Clopotul în vremea și locul românesc

Patrimoniului universal i se adaugă un studiu de referință: ”Proiectul unei limbi universale – istoria clopotelor de la origini”, unica ”enciclopedie mondială despre clopote, clopoței, tălăngi și zurgălăi” așa după cum însuși autorul menționează în primele pagini ale volumului. In elaborarea acestui studiu, dl. Ovidiu Oana-pârâu studiază cu minuțiozitate, izvoarele istorice, religioase, literare, mitice pentru a releva tezaurul umanității. Capitolele volumului însumează un corpus documentar care atestă existența clopotelor din răstimpuri străvechi, încă din antichitate.

Capitolul ”Clopotele României” captează atenția prin abundența relatărilor care statuează un timp și un spațiu al permanenței pe teritoriul românesc. ”Sentimentul românesc” al dăinuirii noastre este atât de bine înrădăcinat în pământul țării, în pofida vitregiilor istoriei. O argumentează particula noiciană ”întru”: ”Prin determinările propriei sale istorii, civilizația noastră a fost într-un spațiu dat. A fost ”întru” spațiul din jurul Carpaților. Prin acest spațiu au trecut și alte seminții, dar au trecut numai. Noi am rămas în el. (Constantin Noica, ”Sentimentul românesc al ființei”).

Motto-ul capitolului ”Clopotele României”: ”România este patria noastră și a tuturor românilor. / E România celor de demult și-a celor de mai apoi, / E patria celor dispăruți și a celor ce va să vie” (Barbu Ștefănescu Delavrancea) stă sub semnul dăinuirii. Este temeiul existenței umane, a împlinirii ei depline.

”Vremea” și ”locul” românesc se asociază ”timpului” și ”spațiului”, în care se statornicește viețuirea acestui popor pe acest pământ. „Noțiunile de spațiu și timp”, avea să remarce Mircea Vulcănescu, ”nu sunt obișnuite poporului român în vorbirea lui zilnică. Românul, când vrea sa situeze un lucru în spațiu, vorbește de „loc” și, când îl întrebi de timp, îți răspunde de vreme” (Mircea Vulcănescu, ”Dimensiunea românească a existenței”). Așadar, locul și timpul sunt un ”receptacul temporal și spațial în același timp” ce se răsfrânge asupra firii, asupra înseși existenței noastre.

”Sacrul” și ”profanul” viază în Lume. Viețuirea în lume, presupune înainte de toate, întemeierea ei: ”Ca să trăiești în Lume, trebuie mai întâi, s-o întemeiezi și nicio lume nu se poate naște în haosul spațiului profan care este omogen și relativ” (M. Eliade, Sacrul și profanul”). ”Dacă noi existăm într-adevăr nu numai ca o colectivitate biologică, avea să releve Mircea Vulcănescu în volumul ”Dimensiunea românească a existenței” dar şi ca o fiinţă spirituală, nu se poate să nu avem o faţă a noastră proprie, un chip neasemănat de a răsfrânge lumea aceasta a lui Dumnezeu la care să voim să reducem pe toate celelalte, care chip ne este, oarecum, justificarea existenţei noastre deosebite pe lume, în marea cea mare a făpturilor lui Dumnezeu”. Am fost sortiți să fim ”întru” o tradiție: tradiția creștină. Păstrătoare ale tradiției creștine sunt bisericile, mănăstirile, schiturile, însemne ale sacralității. Alături de spațiu, timpul „ritmează şi dă sens, cugetului şi faptei omului” (Ernest Bernea, Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român”). Bunul creștin se consacră timpului sacru, cel purtător de Duh Sfânt. La dangătul clopotului, creștinii merg să se ”împărtășească” cu atotputernicia Cuvântului divin, cel ziditor spre ființare. Biserica este ”purtătoarea duhului lui Hristos, a duhului dragostei sale, duhul mântuirii, sfințeniei, adevărului” (Ioan din Kronștadt, ”Liturghia-cerul pe pământ”).

Simbol al revelației divine, clopotul își dobândește dimensiunea sacralității în lăcașurile de cult. Potrivit tradiției creștine, ”sunetele clopotului simbolizează glasul lui Dumnezeu și al slujitorilor săi”. Simbolistica sacră a clopotului este pe larg detailată de către autor, în paginile cărții, așa după cum prevăd momentele rituale ale desfășurării slujbei. Înainte de a fi instalate și sfințite în turlele bisericilor, clopotele mari se inscripționează. ”Rânduiala binecuvântării și a sfințirii clopotului din ”Molitfelnic”, prevede citirea ”Psalmilor Laudelor de la Utrenie”, imediat după rugăciunile începătoare”. Se trag clopotele pentru chemarea la slujbă. ”Dangătul la privegherea de noapte”, ”Dangătul la liturghie”,”Utilizarea dangătului alternativ și semnificația lui”, redau minuțios, momentele semnificative oficierii serviciului divin. Subcapitolul ”Dangătul funerar și semnificația lui” explicitează: se trag clopotele pentru a vesti celorlalți enoriași că unul dintre ei s-a stins. Clopotul îndeamnă totodată la rugăciune pentru iertarea păcatelor dar și pentru a readuce aminte că toți suntem muritori. Glasul clopotului amintește de trâmbița cu care îngerul va anunța sfârșitul lumii și trezirea din morminte. Este semnul Înfricoșătoarei Judecăți de Apoi. În volum, este specificată deopotrivă, simbolistica clopoțelului. În ritul ortodox, clopoțelul anunță ”procesiunea Darurilor la Liturghia Darurilor mai înainte Sfințite”. În bisericile catolice, clopoțelul anunță miracolul divin. Pentru cei care nu participă la slujbă, clopotul anunță momentele liturgice. Clopotului îi este atribuit și un rol comunitar, acela de anunța comunitatea în caz de incendii, inundații, calamități, atac în timp de război. Paginile volumului se deschid spre a purta cititorul pe urmele lăcașurilor de cult care ne definesc identitatea.

Cele mai vechi clopote datează din sec. al XIV-lea, și se păstrează la bisericile de la Sântana Nirajului, Șeica Mare și Cotmeana. Din prima jumătate a sec. al XV-lea, datează un clopot de la biserica romano-catolică din Cristur și 2 de la Cozia (1403-1413).

Cronicile menționează donațiile de clopote, pe care domnitorul Ștefan cel Mare, le-a făcut mănăstirilor Putna (1484; 1490), Voroneț (1488), Bistrița (1490; 1494).

Sunt datate și 2 clopote din Țara Făgărașului: la Mănăstirea Dejani se păstrează un clopot datat din 1320; în muzeul din satul Cincșor, comuna Voila, este un clopot datat din 1499”.

Mănăstirea Dejani cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului” este atestată documentar înainte de anul 1700. Piatra de temelie a fost pusă în anul 1990 pe locul fostei mănăstiri. Turnul – clopotniţă permite accesul în incinta mănăstirii. Biserica de lemn în stil moldovenesc, paraclisul de piatră şi cărămidă pentru programul liturgic de iarnă conferă monumentalitate aşezământului de la poalele Munţilor Făgăraş (Mihai Vlasie, ”Drumuri spre mănăstiri” (Bucureşti, editura Nemira, 2004). Mănăstirea Neamț este datată din sec. al XIV-lea așa cum atestă inscripția de pe clopotul dăruit de Ștefan cel Mare: ”acest clopot s-au vărsat din materialul clopotului făcut la 1393 de Domnul Ștefan cel Dintâi și care s-au topit la arderea Mănăstirii Neamțu”. Cronicarii vremii amintesc de călugări, se pare, discipoli ai ieromonahului Nicodim din Țara Românească, veniți de la Dunăre, care s-au statornicit aici și au ridicat un schit. Biserica din lemn pe care au ridicat-o aici, a fost numită de istorici ”Biserica albă”; în anul 1402 a fost reconstituită de Alexandru cel Bun.

Gala Galaction va eterniza în ”Clopotele Mănăstirii Neamțu”, fiorul sacru al dangătului de clopot. George Călinescu avea să mărturisească: ”Cântecul clopotelor Neamțului este indescifrabil; în tot cazul e de ordinul simfonicului celui mai beethovenian”.

Pe clopotnița Mănăstirii Bistrița este inscripționat: ”Io, Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu, domnul Țării Moldovei, fiul lui Bogdan, voievod, a zidit această clopotniță și a făcut în ea biserică, în numele Sf. mucenic Ioan cel Nou de la Cetatea Albă spre rugă sieși și doamnei sale, Maria și fiilor lor,, în anul 7006 (=1498) și în același an a terminat-o, în luna septembrie în ziua a 13-a”. Aici, sunt atestate încă două clopote din timpul lui Ștefan cel Mare. Primul clopot cu o inscripție în latină, este datat din 1490, cel de-al doilea, cu inscripția în slavonă, datează din 1494. Acest clopot are și stema țării. Pe cele 2 clopote de la Voroneț sunt inscripționate: ”Ștefan-Vodă, din îndrumarea lui Dumnezeu, domn al Țării Moldovei, au dat să toarne acest clopot în anul 6996 (1488), lina mai”. În jurul lor, s-a țesut o legendă a locului: când sunt trase, se aude prelung: Ștefan-Vodă, Ștefan – Vodă”.

Pe cele 3 clopote de la schitul Boureni (Suceava) este inscripționată data de ”1352”. Biserica Streisângeorgiu (orașul Călan, jud. Hunedoara), datată din sec. al XII-lea, ctitoria de la Strei (Hunedoara), datată la sfârșitul sec. al XIII-lea, Biserica parohială Sf. Mihail din Cluj-Napoca, datată din sec. XIV cu 3 nave și 2 turnuri-clopotniță, Biserica parohială Sf. Mihail din Cluj-Napoca în stil gotic, sunt mărturii ale tradiției creștine pe teritoriul românesc.

Săpăturile arheologice pe teritoriul României au atestat primele biserici creștine: la Tomis, Dinogetia, Niculițel (Dobrogea), la Sucidava (sec. IV-VI) și Morisena. Biserica ortodoxă bizantină de la Alba – Iulia fondată la 950 de Geula sau Gyula) în care a slujit Ierotei, ”primul episcop al Transilvaniei”. Cronicile menționează Biserica mănăstirii bizantine ridicată de Ahtum la Morisena (lângă Cenad). Mănăstirea Ahtunmonostur datată la sfârșitul sec. X sau în primii ani ai sec. XI. Autorul menționează biserica zidită din piatră datată din sec. XIII cu hramul Arhanghelului Mihail. Biserica ”Rotonda de la Geoagiu,”cea mai veche biserică de pe teritoriul României”, menționează autorul, ”este unică în arhitectura religioasă transilvană”. În prima atestare documentară a Bisericii ”Sfântul Nicolae” din Densuș de rit bizantin, 2 iunie 1360, cronicile menționează că aici a avut loc un scaun de judecată al românilor din Țara Hațegului. În 1384 este atestată Biserica ortodoxă Sf. Nicolae din Râșnov. Biserica Neagră în stil gotic, din Brașov, datată din sec. XIV-XV, impune prin monumentalitate. Dintre cele 3 clopote instalate în turn, ”Boancănul” cântărește 6300 kg. Este ”cel mai mare clopot din România”. În prima atestare documentară a Bisericii ”Sfântul Nicolae” din Densuș de rit bizantin, 2 iunie 1360, cronicile menționează că aici a avut loc un scaun de judecată al românilor din Țara Hațegului. În 1384 este atestată Biserica ortodoxă Sf. Nicolae din Râșnov. Sacrului îi sunt proprii valențele gnoseologice. ”Înaltul, spațiul infinit sunt hierofanii ale transcendentului, ale sacrului, prin excelență” avea să remarce M. Eliade (M. Eliade, Tratat de istorie a religiilor”). Și poeții s-au aplecat asupra înfiorării sacre a zărilor. ”Clopotul” din lirica blagiană instituie un timp al sacralității: Când clopotul bate / cu glasul Prea-Dreptului, / turnul ne-nvață: / Mergând în viață / purtați-vă inima / la înălțimea / mândră a pieptului”. Sunetul reverberează spre înaltul cerului, spre infinit.