Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 108

Cu Hristos şi coronavirusul între trecut, prezent şi viitor

Pr. prof. dr. Ciprian Valentin Bîlbă
Tags: coronavirus; neomarxism; democratie; globalizare; Sfanta Liturghie; Sfanta Impartasanie;

 

Am putea asocia toată această situaţie generată de coronavirus cu un trigger care poate declanşa reevaluări ale trecutului, formulări ale unor întrebări privitoare la viitor pe care încă nu ni le-am pus sau, pur şi simplu, ne punem întrebări acum despre situaţia de faţă, dacă tot am ieşit din zona de confort ori de rutină a prezentului. În fond, orice perioadă de criză vine cu bilanţuri, perspective, opţiuni între instinctele de supravieţuire şi alegeri spirituale nobile.

A. Virus nou, temeri vechi sau despre mutaţiile virusului comunist

Pur şi simplu mă întreb de ce noi, românii, suntem atât de stresaţi în situaţia de faţă, în vreme ce populaţiile occidentale sunt mult mai echilibrate? Să fie vorba şi despre o istorie a mentalităţilor pe care a susţinut-o într-un fel comunismul la noi şi în alt fel democraţia în Occident? Cultura fricii de celălalt şi cultura libertăţii să fie explicaţia sau, măcar, o parte a ei? Vom încerca să schiţăm un răspuns în cele ce urmează.

Dintr-o dată, distanţarea socială pe care autorităţile medicale o recomandă ca măsură de împiedicare a răspândirii coronavirusului, ne face să ne tratăm cu suspiciune unii pe alţii. Dacă celălalt are microbul şi poate nici el nu ştie? Orice om care tuşeşte ni se pare suspect. Zilele acestea avem o lentilă unică prin care privim lumea: Coronavirusul. Am întâlnit o persoană care chiar dorea să-şi dea vecinii la poliţie pentru că a aflat că le-a venit o fată tocmai dintr-o zonă italiană afectată puternic de noul virus. Ne temem unii de alţii şi chiar ne protejăm nu atât unii pe alţii, cât unii împotriva altora. A-propos de instinctul supravieţuirii. A revenit în actualitate semnificaţia adagiului după care homo homini lupus est. Sau, cum spune filosoful Petru Creţia, subliniind incalculabila „superioritate” a răului pe care omul şi-l face lui însuşi faţă de potenţialul malefic redus al animalului, omul devine omului om (Creţia, 2015, p. 151).

Cumva pentru că se tot vorbeşte de neomarxismul actual, parcă ar fi pe vremea comunismului, când omul se temea de omul de lângă el, fie el coleg de serviciu, prieten, amic… Suspiciunea şi vremurile tulburi de atunci se reflectă şi la scara socială actuală, când iată că ne ferim din nou unii de alţii. Teama de celălalt îşi scoate iar colţii. Cauzele sunt altele dar frica e tot frică. Altfel spus, nu contează cum mori dacă oricum o faci. Timp de o jumătate de secol românul a învăţat cum să se ferească de celălalt şi frica acelor timpuri s-a prins în inconştientul colectiv românesc iar acum se poate reactiva în starea de urgenţă actuală.

Unde mai punem şi că penuria de alimente care deocamdată doar se înfiinţează la orizont, se profilează pe un fundal istoric şi social ale cărui consecinţe nu s-au încheiat. Nu-i aşa că atunci când vedem astăzi cozi la supermarket-uri, la farmacie, ori la bănci, tot la vechile cozi de dinainte de ’89 de la lapte, pâine şi ouă ne gândim? Sau faptul că se închid graniţele şi românul nu mai poate circula prin lume aşa cum s-a obişnuit în ultimii treizeci de ani, nu cumva îi activează temerile vechi ale obligativităţii de stat de a rămâne în propria ţară? Deja s-a încetăţenit la noi comparaţia între distanţa pe care o faci cu trenul de la Făgăraş la Bucureşti în trei ore şi jumătate şi timpul de care ai nevoie să ajungi cu avionul de la Bucureşti la Munchen. Însă, cu toate aceste noi obiceiuri de călătorie, metehnele vechi ale izolării comuniste în propria ţară sunt adormite în inconştientul colectiv românesc. 

Şi că tot veni vorba de neocomunism, să ne gândim la lupta împotriva bisericii. În noile condiţii, ca şi atunci, nu mai este voie să mergem la biserică. Interdicţiile nu se aplică la magazine, pentru că, nu-i aşa, întotdeauna materialismul burţii a cântărit mai greu decât imponderabilele sufleteşti şi spirituale. Amenzile şi jandarmii reprezintă motive puternice să rămânem acasă. Ne e frică şi să nu filmeze cineva şi să dea la presă. Atunci să vezi! Deci stăm acasă şi participăm la teleliturghie.

Odată erau buldozerele cele care puneau zidurile bisericilor la pământ, astăzi însă nu mai este nevoie de aşa ceva. Acum este vizată într-o primă fază scoaterea oamenilor din biserică şi apoi îndepărtarea lor totală şi de mediul liturgic din jurul bisericii. Iar pretextul nu mai este acum febra pe care comunismul o făcea la reuşita duhovnicesc-culturală a bisericii, ci „grija” pentru binele şi sănătatea societăţii care trebuie protejată de neovirusul chinezesc. Doamne apără-ne de găini, că de câini ne apărăm singuri. Cine ar putea rezista unei asemenea intenţii nobile la adresa societăţii româneşti în numele respectului şi responsabilităţii faţă de ceilalţi? Binele, bunăstarea şi progresul ţării… Vorba lui Eminescu: „Alte măşti, aceeaşi piesă/ Alte guri, aceeaşi gamă” (Glossă).

Se pare că mult invocata democraţie aşa cum este aplicată în societate, ascunde foarte multă ură faţă de persoană. Lupta de clasă a comunismului este mutată în democraţie pe terenul concurenţei inter-personale agresive. Un dictator antic a arătat cum înţelege el democraţia: s-a dus într-un lan de porumb şi a retezat cu sabia toate firele mai înalte de porumb, astfel încât Ştiuleţimea Generală să fie egală. Şi atunci Lewis se întreabă dacă „Nu e oare amuzant să vedem cum Democraţia ne slujeşte în acelaşi fel în care o făceau cele mai vechi dictaturi, şi prin aceleaşi mijloace?” (Lewis, 2012, p. 172)

Acelaşi Eminescu ne spune că „ce e val, ca valul trece”, dar nu cumva valurile trec şi oceanul rămâne acelaşi? Comunismul şi democraţia pot fi interşanjabile fiind doar etichete de suprafaţă pentru pornirile adânci ale străfundurilor umane. Aceste sunt condiţiile în care în plină democraţie se vorbeşte despre neocomunism.    

 

B. Paradigma religiosului astăzi şi în viitor: provocări, schimbări, prefigurări, scenarii, realităţi

Situaţia în care se găseşte astăzi biserica este una extrem de delicată. Nu atât Biserica – Trupul lui Hristos şi pe care nici porţile iadului nu o vor birui, ci aspectul pământesc şi instituţional al ei, deoarece i se pun o sumedenie de restricţii şi întrebări la care răspunsul depinde foarte mult şi de credinţa celui care pune întrebarea. De aceea, pentru unii oameni, felul în care se adaptează biserica la vremurile de coronacriză nu este nici pe departe mulţumitor, deşi biserica reprezintă prima instituţie care s-a conformat prescripţiilor preventive pe care autorităţile de stat le-au emis.

 

Lingurism sau Taină?

În aceste condiţii şi-au dat arama pe faţă o serie de persoane care poate că se consideră mai credincioase decât sunt ele în realitate. Astfel, au apărut aşa-numiţii lingurari sau lingurişti care, orice ar face, nu pot despărţi Împărtăşania de mijlocul prin care se dă aceasta credincioşilor. Ori scopul pentru care ne împărtăşim este unirea cu Preacuratul Trup şi cu Preasfântul Sânge al Domnului Hristos care a murit şi a înviat „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire” (Crez). Mijlocul prin care Împărtăşania ajunge din potir în gura credinciosului – adică linguriţa, este încetăţenit încă din veacul al XII-lea şi, poate tocmai de aceea, este considerat ca o dogmă sine qua non a mântuirii de către cei care confundă mijlocul cu scopul.

În primii ani ai creştinismului credincioşii primeau Trupul lui Hristos în palmă, obicei care se păstrează până astăzi la împărtăşirea preoţilor. Şi pentru că au fost cazuri în care Sfânta Împărtăşanie era profanată, s-a ajuns la nişte cutiuţe speciale în care credincioşii primeau Împărtăşania şi din care se puteau împărtăşi şi singuri când – fiind date vremurile de restrişte şi persecuţie – nu puteau ajunge în comuniunea de slujire. Unii, mai răsăriţi în privinţa stării materiale, îşi arătau preţuirea faţă de Sfânta Împărtăşanie prin confecţionarea migăloasă a unor cutiuţe special alcătuite din metale preţioase şi împodobite cu diverse pietre preţioase. După ce istoria s-a mai liniştit şi credincioşii se puteau aduna fără oprelişti să se roage împreună, s-a găsit de cuviinţă să se împărtăşească şi cu linguriţa direct de către preotul sau episcopul în jurul căruia credincioşii se adunau întru rugăciuni. În concluzie, ne întrebăm de ce s-a ajuns să se vorbească atât de dogmatic despre lingurinţa cu care Sfânta Împărtăşanie se dă credincioşilor, când de fapt ea este doar un mijloc prin care Trupul şi Sângele lui Hristos ajung în gura, inima şi viaţa oamenilor?

Dincolo de aceste lucruri care ţin de înţelepciunea pastorală şi adaptativă a bisericii la vremi şi vremuri, dincolo şi de aspectul cultural şi istoric pe care inevitabil instituţia bisericii îl adoptă în evoluţia ei prin timp, Covid-19 trece dar inovaţiile rămân. Nu linguriţa în sine prezintă o importanţă în sine, cât faptul că simultan cu discuţia despre linguriţă apar întrebări pe care oamenii e posibil să şi le pună. De pildă, ce este Împărtăşania? Este pâine şi vin, este Trupul şi Sângele Domnului sau este Trupul şi Sângele Domnului care ni se dau nouă, oamenilor, sub forma accesibilă a pâinii şi vinului pentru că în alte condiţii nu le-am putea consuma? Până acum părinţii le spuneau copiilor sau bunicii nepoţilor că merg la biserică să primească de la părintele pâine înmuiată în vin. Această afirmaţie în sine este o eroare de vreme ce, de fapt, e vorba despre Trupul şi Sângele lui Hristos care au doar gust de pâine şi vin. Nu ştim dacă părinţii şi bunicii credeau ceea ce spun sau nu, sau dacă pur şi simplu nici măcar nu îşi puneau problema să creadă, rămânând la adăpostul confortabil al ideii că protejează copilul de înţelesuri duhovniceşti pe care încă nu le poate pricepe acum.

De astăzi înainte lucrurile nu se vor mai pune doar la cest nivel, iar părinţii şi bunicii se gândesc acum de două ori la semnificaţia duhovnicească şi dumnezeiască a Sfintei Împărtăşanii. Şi asta se va întâmpla şi pentru că acum va apărea mult mai clar că de două mii de ani încoace nici ciuma, nici holera, nici tifosul exantematic n-au oprit săvârşirea Sfintei Liturghii şi împărtăşirea credincioşilor. Dimpotrivă.

În fond, lucrurile vor evolua în una din cele două direcţii posibile: cei care cred vor crede în continuare şi cei care se smintesc se vor sminti mai departe. Să nu uităm că a se sminti vine de la minte şi, dacă doriţi, de la prea marea importanţă pe care i-o dăm în nişte lucruri supralumeşti şi supraraţionale (nu antiraţionale) cum sunt cele ale credinţei, ale Tainei Sfintei Împărtăşanii…

 

Teleslujba împiedică infectarea?

Felul în care se desfăşoară acum lucrurile poate duce la modificări de atitudine, înţelegere şi comportament. În mentalul colectiv îşi face acum loc, deocamdată timid, o nouă idee despre ceea ce înseamnă fenomenul religios. Deşi a privi slujba la TV ori prin intermediul altor canale mass-media este un lucru recomandat şi recomandabil în aceste zile, se poate crea o obişnuinţă în acest sens şi care, pe viitor, poate afecta raportarea omului la serviciile liturgice ale Bisericii.

Se ştie că o acţiune sau un mod de a face lucrurile, dacă este de suficiente ori repetat, se poate apoi generaliza în conştiinţa omului. Altfel spus, tot făcând un lucru într-un anumit fel, omul începe să creadă tot mai tare că aceea este singura alternativă viabilă. Oarecum, ceea ce face în mod repetat se transformă într-o obişnuinţă aproape organică. Iar celulele stem ajută la asta. Ştim că creierul uman generează zilnic 10 000 de celule stem şi că dintre acestea jumătate se îndreptă spre ceea ce omul face pentru a-l susţine activitatea realizată. Aşadar, tot repetând un anumit comportament, celulele stem care sar în ajutorul formării şi consolidării acelui fapt creează un mecanism al obişnuinţei, al familiarului cu fapta respectivă (Goleman, 2016, p. 136-137).

Şi mai ştim de la Gustave Le Bon că o propoziţie, un slogan, o idee repetată de multe ori, ajung să fie crezute tot mai mult în societate. Cumva, profeţia se împlineşte, cum ar spune psihologii. Ori până în momentul de faţă s-a repetat de nenumărate ori că biserica este şi slujbele ei sunt izvoare ale infectării cu Covid-19 şi lucrurile continuă la nivel propagandistic chiar dacă nu există nici un argument care să demonstreze acest lucru. De pildă, nici un slujitor al Domnului nu este bolnav de coronavirus luat prin Împărtăşanie. Dimpotrivă, Trupul şi Sângele Domnului sunt dătătoare de viaţă trupească şi veşnică şi nu vehicule ale bolii şi morţii.

În plus, pentru că dincolo de faptul că avem Trinitas TV şi Radio Trinitas, unde slujbele pot fi urmărite, şi fiecare mitropolie dispune de pagina ei de Facebook sau site-ul ei, unde poate transmite slujbele, acum şi fiecare preot îşi poate încărca online oficierea liturgică, fapt cu consecinţe psihologice asupra percepţiei fenomenului religios pe termen mediu şi lung.  Oamenii se pot astfel obişnui cu teleslujba şi teleliturghia şi chiar să considere comod că aceasta este varianta potrivită a adaptării bisericii la exigenţele vremurilor noi. Însă, unde mai rămâne comuniunea reală între creştinii aflaţi în acelaşi spaţiu şi timp liturgic? 

În felul acesta se operează şi modificarea paradigmei religiosului pe viitor. Sunt mulţi care ar vrea să reducă rolul şi impactul social al bisericii, deoarece e mult mai greu să îl transformi pe un om cu repere spirituale în simplu consumator mecanic al ofertelor şi produselor, le fel cum, pe drumul invers, un ateu convins şi care a plătit preţuri enorme pentru a ajunge ceea ce este cu greu se mai poate întoarce la Adevăr.

 

Se poate modifica înţelesul bisericii?

A fost un timp când bisericile erau distruse cu buldozerul în numele ideologiei comuniste, însă pe Dumnezeu nimeni nu-L putea extrage din inimile oamenilor. Era o lucrare grosieră totuşi, să încerci să distrugi ziduri de biserici crezând copilăreşte că poţi distruge credinţa. Aşa au apărut martirii din temniţele comuniste, oameni care au fost repere şi atunci şi sunt şi acum asemeni unor icoane pe catapeteasma mărturisirii neamului românesc.

Acum nimeni nu mai vrea martiri, deoarece au constatat la fel ca Tertulian în veacul al doilea creştin că sângele creştinilor este o sămânţă. Acum nu se mai loveşte zidul bisericii, ci conştiinţa şi sufletul persoanei. Zidurile apoi vor cădea singure. Pare că neomarxiştii de azi au început să priceapă principiul care fundamentează ecleziologia ortodoxă: „Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte. Şi pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor” (I Corinteni 12, 27-28). Astfel, propaganda ideologică în numele corectitudinii politice care clamează ardent drepturile omului la viaţă şi libertate, la egalitate şi fraternitate, încearcă să producă acea nuanţă de gri confuz, tocmai pentru a putea apoi genera mai uşor mutaţiile de conştiinţă în sensul dorit de agenda actuală.                       

În concluzie, ţinta actuală a detractorilor credinţei nu este biserica de zid, ci Piatra cea din capul unghiului pe care se centrează viaţa spirituală autentică în sufletul şi conştiinţa omului. Şi sigur că cei vizaţi nu sunt cei care şi-au clădit casa pe stâncă şi cred, nici cei pietrificaţi în prejudecăţile lor anti-bisericeşti, ci cei căldicei şi care nu se pot hotărî ce să facă.

Doamne ajută-ne! 

 

C. Ce aş putea să fac eu acum?

Globalizarea

Sigur că acum este momentul să ne punem nişte întrebări legate de rostul nostru pe pământ şi să vedem cât de fragili suntem în ciuda nivelului tehnic şi civilizaţional atins. Când un virus îţi dă lumea peste cap, e timpul să ne întrebăm asupra limitelor puterii şi inteligenţei omeneşti.

Informaţia ajunge în timp real de la un capăt la celălalt al pământului, bunurile şi serviciile circulă extrem de repede pe întreg mapamondul, dacă ai bani poţi circula oriunde şi oricând sau îţi poţi cumpăra ce doreşti, eşti liber să te dezvolţi, să creşti, să-ţi pui în practică abilităţi manageriale, sportive ori de lat fel, şi, dintr-o dată, toate aceste avantaje ale satului global cad în impotenţă în faţa puterii de propagare infecţioasă a unui microorganism mai mic decât o bacterie şi care se pare că îşi dobândeşte un metabolism, deci o biologie proprie, doar când se aşează într-un organism viu.

Acum globalizarea, acest modus vivendi care reglează relaţiile în post-modernism,  este limitată la strictul necesar, ba chiar este împiedicată de la a-şi aduce contribuţia la nivelul de trai şi modul de a privi lumea cu care ne-a obişnuit în ultimele decade de istorie. Libertatea globalitară este ferm pusă în discuţie de starea de asediu pe care o aduce un virus care nu este nici măcar foarte agresiv…

Aşadar, cine mai suntem noi, oamenii?

Sigur că întrebările acestea filosofice şi existenţiale îşi au rostul lor, dar în viaţa mea de zi cu zi eu ce fac? Mai ştiu să trăiesc în familie, cu soţia, cu copiii? Mai ştiu ce să fac atunci când am mai mult timp liber?

Un aforism al lui Cehov spune aşa: „Oricine poate face faţă unei situaţii de criză. Viaţa de zi cu zi, în schimb, ne dă gata”.

 

E vremea întrebărilor esenţiale: 

1. Dacă noi, părinţii, ne plângem de prea multe ori că nu avem timp să stăm cu copiii noştri, de ce acum să nu profităm de această situaţie ca să stăm cu ei?

2. Dacă de prea multe ori ne plângem că nu avem timp să mergem la Biserică şi să ne rugăm deoarece trebuie să muncim ca să putem câştiga mai mulţi bani, de ce acum să nu ne folosim timpul pentru a ne ruga mai mult?

3. Dacă până acum nu am citit pentru că nu am avut timp, de ce acum să nu citim mai mult?

4. Dacă până acum nu ne-am vizitat mai des părinţii pentru că n-am prea dispus de timp, de ce acum să nu profităm de situaţie şi să vorbim cu ei mai des? Şi cu prietenii la fel. 

5. Dacă până acum ne-am propus de atâtea ori să începem să facem exerciţii fizice şi n-am reuşit pentru că – nu-i aşa? – n-am avut timp, de ce acum să nu profităm de ocazie?

6. Dacă până acum n-am avut timp decât de bani, facturi, muncă şi, poate, ceva plăcere, de ce acum să nu-mi pun întrebarea esenţială: Cine sunt eu? şi Încotro mă îndrept?

7. Dacă până acum am tot citit pe Facebook că adevărata fericire este să te poţi bucura de un nou răsărit de soare şi să poţi observa minunăţia unui fir de iarbă, de ce acum să nu facem aceste lucruri?

8. Dacă până acum am fost atât de serioşi şi de preocupaţi de una şi de alta, de ce acum să nu reînvăţăm să ne jucăm împreună cu cei dragi?

9. Dacă până acum ne-am exprimat iubirea faţă de cei apropiaţi mai mult declarativ deoarece n-am prea avut timp de „sentimentalisme”, de ce acum să nu facem asta şi prin fapte?

Pentru a ne preocupa astfel de întrebări şi multe altele posibile, e nevoie să fim echilibraţi nu panicaţi, lobii noştri prefrontali să asigure răcirea emoţiilor noastre reptiliene şi, poate mai presus de orice, să renunţăm la egoismele, ambiţiile sau chiar narcisismele noastre cotidiene. Asta ca să avem şi un oarecare folos din criză.    

Bibliografie:

  1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ.
  2. CREŢIA, Petru, (2015). Luminile şi umbrele sufletului, Bucureşti: Editura Humanitas.
  3. EMINESCU, Mihai, (2017). Poezii, Constanţa: Editura Eduard.
  4. GOLEMAN, Daniel, (2016). Leadership: puterea Inteligenţei Emoţionale, traducere de Ana-Maria Datcu, Bucureşti: Curtea Veche Publishing.
  5. LEWIS, C. S., (2012). Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, traducere de Sorana Corneanu, Bucureşti: Editura Humanitas.
30-03-2020
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu