Gânduri la vreme de Coronacriză în familie

Tablou general

Familia este afectată şi ea de timpurile acestea de criză pe care le trăim. Atât familiile monoparentale, cât şi familiile extinse, fiecare la modul specific, suferă de pe urma condiţiilor actuale de trai. A fi şi a fi împreună îşi pot schimba feţele radical. Încărcătura emoţională negativă are acum mai multe şanse să se acumuleze şi să irumpă atunci când nu te aştepţi şi de la cine nu te aştepţi. Oamenii stau acum în familii mai mult decât niciodată şi situaţia aceasta obligă la adaptare comunicaţională continuă.

Perspectivele sumbre ale viitorului aduc şi ele umbra lor. Nu ştim ce va fi cu şcoala, mai ales cu elevii aflaţi în ani terminali, nu ştim ce şi cum procedează femeile care trebuie să nască şi ce se va întâmpla dacă vreunul dintre noi se va îmbolnăvi şi va necesita spitalizare, nu ştim ce va mai fi cu serviciul şi cu banii… Toate aceste elemente de nesiguranţă vin cu bagajul lor care, la un moment dat, ne poate îndoi spatele sufletului şi aşa împovărat de grijile zilnice. În plus, ne contaminăm emoţional şi cu problemele altora deoarece dorim să fim bine informaţi şi, astfel, ne deschidem ochii, mintea şi inima spre toate canalele de comunicare posibile.        

Familia trece în aceste condiţii un test de care va depinde viitorul ei mai mult sau mai puţin apropiat, mai ales că acum, la umbră, pe şest, s-au luat decizii la cel mai înalt nivel în favoarea educaţiei pentru sănătate şi care vine la pachet cu cea sexuală în şcoli (Spătaru, 2020).

Criza Corona are mai mulţi fii şi mai multe fice: bani mai puţini în buzunarele românilor, şcoală deficitară la nivelul exerciţiului online, sistem sanitar destul de precar, perspective reduse de antreprenoriat, călătorii, concedii şi nunţi anulate în 2020 etc. E adevărat şi că printre aceşti băieţi şi printre aceste fete de sânge mai pot fi şi fraţi şi surori vitrege cum ar fi: cititul unor cărţi, dialogul introspectiv cu sinele, de ce nu rugăciunea, chiar discuţiile mai îndelungate cu membrii familiei care, cu această ocazie, se pot dovedi a fi oameni de treabă. Sau nu.

Familia în criză 

Trăim vremuri confuze din toate punctele de vedere. Probabil că dacă nu ne-am mai gândi toată ziua numai la măşti, mănuşi şi dezinfectanţi, am ajunge şi la conştientizarea universului familial. Să respectăm ordonanţele şi recomandăile în interesul sănătăţii noastre, dar să nu uităm nici de lucrurile esenţiale cum este, de pildă, familia. Altfel spus, pe acestea să le faceţi dar nici pe celălalte să nu le lăsaţi! Să ieşim din ceaţa fricii şi să ne ocupăm şi de noi!

La un moment dat, în media online, circula o butadă: A: “De ce sufli în trompetă? B: “Ca să fugă tigrii. A: “Păi pe-aici nu sunt tigrii! B: Păi vezi?”

Să nu mă înţelegeţi greşit; eu nu opun măştile şi mănuşile sanitare instituţiei familiei. Vreau doar să subliniez că pe măsură ce ne obişnuim cu mijloacele acestea igienice, e foarte posibil să înceapă să cadă şi altfel de măşti ale soţului faţă de soţie şi ale soţiei faţă de soţ. Iar când astfel de măşti cad, iarăşi spun, e extrem de probabil ca soţul sau soţia să-şi arunce mănuşa unul altuia. Spaţiul domestic se poate transforma uşor acum din cuibuşor de nebunii în ring pugilistic.  

Până la un punct familia este un dat. Ni se pare că e acolo tot timpul şi că aşa şi trebuie să fie. Poate credem că este invincibilă. Oricum o considerăm ca pe un fel de “casă” şi poate chiar din cauza asta atunci când spunem că un bărbat şi o femeie se căsătoresc noi credem că ei pot face casă împreună, adică pot sta unul cu altul şi pot realiza diferite lucruri amândoi. Numai că spre deosebire de o casă care chiar dacă e stabilă în sine poate beneficia şi de o asigurare consistentă în caz de incendiu sau calamitate naturală, familia nu poate fi asigurată de nimic. E adevărat Slujba Cununiei care s-a oficiat acum patru, zece, cincisprezece, douăzeci de ani… are o anumită greutate în a considera familia un monolit puternic, însă nu este de ajuns. Cineva a scris o carte şi a ales pentru ea un nume sugestiv: “Iubirea nu este de ajuns”. Dacă ar fi să parafrazăm acest titlu, am spune că, deşi este fundamentală, nici Cununia nu este de ajuns… Căci Taina Cununiei nu este magie pură care acţionează otova în vieţile oamenilor care, astfel, nu mai pot face nimic împotriva ei şi nu mai pot face rabat de la fericirea de a fi împreună până la adânci bătrâneţe. Nici bani nu mai sunt de ajuns pentru ca o familie să fie fericită. De fapt, în ciuda miturilor, banii n-au fost niciodată de ajuns pentru asta. Aşadar, chiar dacă se spune adesea că “banii nu aduc fericirea dar o întreţin”, cei bogaţi pot verifica acum, la vreme de Coronacriză, că banii nu mai întreţin nimic. Şi, din păcate, uneori nici copiii nu mai sunt un dig atât de puternic împotriva viiturii existenţiale.

Deja e un truism să spunem că după o anumită experienţă de viaţă împreună cel puţin o bună parte din fluturii din stomac au zburat şi s-au transformat în păsărele ale căror triluri populează zonele “superioare” ale capului. Dacă până acum oamenii s-au putut considera fericiţi doar pentru că nu au avut vreme să se certe, în condiţii de stres lucrul acesta nu mai este posibil deoarece acum au tot timpul să o facă. Pentru că, nu-i aşa, copiii nu mai trebuie duşi la şcoală sau la creşă, nu mai e cazul de diverse activităţi pe care copiii le frecventau de-a lungul unei săptămâni obositoare, apoi, cu puţin “noroc” amândoi părinţii sunt în şomaj tehnic, şi, uite aşa, timpul devine dintr-o dată extrem de generos cu noi. Unde mai pui şi că activităţile de loisir sunt şi ele puse la zid, femeile nemaiputând merge la coafor, masaj facial ori la shoping în tihna aceea proverbială, nici bărbaţii nemaiîntâlnindu-se la o bere ori la o mişcare…

Şi ce să facem noi acum cu timpul?! Sa vorbim ştim, dar oare mai ştim să comunicăm? Să ne înghiontim ştim, dar oare mai ştim să ne jucăm unul cu altul? Să fim ironici cu defectele celuilalt ştim, dar oare mai ştim să avem răbdare unii cu alţii?

Limbajele iubirii – şanse familiale de neocolit

Sunt cinci limbaje ale iubirii în familie la care ar trebui să ne gândim mai des, mai ales acum, în condiţii de coronacriză:

1. Declaraţiile: se pare că atunci când ni se fac complimente suntem mai dispuşi să îndeplinim dorinţele celuilalt. Mark Twain spunea că “un compliment bun îmi ajunge două luni”. Deci, vreo şase complimente ar trebui să-mi ajungă un an întreg.
2. Timpul în doi: nu prezenţă fizică aglomerată – asta oricum o avem din belşug la vreme de coronacriză, ci prezenţă efectivă şi calitativă în doi, astfel încât nimic să nu distragă atenţia.
3. Darurile: acum, dat fiind comandamentul #Stai Acasă, darurile obişnuite nu prea se mai pot face. Cu creativitate se pot identifica totuşi soluţii de către fiecare. Uneori, cel mai mare dar pe care poţi să-l faci celuilalt este prezenţa ta fizică, să i te dăruieşti pe tine însuţi.
4. Serviciile: să nu impui soţului/soţiei să facă nimic. Să-l/s-o rogi şi atât. Dragoste cu sila nu se face. Dacă rugăminţile binevoitoare întreţin dragostea, atunci tonul poruncitor o limitează.
5. Contactul fizic: este cel care poate consolida sau distruge o relaţie. Poate susţine ura sau iubirea. Atenţie mărită în situaţia de anxietate generalizată adusă de coronacriză!

Sigur că iubirea jertfelnică sau agapică este cea care poate salva familia din orice unghi mort s-ar putea ea afla. Uneori, rezervorul afectiv e gol şi tot ceea ce simţi este un gol sufletesc şi multă suferinţă (Chapman, 2015). Reperul transcendent e acum fundamental.

“Doamne, simt că nu mai pot, nu mai am pur şi simplu răbdare. Ajută-mă Tu, Doamne! Îţi dau nerăbdarea, tristeţea, necazul şi zăduful meu Ţie. Dă-mi putere să trec şi peste asta. Doamne fi cu noi căci pe altul afară de Tine nu avem. Doamne al puterilor, mântuieşte-ne pe noi. Amin”.

Fără ajutorul lui Dumnezeu cu greu va putea cineva ierta şi iubi până la capăt “dar Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33).

Studiu de caz

În cele ce urmează, vă dau un exemplu de posibil scenariu de dialog în familie:

Soţul (gândind că acum este momentul să mai îndrepte câte ceva în relaţia cu soţia): Draga mea, cu ce te pot ajuta?

Soţia (mă întreabă pe mine de parcă nu ar vedea câte mai sunt de făcut): Strânge şi tu lucrurile din sufragerie, aspiră şi şterge pe jos!

Soţul (pe ce ton îmi vorbeşte de parcă eu îi dau ei de lucru): Bine, dragă. Mă apuc imediat.

Soţia (am mai auzit eu vorba asta): Să strângi tot!

În continuare, soţul se ţine de cuvânt şi se apucă de treabă dar, aşa, mai “ca bărbaţii” cum se spune şi un lucru îl ia iar două le lasă…

Soţia (gândind că lui, de fapt, nu-i pasă de curăţenia în casă şi că vrea să o dea după vişin şi de această dată): Dragă! Tu nu vezi câte rămân în urma ta?! Fii puţin mai atent!

Soţul (e tot timpul nemulţumită): Draga mea, eu fac ce fac pentru tine!

Soţia (uite cum o dă pe mine acum!): O faci pentru noi, nu pentru mine!

Soţul (ca de fiecare dată, nu apreciază nimic din ceea ce fac): Ştii ce, dragă! După ce trece coronacriza asta, mai bine angajez o menajeră în casă.

Soţia (eu îi dau sfaturi bune şi el se eschivează ca de obicei de la treabă): Ai deja o menajeră în casă! La ce-ţi mai trebuie una?!

Soţul (îmbufnat că nimic nu-i iese cum trebuie şi că soţia s-a enervat din nou): Pentru tine nimic nu fac cum trebuie! Mai bine îmi vedeam de treaba mea! Eşti o nerecunoscătoare!

V-am dat acest studiu de caz, pentru a avea în faţă un model clasic posibil de comunicare distorsionată în familie. Am prezentat dialogul pe două niveluri: dialogul interior al fiecăruia cu sine şi schimbul propriu-zis de replici între soţ şi soţie.

Deşi toţi vorbim, comunicăm mai puţin. Exerciţiul comunicării corecte, mature şi sănătoase în familie lipseşte uneori tocmai pentru că pe nimeni nu îl preocupă lucrul acesta. Se pare că a vorbi unul cu altul în felul acesta e ceva obişnuit… Până la urmă, nu-i aşa?, nu la fel au vorbit între ei şi părinţii noştri?

De la faptul că gândim una şi spunem alta se acumulează o încărcătură emoţională care poate veni ca o inundaţie peste viaţa de familie. Nemărturisirea naşte suferinţă. Oamenii suferă şi nu înţeleg de ce. Doar vor şi îşi vor binele unul altuia. Cu toate acestea, li se pare că nu sunt ascultaţi şi celălalt nu le împlineşte nevoile. Uită că, în fond, ei înşişi nu şi le comunică în familie.

Exact în acest context apar interpretările, generalizările, profeţiile în familie.  Adică eu nu mai înţeleg ceea ce vrei tu să îmi transmiţi şi “prefer” să înţeleg ceea ce pot eu să înţeleg, funcţie de disponibilitatea mea pentru tine - interpretarea; apoi iau un gest, o vorbă sau un comportament şi spun că tu întotdeauna faci sau spui aşa – generalizarea; mai mult, eu cred că ştiu unde se ajunge dacă tu continui să faci aşa sau altfel… şi, uite aşa, se ajunge la o prejudecată profetică, ca o închisoare de gândire dacă vreţi, prin care eu te judec în tot ceea ce faci funcţie de ceea ce cred eu despre tine că vei face – profeţia (Beck, 2012, p. 35, 41, 50).     

În loc de concluzii…recomandări

Şi unde mai punem şi că în agenda ascunsă a familiei mai sunt şi lucruri depozitate cu grijă mare pentru ca nu cumva să iasă la suprafaţă. Iar treaba aceasta a mers bine cât timp n-am avut timp. Aşa cum spuneam, ni se poate părea că suntem fericiţi pentru că nu avem timp să ne certăm. Asta în perioade normale de timp. Dar acum, la vreme de Coronacriză, măştile cad una câte una şi cele ascuse au toate şansele să vină la lumină.

Acum că (mă) privesc în oglindă îndrăznesc să-mi dau două… sfaturi:

1. Cum zicea părintele Cleopa: “rabdare, rabdare şi iarăşi rabdare” sau dacă ar fi să mă iau după filosofia de viaţă orientală mi-aş spune odată cu Rudyard Kipling: “Şi cald tu să rămâi/ Chiar dacă afară ninge/ Aceasta-i arta/ De-a învinge”.
2. Pe principiul de a nu promite nimic atunci când eşti fericit/nervos, m-aş îndemna stăruitor să nu iau acum decizii esenţiale pentru viitorul familiei. E vreme. Nimic nu e veşnic. Nici măcar Coronacriza. Familia mea are şansa de a fi… veşnică. Atunci, nu-i aşa, să profit de ea. 

Şi cum mă uit mai atent în oglindă, pe cine credeţi că văd undeva în backstage? Dincolo de (auto)ironia care se poate uşor mirosi în aceste cuvinte, un adevăr rămâne esenţial: suntem toţi fii ai Învierii! Nici măcar moartea  nu poate schimba asta. A încercat odată şi nu i-a mers. Şi pentru că veni vorba de oglindă, ştiţi că e imposibil să o foloseşti pe întuneric. Deci, pentru că lumina este importantă pentru clarviziunea cu care ne (auto)analizăm, aş dori să închei cu salutul pe care un Sfânt al Luminii Necreate, Serafim de Sarov, îl folosea ori de câte ori se întâlnea cu cineva: “Bucuria mea! Hristos a înviat!”   

Bibliografie:

1. BECK, Aaron, T., (2012). Iubirea nu este de ajuns: cum rezolvi problemele de cuplu cu ajutorul terapiei cognitive, traducere de Ioana Pricop, Bucureşti: Editura Trei.
2. CHAPMAN, Gary, D., (2015). Cele cinci limbaje ale iubirii: cum să-i arăţi partenerului că eşti implicat trup şi suflet în relaţie, traducere de Irina-Margareta Nistor, Bucureşti: Editura Curtea Veche Publishing.
3. SPĂTARU, Stela, (2020). https://bpnews.ro/2020/04/08/cum-se-va-face-educaţia-sexuală-în-şcoli-lecţii-de-masturbare-pentru-copiii-de-0-4-ani/#.Xo-G8plS9PY.