sufleteÅŸte ÅŸi trupeÅŸte prin puterea Crucii. Cele trei degete împreunate reprezintă Sfânta Treime. Cele două degete strânse în palma mâinii drepte reprezintă, pe de o parte, cele două firi ale Mântuitorului Iisus Hristos, unirea dintre firea umană ÅŸi cea dumnezeiască, coborârea lui Dumnezeu pe pământ, iar, pe de altă parte, îi reprezintă pe Adam ÅŸi Eva care se închină Sfintei Treimi aici, pe pământ. PărÅ£ile trupului însemnate au ÅŸi ale un simbolism dogmatic: fruntea reprezintă cerul, pântecele simbolizează pământul, iar umerii închipuie locul ÅŸi semnul puterii.

            În loc de concluzii sau încheiere - Pământul Românesc, expresia suferinÅ£ei Crucii de secole

Vitregia istoriei noastre ca neam a lăsat urme adânci. Una dintre virtuÅ£ile pe care o dă suferinÅ£a Crucii este răbdarea. Prin îndurarea necazurilor ÅŸi a încercările vieÅ£ii, românii au dobândit putere sufletească ÅŸi de aici vine ÅŸi recunoaÅŸterea lui Dumnezeu. Ca să luăm doar un singur exemplu, troiÅ£ele ridicate la răscruci, lângă fântâni, biserici, cimitire, mai ales la sate ÅŸi oraÅŸe, sunt mărturii ale credinÅ£ei în puterea supremă. Nici o Å£ară ortodoxă nu are atâtea troiÅ£e ÅŸi răstigniri ca cele din Å£ara noastră. Cinstirea Crucii în felul acesta, aproape instinctiv, în mod natural, ne-a ajutat să biruim răul. Prin urmare, Praznicul înălţării Sfintei Cruci este pentru noi, românii, una dintre sărbătorile creÅŸtine cele mai vechi, care se serbează la 14 septembrie, cu începere din secolele VII-VIII.

Dr. Stelian GomboÅŸ

https://steliangombos.wordpress.com/