Gânduri referitoare la modul primirii Sfintei Împărtășanii

Sfânta Împărtășanie stă în centru vieții creștine și în jurul acestui adevăr gravitează spiritualitatea ortodoxă. Ea reprezintă comuniune cu Hristos (Ioan, 6, 56), arvuna vieții veșnice (Ioan 6,58), actualizarea permanentă în mod nesângeros a Jertfei sângeroase a Mântuitorului Iisus Hristos (I Corinteni 11, 26) , precum și integrare în Trupul Cel tainic sau mistic al lui Hristos adică Biserica Sa cea Sfântă (I Corinteni 10, 17).

În ceea ce privește Euharistia, se poate face distincție între Taina în sine care înseamnă Trupul și Sângele Domnului prezent real în elementele euharistice și modul administrării ei primitorului ce se apropie „ cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste”. Desigur, modul administrării corespunde credinței sau eventual puținei credințe sau chiar necredinței primirii Sfintei Împărtășanii. Puțina credință, necredința precum și mulțimea păcatelor caracterizează starea de nevrednicie care are efecte negative asupra celui ce cutează a se împărtăși astfel, precum spune sfântul Apostol Pavel: „oricine va mănânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat față de trupul și de sângele Domnului. Să se cerceteze omul pe sine și numai așa să mănânce din această pâine și să bea din acest pahar. Cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie osândă luiși mănâncă și bea, (I Corinteni 11, 27-29).

În istoria liturgică a Bisericii conform marilor liturgiști precum Ene Braniște[1], modul administrării Sfintei Împărtășanii a variat de la primirea Sfântului Trup în palmă și sorbirea Sfântului sânge din potir așa cum  se cuminecă preoții, sau primirea Sfântului Trup înmuiat în Sfântul Sânge, ca mai apoi apoi să fie folosită drept instrument al administrării Dumnezeieștilor Taine lingurița[2]. Despre vechimea linguriței în practica liturgică, aceiași liturgiști presupun perioada precalcedoniană (451) plecându-se de la argumentul că și bisericile necalcedoniene folosesc acest obiect liturgic. Alții afirmă că Sfântul Sofronie în viața Cuvioasei Maria Egipteanca ar fi împărtășit-o pe aceasta folosind lingurița așa cum apare și în iconografia veche.[3] Trecând peste părerile personale ale liturgiștilor și peste diferitele practici care au existat în primul mileniu, toți sunt de acord că folosirea linguriței s-a practicat în secolele VIII și IX în Antiohia și Ierusalim ca mai apoi să se generalizeze în tot Răsăritul Ortodox în secolele al XI-lea și al XII-lea[4].

Împotriva practicii romano-catolice de a împărtăși numai cu Trupul nu și cu Sângele (ostia), folosirea linguriței era o dovadă evidență a rânduielii ortodoxe de împărtășire a mirenilor sub ambele forme adică și cu trupul și cu sângele, după porunca Mântuitorului(Matei 26, 26-28; I Corinteni 10, 16-17).

Drept aceea, de cel puțin 1000 de ani, lingurița face parte dintre obiectele liturgice, consacrată printr-o rugăciune de sfințire[5], iar istoria Bisericii nu cunoaște nici un caz de îmbolnăvire din cauza împărtășirii mai multor credincioși cu o singură linguriță, deși au fost multe epidemii și molime, unele din ele foarte severe.

Aș mai adăuga că în anumite condiții speciale, de exemplu în vremuri de prigoană, au existat și moduri speciale de împărtășire. De pildă, în primele veacuri, precum citim în Viețile sfinților, martirii purtau Sfânta Împărtășanie într-o amuletă, sau o cutiuță atârnată la gât și înaintea jertfei supreme se cuminecau singuri. Această idee este descrisă și în romane celebre religioase preum Qvo Vadis, Martirii, Fabiola, etc.

De asemenea în închisorile comuniste, rezistența prin credință a fost o coordonată foarte puternică, iar primirea Sfintei Împărtășanii era o dorință arzătoare. De pildă, părintele Justin Pârvu povestește că săvârșea Sfânta Liturghie în condițiile concentraționare, iar Sfânta Împărtășanie o punea cu evlavie într-un boț mic de pâine, apoi, în mare taină o așeza pe geamul de la toaletă sau în alt loc la îndemâna deținuților și prin alfabetul morse se indica celor pregătiți unde puteau găsi mărgăritarul cel de mare preț[6].

Tot condiție excepțională poate fi socotită împărtășirea unui bolnav a cărui cavitate bucală este roasă de cancer și el este hrănit printr-un tub implantat în gât în esofag. Am împărtășit un asemenea bolnav folosind siringa pe care apoi am spălat-o într-un vas special, am consumat apa respectivă și apoi am ars siringa și acul.

Excepțiile însă nu pot deveni regulă.

Prin anii ’80 – ’90, în zona Neamțului câțiva preoți cu tendințe înnoitoare și cu mare temere de îmbolnăvire au recurs la următoarele procedee:

1. Folosirea mai multor lingurițe; într-o cană aveau lingurițele nefolosite cu care împărtășeau pe credincioși, fiecare cu o linguriță, pe care apoi o punea într-o altă cană,(nu cunosc ce făceau apoi cu lingurițele);
2. Fiecare credincios venea cu lingurița lui, o scotea dintr-un șervețel sau dintr-o batistă curată, preotul o lua și-l împărtășea, apoi îi dădea lingurița înapoi, (nu cunosc ce făcea credinciosul cu lingurița respectivă);
3. Sterilizarea lingurițelor pentru a da credincioșilor încredințarea că totul este conform unor reguli de igienă, asemenea instrumentarului medical.

Toate aceste practici au fost taxate de frații preoți ca inovații în cult și în urma multor critici, respectivii preoți au renunțat, revenind la rânduiala îndătinată și anume împărtășirea cu o singură linguriță.

O altă practică a apărut sporadic în ultima vreme și în țară și în diaspora, ba chiar și în alte Biserici Ortodoxe de a da Sfânta Împărtășanie cu lingurița, răsturnându-o în gura credinciosului fără ai atinge buzele ca și cum ar fi ceva necurat și nevrednic de atins, iar dacă primitorul mai schițează o grimasă ce seamănă a scârbă, atunci nu mai este nici credință nici bucurie duhovnicească, ci totală contradicție cu zicerea psalmistului: „gustați și vedeți că bun este Domnului…”( Ps. 33,8  ), sau cu textul străvechii cântări:„…nici sărutare îți voi da ca Iuda…”

O dată cu răspândirea pandemiei și anunțarea unor măsuri adecvate de igienă personală și colectivă au apărut critici vehemente la adresa Bisericii referitoare la sărutarea icoanelor, moaștelor, adunarea în locașul de cult neigienizat și mai ales împărtășirea credincioșilor cu o singură linguriță. Primul comunicat al Patrarhiei Române a creat o confuzie, credincioșii asaltându-ne cu întrebări pe această temă, ba chiar au ezitat primirea Sfintelor Taine sau au venit cu linguriță proprie. Este foarte posibil ca autoritățile statului să impună Bisericii renunțarea la acest mod de împărtășire  a credincioșilor cu lingurița și în consecința să fie forțată să hotărască un alt mod administrare a Sfintelor Taine.

Ca un umil preot cu activitate și experiență de 40 de ani de slujire sacerdotală, îndrăznesc a propune conducerii Sfintei noastre Biserici, ca la o eventuală hotărâre pe această temă, să se țină cont de următoarele trei aspecte:

1. Practica împărtășirii credincioșilor cu lingurița există în toate Bisericile ortodoxe surori, deci este o practică panortodoxă și ca atare se cuvine a păstra în ciuda oricăror presiuni unitatea dogmatică, canonică și liturgică pentru întreaga Biserică cea una, sfântă, sobornicească și apostolească. Asupra unor Biserici ortodoxe surori, ca de pildă Bulgaria, Georgia, Rusia și altele, nu există o presiune cu privire la această problemă din partea autorităților statale respective și deci vor rămâne credincioase aceleași practici de împărtășire cu lingurița. Asupra altor Biserici locale precum Cipru, Grecia, România și altele, presiunea autorităților este mai mare și dacă s-a reușit închiderea Bisericilor –iată o premieră istorică -, de ce n-ar reuși interzicerea linguriței și impunerea găsirii unei alte modalități igienice, moderne, eventual de la distanță sau de ce nu, împărtășire virtuală on line. În acest caz ar apărea o diferență de practică liturgică între două grupuri de Biserici Ortodoxe, foarte asemănătoare cu existența celor două calendare și cu toate consecințele acestora în plan panortodox;
2. În interiorul corpului eclesial românesc există un segment consistent de preoți, monahi, monahii și credincioși mireni foarte tradiționaliști și care n-ar accepta nici o schimbare, mai ales cei din Moldova. Există experiența legată de îndreptarea calendarului, de Sinodul din Creta, în urma cărora au apărut grupări schismatice, ceea ce poate duce la concluzia că și legat de problema aceasta, a linguriței ca mod de administrare a Cuminecăturii, s-ar putea repeta istoria și nu mai este cazul să apară noi rupturi. În antiteză însă, există și o aripă ortodoxă, numită de unii ortodoxia liberală, care ar dori anumite înnoiri, modernizări sau pe drept cuvânt un agiornamento, mai ales cu privire la practica primirii Sfintei Împărtășanii. Doar luarea în discuție a unei schimbări de practică liturgică ar deschide cutia pandorei și pentru alte chestiuni, pentru a face parte din „lumea cea cu modă nouă”, așa cum spune Sfântul Ioan Iacob.
3. Să se țină cont în mod deosebit de virtutea teologică a credinței absolut necesară în contextul primirii Sfintei Împărtășanii, mărturisită cu pronume de întărire: „…încă cred că acesta este însuși Preacuratul Tău Trup și acesta este însuși Scumpul Tău Sânge…”[7].

Din punct de vedere dogmatic este o legătură intrinsecă între prezența reală a lui Hristos în Euharistie și modul prezenței Sale prin Prefacere (μεταόλή). Tot la fel, din punct de vedere liturgic, este o legătură indisolubilă între Taina Euharistică, adevărul că în potir este Trupul și Sângele Său și modul administrării Tainei. Modul administrării consfințește, confirmă, întărește credința, sau dimpotrivă este prilej de raționalizare, de secularizare, de bagatelizare, de ispitire sau chiar de necredință, asemănându-o cu un act medical sau cu un ritual formal și fără conținut duhovnicesc. Modul administrării  nu trebuie să strivească „corola de minuni” a Tainei Tainelor, nici să pună sub microscop, sub lupă sau în eprubetă ceea ce este mai presus de minte, de gând și de cuvânt.

Creștinul ortodox a avut, are și va avea credința puternică, statornică și neclintită că în Sfântul Potir se află Hristos Domnul cu Trupul, cu Sângele, cu Sufletul și cu Dumnezeirea, adică Hristos cel Viu și Înviat, Dumnezeu adevărat și Om adevărat. Deci Sfânta Euharistie este părtășie cu „Cel ce este calea adevărul și Viața” (Ioan,14,6), cel ce se împărtășește „viu va fi în veci” (Ioan, 6, 51), ea este dată „pentru viața lumii” (Ioan 6, 51) și are drept efect „viața veșnică și învierea în ziua cea de apoi” ( Ioan 6,54). Binecredinciosul creștin a primit Sfintele Taine din linguriță, încredințat fiind că rostirea preotului „…spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”, exprimă o realitate absolută și că „Dumnezeu nostru cel ce este foc mistuitor” ((Evrei, 12, 29), i se dă prin cleștele cel ce ia cărbunele de pe jăratec, iar serafimul îi zice ca profetului Isaia: „iată s-a atins de buzele tale și va șterge toate păcatele tale și fărădelegile tale le va curăți” (Isaia 6, 6-7). Același creștin ortodox niciodată nu a avut teama că Sfânta Împărtășanie ar fi prilej de îmbolnăvire, de contaminare sau de moarte. În istoria Bisericii nu se cunoaște nici un caz de îmbolnăvire din cauza împărtășirii cu aceeași linguriță. Dimpotrivă, cazuri de vindecări de boală prin primirea Sfintei Împărtășanii sunt nenumărate. Pandemiile și epidemiile vin și trec așa cum au trecut multe de-a lungul veacurilor, lumea însăși trece după cuvântul Sfântului Apostol Pavel care zice „că trece chipul lumii acesteia” (I Cor 7, 31). Numai Biserica cea sfântă, „stâlp și temelie a adevărului” (I Tim., 3.15) va dăinui în veci, cu toate rânduielile ei, căci după cuvântul Întemeietorului ei „nici porțile iadului nu o vor birui” (Matei, 16, 18).

[1] Pr. prof. univ.  Dr. Ene Braniște, Liturgica Generală, ed. Basilica, București, 2015, p. 288-289.

[2] Ibidem.

[3] Ierom Petru Pruteanu, Liturghia Ortodoxă istorie și actualitate, ed. Sofia, București, 2012, p.349-352.

[4] Ibidem, p. 352.

[5] Molitfelnic,  EIBMBOR, București, 2006, p. 636.

[6] Filotheu Bălan, Viața Preacuviosului Părinte Justin Pârvu, vol I, Mănăstirea Petru Vodă, p. 189.

[7] ***Liturghier, EIBMBOR, București, 2012, p.189.

Sursa: Revista Atitudini